Recolta de anul ăsta se vinde bine. Rapiţa s-a vândut cu 2,2-2,4 lei/kg, preţul kilogramului de grâu a trecut de un leu, porumbul nici nu s-a cules de pe câmp şi deja ofertele ajung la un leu per kilogram, iar la floarea-soarelui preţul variază între 2,2 şi 2,5 lei/kg. S-ar zice că agricultura e cel puţin mină de aur. Nu e deloc aşa. Preţurile abia acoperă cheltuielile, pentru că producţia agricolă a fost secerată de stresul hidric şi seceta atmosferică. Chiar şi acolo unde fermierii au aplicat tehnologia adecvată şi au lucrat cu utilaje de ultimă generaţie, producţia a fost înjumătăţită de lipsa apei şi de arşiţă. „Preţurile sunt bune, dar degeaba, dacă nu scoatem producţie, cu subvenţia abia ne acoperim cheltuielile”, spun fermierii.

Dacă Ăl de Sus nu le-a dat ploaie şi în 23 de ani nu am reuşit să construim un sistem de irigaţii viabil, acum agricultorii aşteaptă ajutor de la guvern. La toamnă sunt alegeri. Lăsând deoparte acest amănunt, guvernul, prin vocea ministrului Agriculturii Daniel Constantin, a anunţat zece măsuri de combatere a secetei şi stimulare a agriculturii. Nu sunt rele, mai ales că, zice ministrul, au fost discutate cu agricultorii. Se vor pune ele în practică sau vor avea soarta celor zece negri mititei?

Unele dintre măsuri se referă la irigaţii. Nu e primul an în care culturile în România suferă din cauza lipsei de apă. De ani de zile se vorbeşte, se fac studii, se elaborează strategii privitoare la irigaţii. Soluţia salvatoare, dacă există, nu a fost aplicată de nimeni. „Asigurarea apei ţine de securitatea unei naţiuni, nu poate fi lăsată la mâna fermierilor. Nu avem bani să construim un întreg sistem de irigaţii. În toată lumea, apa e adusă la poarta fermei”, strigă fermierii. Cine-i aude? Actualul guvern promite că furnizarea energiei pentru apa folosită la irigaţii se va face la un nivel redus cu 20%, iar plata apei pentru irigat va fi direct la sursă. Totodată, vor fi suplimentate fondurile în cadrul Măsurii 125 pentru infrastructura de irigaţii, iar din 2014, zice Daniel Constantin, vom avea la dispoziţie „două-trei miliarde de euro pentru investiţii în sistemele de irigaţii şi în asigurarea sursei de apă.”

Ministerul Agriculturii mai vrea să scoată un act normativ care să compenseze pierderile de venituri ale fermierilor. Pierderea se calculează ca fiind diferenţa între venitul înregistrat în media ultimilor trei ani şi venitul înregistrat în acest an. Cei care sunt asiguraţi pot fi recompensaţi cu 80% din această diferenţă, iar cei care nu au asigurări, cu 40% din această diferenţă.

Ministrul Constantin vrea să majoreze şi subvenţia pe suprafaţă, la valoarea medie pe care o primeşte un fermier din Uniunea Europeană.

Subvenţionarea dobânzii la creditele luate de agricultori pentru accesarea proiectelor cu bani europeni este o altă măsură aflată la stadiul de intenţie. Cert este că în prezent agricultorii pot lua credite de la bănci pe baza adeverinţei de la APIA, în contul sprijinului pe suprafaţă. E un ajutor, cât de costisitor (vorbim totuşi de împrumut de la bancă), numai agricultorii ştiu.

Se vor materializa aceste măsuri? Înainte sau după alegeri? Pentru binele agriculturii, să sperăm că experienţa de pe ale noastre plaiuri mioritice, într-ale promisiunilor, nu se va repeta.

Am lăsat special la urmă o măsură, anunţată de ministrul Daniel Constantin, prin care se vrea stimularea agriculturii. „Dorim ca un număr important de fermieri să beneficieze de acordarea unui ajutor de minimis pentru suprafeţele de culturi calamitate în această perioadă. Beneficiarii acestei scheme sunt fermierii persoane fizice care exploatează teren arabil şi au înfiinţat culturi în toamna anului 2011 sau în primăvara anului 2012. Ajutorul se acordă atât fermierilor care sunt înregistraţi în sistemul APIA, deci care primesc acea plată pe suprafaţă, dar şi acelor fermieri care nu sunt în acel sistem, care au suprafeţe mai mici de un hectar. Numărul estimat de beneficiari al ajutorului de minimis este de 558.000 de fermieri, iar suprafaţa care se estimează a fi acoperită este de circa 2 milioane hectare teren arabil. Suma maximă a ajutorului financiar în cadrul schemelor de minimis este de 7.500 euro pe exploataţie. Resursele financiare care se estimează a fi alocate de la bugetul de stat sunt în jur de 40 milioane de euro”, a declarat ministrul.

Mi se pare mie sau sacul de îngrăşăminte a fost înlocuit cu ajutorul de minimis? Pomana electorală dată de-a lungul vremii gospodăriilor populaţiei, care produc pentru autoconsum şi nu pentru piaţă, a îngropat agricultura. Dacă sunt bani de prisos în visteria statului, să se acorde celor pentru care agricultura este o afacere şi nu oricărui cetăţean care şi-a pus porumb pentru orătăniile din ogradă.

Pentru o căruţă de voturi merită să băgăm în pământ agricultura, un domeniu care contribuie substanţial la PIB-ul ţării? Întreb şi eu, nu dau cu parul…

MIHAELA PREVENDA

Flori de flori

Unii zic doar de floarea bărbătească, ruptă pe rouă, cum se deschise. Alții zic de aia muierească, cu bostănelul mai mic decât degetul mic, de prunc de-o zi, așijderi deschisă pe rouă. Ideea e că nu tre' să mergi la piață, că tarabele cu floare de bostănei sunt mai rare decât ăle cu icre negre. Cată la bulgărie de sârb fălos, ori de rumân dedat la subțire și neguțează câte ți-a da și din care ți-a da, că nu ți-a fi prisoselnică nici una, iar de osebiri nici nu se pune vorba. Nu le îndesa în sacoșă ca pe barabule, pune-le ușurel în paneraș, să nu le strivești minunea de corolă, că-s atât de frumoase, încât dacă n-ar ajunge în blid, le-ai mânca cu ochii. De aici incepe greul, că tre' să cujeți asupra drumului de la paner, la fața mesei. Mama mea, după ce le lua din grădină, că n-ar fi mers la bulgar pentru o mână de flori nici s-o pici cu ceară, le spăla ușurel și le zvânta pe sugativă înainte de a le cufunda, ținându-le de codiță, într-un aluățel de clătite, mai groscior, când sărat, ca aperitive, când dulce, ca desert. Aluățelu-i simplissim. Oó, unul la de cană mășcată de făină patru nule, juma' de pahar de lapte dulce, juma' de pahar de sifon, un vârf de sare, amestecate cu elan și lasate să zacă batâr o litră de ceas. Dacă era de aperitiv, strecura și piper și oleacă mai multă sare. Când avea, rătăcea și rășluitură de cașcaval uscat (pe vremurile ălea nu se găsea la băcănie, mozzarella!). Prăjite iute, crocant, pe foc nărăvaș în untură de Mangaliță, că oloiul în casa ardeleanului îi doar pentru candelă. La fața mesei, fierbinți, scurse de grăsimea priososelnică, presărate cu pătrunjel spulberat din satâr. Ea storcea limonie. Tata se îndemna cu mujdei de usturoi nou. Io mă spurcasem la un bulion dulceag, făcut în casă, cu frunze de țelină și paprică nărăvașă, despre care mult mai târziu, am aflat că domnii îi spun ketchup. Când era de desert, în aluățel se rădea coajă de limonie, rar, de portocală (că ălea le găseai numai de Crăciun și de unde floare de dovlete la în miezu' iernii?), o lingură de țucurul în care zăcea imemorial o păstaie de vanilie. La masă erau rezemate de chiseaua cu dulceață de trandafiri ori de gavanoșelul cu miere de salcâm, cu care se potriveau de-a minunelea. O fi fost de la color!

Flori umplute

Bâta (mama tatii, cum ar veni, bunica) le titirisea ăl mai abitir. După ce se zvântau florile de rouă, ori de apa neîncepută în care le clătea, reteza stigmatul florii (ea îi zicea neoș, de nereprodus!) și le împlea, după cum avea chef, ori trebuință. Amesteca un boț brânză de burduf (oaie bun înțeles), cu brânză proaspătă de vaci, grasă, piper cât cuprindea, oleacă de griș și oó, cam două la litră de amestecătură, cepă verde ușor sticlită în oloi și mărar hăcuit pe măruntelea. Împlea florile cu grijă, mai lărguț, ca' la trei litre, și le sucea oleacă vârful să le închiză. Le cufunda în cocuță curgătoare de clătite, încropită din frunte de făină, o alună de drojdie dospintă-n lapte și un stropșor de zahăr, oleacă de lapte proaspăt, o lingură de oloi, o juma' de pahar de sifon, ori apă minerală, sare și piper proaspăt rășluit. Tingirea pântecoasă de aramă spoită le îmbrățișa în uncrop de oloi de cânepă, ori de bostan (ăl mai ăl, dupe gustu' meu, da'unde-l mai găsești, în afară de poticar, care ți-l vine cu pipeta?). Când se rumeneau auriu le punea la masă, lângă o salată de marole fulguită cu un praf de sare și câțiva stropi de limonie, să-i mai ia din amăreală. Altă umplătură era ca cea de pască. Brânză de vaci proaspătă, ori urdă, rășluitură de coajă de limonie, telemea ori caș de oaie, sfărâmate, părți egale, un vârf de piper, zahăr după gust, o cănuță de smântână, o mânucă de stafide, oó câte o lăsa inima,(și nu era zgârcită!), pospăitură de griș ori de pesmet, să lege. Punea baba și mărar și când n-o vedea moșu' (cam bigot de felul lui!), înlocuia mărarul cu busuioc proaspăt, tocat pe măruntelea, să nu se prinză lumea de unde vine miroazna. Io am înlocuit mărarul, cu fenicul și cu anason. Chestie de gust. Fierbinți, prăfuite cu nor de țucur farin, smântână și dulceață de trandafiri, dulci-sărate, picante și amirositoare ca o grădină de flori, după o bură de ploaie, vara. Șipușorul cu lichior de cireșe amare ori cu lichior de nuci verzi nu-l aducea hoașca la masă decât pentru babele cu care se dedulcea la o canastă. Acu', fie vorba între noi, de l-ar fi adus și pentru moșneag, rămâneau florile sleite-n blid! Partea lui. Mare păcat!

Flori pe pat

Adicătelea voi credeați că numa'petalele de trandafir? Floarea de dovlete ce are? Mătușa Paraschiva, socăciță de nunți proletare scăpate'n boerie, împlea florile cu amestecătură de brânză frământată de oaie (pe unde s-o mai găsi?), caș dulce fărâmițat, urdă grasă (părți egale), sâmburi de chimion mărunțiți, piper alb rășluit, frunze de busuioc hăcuite, cărcălitură de ceapă sticlită'n unt, groscior ori smântână și miez de jimblă tras în lapte și stors, toate legate vârtos cu oó cocoșite, că's mai tari în virtute. Dacă era nelegată, întărea cu pesmet alb. Trecea florile umplute prin aluatul de clătite sărate, le tăvălea în pesmet alb și le cufunda în oloi încins, pân' se aureau. Le scurgea de oloiul prisoselnic și le ținea la cald, coperite, pe sobă. Trecea al înfățat patul. Io-te așa. Lua vreo doi-trei-patru dovlecei adolescenți (cu rest de floare pe ei) și cu păreri de sâmburi și-i hăcuia cubulețe, cât unghia de la deștu' mic. Încingea în tingire lătăreață o nucă mășcată de unt, cu o lingură de oloi de soreancă și vărsa cubulețele peste, cărcălindu-le. Un praf de sare, altul de chiper bălan și o linguriță de miere de salcâm. O lingură de apă, hai două, foc de bârfă. Două dețuri de vin alb, din ăla bun, când erau pătrunse pe jumătate, o ligură zdravană de muștar francofon (cu hrean bre!), frecată vârtos cu groscior ori cu lapte (ca la o căniță), la sfârșit. Scădea. Împarfuma cu mărar pospăit și o părere de limonie rășluită. Pribuluia de dulce și de acru potrivindu-le din țucur și zama de la limonie. Punea pe farfurie, pat de dovlete, așternea florile umplute, presura cașcaval uscat ras (merge și mozzarella, am cercat!), strecura în cuptior să se înmoaie fruptul laptelui și dădea la masă, fierbinți. Vinul era totdeauna alb, rece, prisoselnic și de la tușa (moca adicătelea), pintru ăi mari. Io eram prea mic să am parte de beutură bețivănească , da' ăi bătrâni ziceau parcă de-o fetească. O fi!

Salată de obște

Pune mână de la mână şi ia vreo câţiva dovlecei, mărunţei, din cei mai verzi la obraz (zucchini pe talienească), că-s mai dulci. Dacă se poate, cu rouă pe ei. Vezi să n-aibă sâmburi, că de au sâmburi, mai bine te lipseşti. Câţi ? E asta chiar nu ştiu. La început pleacă cu unul, doi, să prubuluieşti, pe urmă oi vedea. Curăţă-i de coajă, dacă ai teamă că-ţi rămâne în beregăţi, deşi zic să nu, că tot ce are mai isprăvit, se duce. Dă-i pe răşluitoarea cu ochiuri mari, dă-le un praf de sare şi lasă-i să se hodinească preţ de-o litră de ceas la rece, în frigider. Scoate răsătura de bostan, stoarce-o de prisosul de zeamă. Dă-i pospai de personalitate cu cepă de stânga prelucrată ihtiologic, ai stropşit, pătrunjel ori mărar hăcuit nisipelnic. Dă-i zvâc cu zeamă de limonie şi olecă de oloi. De lemn, maslină, dacă tot ai neguțat zucchini. La faţa mesei ca salată ori garnitură, că merge mai ales la o friptură de miel scăpat în iarbă. Dacă-ţi place mai fă şi altă dată, dacă nu, nu, da’ nu uita să mă pomeneşti şi pe mine, ori de bine ori de rău, aşa ca să fie, că tot îmi muriră lăudătorii.

Salată de năduf.

Faci cum ai făcut mai sus, da'n loc să dai numai un praf de sare, pune şi limonie cu dărnicie şi nu uita să înzobezi batâr o căpăţână de ai. Acoperă şi dă la rece preţ de un ceas şi un pic, să se însoţească bostanul cu leguma divin-puturoasă şi cu zeama de limonie. Când e să dai la masă, ia un castron, bate în el un păhărel de iaurt mai acruţ olecă, cu pătrunjel ori mărar nisipit (una din două), un vârf de sare și o lingură de oloi de maslină, să lunece. Scoate răzătura din frigider, pune-te pe ea de o stoarce şi mărit-o cu mişmaşul din blid. Mai potriveşte de acru din citrică, mai din sare şi dă la masă la vreme de mare arşită, cu pâine proaspătă, din ceea trasă pe vatră. Cârtitorilor de zic că pâinea proaspătă-i netrebnică pentru foale și galava, dă-le posmagi. Mâncarea-i şi bună, şi răcoroasă, da’ nu lasă loc de udătură, aşa că, la prieteni, se cade s-o însoţeşti cu ceva mai de saţ, aşa cam ca o dulce bigamie de ficăţei şi pipoţele de puiuţi, înăbuşiţi pe pat de vin, în unt, cu pospai de chiperi rășluiți, spulberătură de cimbrișor, lângă o foaie de dafin, într-o tigaie mai groasă-n pardon. Acu' ăştia nu-s o mare filozofeală să-ţi zic cum să-i înăbuşi şi dacă nu ştii, dă-i necopţi, da' păcatu' al tău să fie. Io'ți spui doar că pipoțelele's mai nărăvașe și tre' să'ncepi cu ele. Vezi ca sarea s-o pui la urmă. O să afli tu de ce, prima dată cînd o s-o pui la început. Vinaţul tre' să se dee pe partea legumii, aşa că io-ţi zic de-o Fetească sprinţară de pe dealurile Jidveiului, îndoită'ntr-un spriţ zglobiu, că nu se cade să bei beutră beţivănescă în crucea verii şi crugul zilei.

De năduf, da’ cu maioneză

Pune de-o maioneză vârtoasă, din două-trei ouă cocoşite, cu oloi cât te-or ţine ficaţii, oleacă de muştar şi zeamă de limonie prisoselnică. Nu-o francofoni. Daca ai nas subţire scoate usturoiul de la dovlete, da’ io zic că-i păcat, aşa că lasă-l. În rest îi ca mai sus. Pita proaspătă se potriveşte şi aci, şpriţul zglobios aşijderea. Ficățeii lasă-i, dacă nu vrei să te injure propriul ficat.

Dovlecel umplut pentru voinici

Acu’ n-o să zic că felu’ ăsta de mâncare-i mai simplu, da’ dacă tot te apuci de el, zic să-l faci cam aşa…Ia vreo doi-trei dovlecei, mai de categorie mijlocie-mare, la fel de buduhănoşi de la coadă, la cap, dai pe din două, pe deşert. Cu o linguriţă îi scobeşti de seminţe. Să nu faci scobitura de să-l borteleşti ci aşa ca să rămână ca un păhărel. Umpli scobitura cu un amestec obişnuit de sarmale : orez călit să zici că-i sticlă, oarece carne de râmător ori vacă (io-l fac și cu oaie și drept să-ți spui n-am văzut ceartă între legumă și animală. Olecă de ceapă matusalemică de stânga, tocanițată. Miroase: ciumbur și chiper bălan rășluit, da' bagă de seamă care nu tre’ să lipsească boiaiaua dulce, paprica-paprică şi o lingură de bulion, din cel mai vârtos. Dacă n-ai năzuroşi la masă pune şi câţiva căţei de ai. Amestecă cu nădejde. Nu uita de sare. Dupe limbă. Umple păhărele de bostan şi treci de pregăteşte tingirea în care se cuvine să le dai focului. Pentru isprava asta îţi trebuie o cratiţă mai groscioară-n pardon, bine-ar să fie din tuci ori meșterită de-un olar, pe care, întâi, aşterni o pătură de afumătură. Slăninuţă, ceafă de râmător, că nici costiţa nu-i de lepădat. Domnii să aștearnă bacon! După isprava asta, pui cu băgare de seamă păhărelele cu gura în sus şi rătăceşti printre ele ceva legume tocate fideluţă trase prin oloi încins: miezul bostăneilor de nu-i sămânţos din cale afară, doi ardei grași, mășcați, prelucrați ihtiologic, două roşii, hăcuite, rădăcină de morcov rășluit şi ce ţi-o mai cădea la cuţit, da' nepărat ceapă să fie. Impălăriază bostăneii cu felioare de pătlăgică. Pune hăcuitură și peste, de-o parte în alta a tingirii, batâr de-un deșt. Împle tingirea cu borş de huşte. Poa' să fie și mai lunguț. După mine dacă n-ai borş poţi să laşi deoparte toată osteneala, că în zama aiasta şade tot chichirezu’ mâncării. Pune și, bun înțeles, sare. Dă la foc inchizitorial (moale şi lung), ori la cuptor şi ţine pân' se face carnea. Mai completează cu oleacă de apă caldă dacă scade, da’ cu zgârcenie că nu-i mâncare de lingură. Când i-o venii rândul la faţa mesei, pune în blid un pat din legume, trânteşte peste el jumătatea de dovlete şi batgiucoreşte totul cu o lingură zdravănă de smântână mai acruţă şi slăbuţă ori iaurt mai grăsuţ. Bun îi şi de oaie, deşi la năzuroşi dă-le de vacă! Făţuieşte-l smălţuind cu pătrunjel bulgăresc hăcuit în draci. Mâncărica aiasta suportă însoţire cu un vinişor bălăior, vesel, aciduleţ, îmbrobonit de răcoarea gheţii, pe care te rog nu te sfii să-l nunteşti cu apa de-i zice borvir, da’ să nu te bată necuratu’ să pui mai mult de un sfert de degetuţ (pe lat) la pocalu’ de juma’ de oca, că-i păcat de toată osteneala de te-am învăţat până acuma.

Dovlete umplut pentru nevolnici.

Dacă nu râmneşti la carnea râmătorului ori a vacii, ori eşti în una din zilele de post de vară, scoate carnea din umplutură, bagă în locul ei un pumn de nuci hăcuite și părpălite pe uscat, ori alune de le zice de ţărână, niscai ciuperci. Nu-s de aruncat nici bureţii, mai ales ăia de le zice gălbiori, nişte măsline verzi mai zdrupeşe, de Vollo, toate hăcuite, călite şi amestecate cu orezul măşcat sticlit în oloi încins, după ce l-ai dat prin şapte ape şi încă una neîncepută. Ceapă matusalemică ori jună, tocată pe măruntelea și tasă oleacă prin oloi. Un morcov ras pă rășluitoarea mare, sticlit. Buni sunt și niște ardei, așijderea. Batâr unul, da' nesmintit, roșu. Dacă nu-i, poți să pui o lingură de boia dulce. Și o linguriță de paprică, așa, pentru zvâc. În rest totu-i la fel. Bun înțeles, fără de slăninuță pe pardonu' tingirii, dacă nu vrai păcate. Dacă ți le asumi, poți, că doar n'oi veni cu tingirea la masă să ți se uite nevolnicii în blid. Din câte ştiu io vinu’ alb, nu-i de frupt, aşa că el tre’ să rămână, că altfel o dai naibii de osteneală, pentru nişte buruieni acolo, dacă nici udeală nu-i mai acătării.

Dovlete părpălit ori pe domneşte pané

După spusele unei cucoane năzuroase, subţire’n ceru gurii, dovletele pane-i de atâtea feluri câte prăjeli ai: prăjeală în oloi de soareancă, prăjeală în oloi de dovlete (a mai marfă!), prăjeală în oloi de măsline, prăjelă în oloi de s-o’ia, prăjeală în grăsime de râmător, ori în margarină, că nici untu’ nu-i strică. Acu’ după mine poţi să le prăjeşti și în oloi de transformator, ori de ăla aditivat pentru viață lungă, că rezultatul va fi același : nişte rotocoale, îmblănite'n pesmet ori făină strecurată, dulcege sau fade, după cât îi de darnic grădinarul cu apa, puse’n blid, sub numele de trufanda. Şi cum nu-i pe lumea asta netot să aibă curajul să zică ceva despre trufanda, vezi să pui la îndemână ceva sare, piper ori zeamă de limonie, să le de gămanul un oarece iz, că altfel…….ce să mai vorbim! Dacă ţi-a luat Ăl de Sus şi bruma de minte pe care o mai aveai, atunci poţi purcede la astfel de mâncare care-i ostenitoare foarte. Ascultă la mine. Tre’ să te scoli când se trece negra’n alba, să dai năvală în piaţă şi osteneşti în căutarea unor bostăneii din ăia lungăreţi, verzi la cherestea, că-s mai dulcegi şi mai vârtoşi la carne (Doamne iartă-mă de vorbă proastă!). După aia osteneşte de-i spală, că nu tre’ să-i cureţi de coajă, osteneşte de-i taie’n rotocoale, aşa ca un deget de groase. Osteneşte de le dă un praf de sare, osteneşte de-i dă prin făină străcurată, d’aia de patru nule şi osteneşte de le zvârlele-n tigaia cu oloi încins. Dacă eşti ostenit foarte, poţi să te lipseşti de făină, că nu-i bai. Când feliile s-au pătruns, părpălindu-le pe-o parte-i pe alta, scoate-le la răcorit pe-un platou așternut cu hârtie sugătoare pentru lipida prisoselnică. Acu’ dacă ai milă de meseni apucă-te şi batgicureşte o căpăţână de usturoi, dată-n căței, pe care tre’ s-o striveşti cu o linguriţă de sare, de să n-o recunoască nici mumă-sa. Pune pe urmă oloi cu picătura şi frecă pân’se învârtoşează. Poţi să pui şi oleacă de oţet de molan, ori ceva zeamă de limonie, da’ nu-i obligatoriu. Când ai ostenit de frecat, îndoaie cu uncrop. Toarnă sosu’ aista peste rotocoalele de bostan şi lasă-le preţ de o litră de ceas, să se pătrunză de miroaznele legumii ale divin de puturoase. Dă la masă. Atât. Că nu meriţi udătură, decât apă chioară şi aia şezută, dacă apucat-ai să osteneşti la aşa bucate. Dacă vrei să te dai domn, ia rondelul, tăvăleşte-l prin prin ouă bătute cu oleacă de făină patru nule, sare, chiper bălan și pe urmă'n pesmecior. Prăjeşte-l în unt pe din două cu oloi, dă la masă cu checiup mai vârtos în chiperi. Dacă tot te fudulişi şi trăseşi dovletele-n pesmet, ca pe “cordeluţă sinilie ”, de beutură nu-ţi spui nimic.

Dovlecei cu carne

Hai să mai ostenim la leguma asta, că tot am scăpat ca râmătoru’n cucurbitacee. Numai că acum o să-ţi zic de-o mâncare titirisită în care se cade să nunteşti leguma cu carnea animalului de scăpă'n ea ori cu a altui animal trăitor prin bătătură, rumegător or scurmător. Cată'n târg, oarece dovelecei mai prost crescuţi, din ăia de nu le dădură sâmburii şi taie-i în rotocoale de-un deşt, aşa mai grosuţ. Despieliţează tot pe atâtea roşii zdrupeşe, dă-le şi pe ele’n rotocoale mai groscioare, pe care lasă-le să zacă cu olecuţă de sare, cât amintirea primăverii într-o seară geroasă de iarnă. Carnea-i bine să fie de râmător adolescent, ori de ghiţică jună, de-i nici piepţii de puică nedată la cocoş nu-s de lepădat. Pune-te pe ea cu un hanger dus la tocilă, dă-o-n fâşiuţe subţirele, ca de 4-5 cm lungine și juma' lățime. Lăcrămează pe vreo cinci cepe ca pe pumn de copil, prelucrează-le ihtiologic dimpreună cu vreo câţiva ardei graşi ori gogoşari îmbujoraţi. Ia carnea, pune de-o căleşte cu ceapa şi ardeii într-o tigaie cu oloi de soreancă, la foc domol, ostoite cu oleacă de sare, un praf de piper, o foie de dafin şi oleacă de scuturătură de ciumbru. Vezi de scarpină din vreme’n să nu care cumva să se prinză de pardon. Înăbuşă cu un păhărel de vin roşu, ori alb, după felul cărnii, sub capac, să nu se împrăştie miroazna pe la vecine poftitoare. Fierbe cu nădejde. Cât timp carnea vine de se’nmoaie, alături, în altă tigaie căleşte rotocoalele de dovlete’n oloi încins, până li se schimbă culoarea, da’ bagă de seamă nu te zgârcii la oloi, că faci pentru tine nu pentru neprietini. Și nici nu le lăsa să se moaie. Oleacă de călitură, de gust. Când ai terminat de înăbuşit carnea şi de călit rotocoalele de dovlecel, pune-ntr-o tingire un stat de feliuţe de slănină afumată ori de costiţă, până-i acoperi tot fundul (iertare de cuvânt prost!). Peste ele aşterni un strat de rotocoale călite, bine chitite şi mai şezi oleacă, că se cuvine să-ţi tragi sufletul după atâta osteneală. Pune carnea călită laolaltă cu legumele. Mai dă un praf de sare, da’ cu băgare de seamă, să nu deschizi ocnă‘n blid. Acoperă cu alte rondele de cucurbitacee. Peste ele chiteşte rondele de roşi şi bagă de seamă să nu uiţi să torni deasupra zeama de-o lăsară, cât stătură. Dacă n-am greşit la numărul pătlăgicilor, io zic că nu mai ai nevoie de alt lichid. Dacă am greşit, acoperă la rasul rotocoalelor de dovlete cu oleacă de supă (poa’să fie de găină bălană). Dă la cuptor, la foc ostenitor şi să nu care cumva să te puie Necuratu’ să scarpini în tingire. Cât năduşeşte în cuptor, dejghioacă o căpăţână de usturoi, plimb-o prin pisoi, până ajunge ca o mâzgă şi înădeşte-o cu uncrop. Când dovletele nu se mai opune furcii cu care vii de-i încerci şi zeama a scăzut de totului tot, se cheamă că mâncarea-i aproape gata. Scoate din cuptor şi tornă peste ea uncropul de usturoi. Înăbuşă preţ de-o litră pe ceas, sub capac, fără de foc. Pune în blid, cu băgare de seamă să nu sminteşti ordine din tingire. Acoperă cu o lingură de smântână ori de iaurt mai acruț. Dă-i un pospai de pătrunjel zdrumicat, pentru faţă şi miroaznă. Poate fi şi oleacă de mărar, ori numai mărar. Păine tre’ să fie proaspătă, vinul alb, rece, mult şi moca, adus de companioni plăcuţi, că doar n’oi fi aşa zgârie brânză să osteneşti doar pentru foalele tale.

Zamă de dovlecei

Apleacă-te cu oarece atenţie-i spre minunea asta de vară, de care numai lingavii, necunoscători în ale blidului, pot zice că-i de lepădat. Ia o oală cu apă neîncepută şi undeşte-n ea vreo trei-patru cepe zdupeşe date-n patru, tot pe atâţi morcovi, cu neamu’ lor de păstârnaci şi pătrunjei, la care adaugă-i o ţelină bărboasă crăpată pe lung, să nu dai în aplecătură de atâta osteneală. Pune-i vreo trei barabule mai răsărite din alea din care se sparg la fiert şi dă totul la foc nărăvaş. Mai la sfârşit adaugă câţiva dovlecei hăcuiţi cu neglijenţă şi lasă totul să fiarbă până când leguma asta de pe urmă se pierde-n fiertură, ca animalu’n fenomenu’ meteorologic. Acu’ vine de se strecoară bucăturile de zamă care se pune într-o altă oală, la foc domol, până când te pui pe zdrumicat legumele de le-ai strecurat, da’ ştii cum……… de să nu mai deosebească nici mama lor de le-a făcut (asta de cheamă că le-ai pasat). Se amestecă cu zama, se potriveşte de sare, se dă un clocot şi se întinde la masă punând în fiecare blid o nucă de unt de ghivolă, cu olecă de pătrunjel bulgăresc tocăniţat în duşmănie. Garantez că blidu’ se poate împle şi a doua, sau a treia oară, mai ales dacă, în apa ceea în care ai zvârlit legumele, ai uitat oarece ciolan de Joian, înădit cu olecă de mugure de piept de la mă’sa, ori chiar o găină mai senioară, dată-n patima morcovului tânăr. Io am băgat de seamă că piperul cel negru, proaspăt râşnit, nu-i de prisos.

Chiuftele

Pe cât îi de insipid şi de nevolnic, dovletele râvneşte la bucătură pretenţioasă şi meşteşugită cum ar fi chifteaua. Pentru atare de neimaginat pretenţie se cere pedepsit pe răşluitoarea aia cu ochiuri mari şi presărat cu sare, după care se lasă să-şi altoiască umorile preţ de-o litră de ceas. Ia-l la stors de să-i curgă toate apele şi să piadă din trufie şi învârtoşenie, că nu-i el buricu’ lumii legumelor. Bagă în el ceva ceapă rasă să-i piară izul de legumă porcească şi chiar un damf de usturoi, să nu-l recunoască nimeni, că aşa-i trebuie, pentru pretenţia-i neruşinată. Altoieşte răzătura cu o legătură de mărar ori de pătrunjel (unii zic de amândouă, eu zic de una, că nu merită dovletele atari cheltuieli pe miroazne). Pune vreo două ori trei ouă cocoşite, răşluieşte din gros oarece telemea uscată de prin frigider, ori ceva caşcaval, de-i zice parmezan şi lasă la rece să se lege între ele. Dacă nu-s bine legate presară o ploaie de pesmecior şi mai lasă-le la hodină. Mai amesteci oleacă, potriveşti cu un sare şi piper după care procedezi la pârjolirea amestecăturii. Ia o tigaie grosciară’n pardon, în care laşi din gros, oloi, ca să sufere chifteaua din greu şi când oloiul ăsta’i încins ca pe vremurile Inchiziţiei, cufunzi în el gogoloaie de amestecătură, luate c’o lingură. Le laşi la rumenit, până’s aurii şi le scoţi pe-o farfurie aşternută cu sugătoare să se răcorească şi să mai piarză din oloiul colesterolic. Le poţi da la masă călduţe, cu ce ţi-o venii, da’ io’ţi zic de-o fleică în sânge, fie ea şi de grohăitor mai june, că nici un grătărel de viţel batgiucurit cu o nucă de unt şi pătrunjel tocat nu-i tocmai de lepădat…Acu’ n’o fi de ruşine dacă prin blid or rămâne oarece piftele, că se cheamă că-s garnitură şi foalele funcţionează şi fără garnitură la urma urmei. O berică brumată, brunetă şi bisată se potriveşte, da’ cum dovletele-i cam subţiratic la vână, vezi de-l înzdrăveneşte cu olecă mai mult caşcaval şi cu mirozne, de să-ţi pară pifteua, vânat şi nu buruiană clorotică, cum îi de neamu’ei.

Agenţii etiologici ai acestor parazitoze sunt Toxocara canis şi Toxascaris leonina, viermi rotunzi care se localizează în intestinul subţire, în special la căţei şi tineretul canin. Dimensiunea paraziţilor este în funcţie de specia şi sexul parazitului, femela de Toxoscaris leonina măsurând aproximativ 10 cm lungime, iar femela de Toxocara canis, circa 18 cm.

Modul de contaminare

Se face în mod obişnuit, cu ouă răspândite în mediul extern de câinii infestati, o dată cu fecalele. Aceste ouă sunt foarte rezistente şi constituie o sursă de infestare chiar şi după un an. Din ouăle ingerate o dată cu hrana se dezvoltă larve, care vor migra prin organismul câinelui, în mod diferit. La animalul adult, larvele de Toxocara migrează din intestin (calea entero-pneumo-somatică) şi ajung în musculatură. În cazul contaminării femelelor gestante, larvele de Toxocara, de asemenea, ajung în musculatură, de unde, către jumătatea gestaţiei, trec în circulaţie, traversează placenta, ajungând la fetuşi; aşa se explică de ce căţeii nou-născuţi au paraziţi. La rândul lor, căţelele se pot contamina imediat după fătare, când toaletează căţeii, cu viermi imaturi eliminaţi de aceştia odată cu fecalele. Căţeii se pot infesta şi cu ouălele din mediul extern. În cazul parazitului Toxascaris leonina, animalele se pot infesta cu ouă din mediul extern. Ouăle celor doi paraziţi pot fi ingerate şi de şobolani, şoareci, gândaci, iar larvele rezultate se vor închista în musculatura acestora, care pot trece la câine prin consumarea lor. Parazitismul cu Toxocara canis reprezintă o zoonoză gravă, parazitul fiind agentul etiologic al bolii parazitare de la om Larva migrans.

Manifestările clinice sunt în funcţie de numărul paraziţilor şi de vârsta animalelor, fiind mai grave la căţeii tineri (1-3 luni), intensparazitaţi, astfel apărând inapetenţa, abdomenul balonat, vomismentele uneori cu ascarizi, diaree uneori sangvinolentă ce alternează cu stări de constipaţie, fenomene nervoase, crize epileptiforme, prurit cutanat, slăbire progresivă, întârzierea creşterii, păr fără luciu, mat şi zburlit şi chiar decesul.

Diagnosticul prezumptiv

Se pune pe seama semnelor clinice asociate cu ancheta epizootologică şi se confirmă prin examen coproparazitologic.

Profilaxie şi tratament

Este necesar să se aplice măsuri igienice de

• deparazitare a adăposturilor cu soluţii de Romparasect, Romparasect forte;
• deratizări pentru distrugerea rozătoarelor cu momeli rodenticide: Ratitox, Ratikill, Broditop;
• deparazitarea internă a tuturor câinilor şi mai ales a căţelelor în a doua parte a gestaţiei cu Total, Rombendazol super, Paracan;
• deparazitarea externă cu Parakill.

Se recomandă, de asemenea, tonice generale: Canifort; vitamina B1+B6, Trical D3, Biotină super.

Dr. Viorica Chiurciu, doctor în medicină veterinară

Pardoseala de odihnă „WINGFLEX“, produsă de compania germană Kraiburg, combină în mod ideal avantajele cușetei cu cele ale așternutului adânc cu paie, rezultând cel mai bun confort la odihnă. WINGFLEX oferă animalului odihna și productivitatea optimă. Pierderile economice generate de lipsa confortului animalelor se văd direct în cheltuielile cu tratarea pododermatitelor mecano-infecțioase și indirect în pierderea de lapte, scurtarea timpului util de exploatare a animalului, creșterea intervalului dintre fătări etc.

Ongloanele sănătoase câștigă, mai ales în fermele mari, din ce în ce mai mult teren și importanță. Nu este numai problema drumurilor mai lungi care trebuie parcurse în grajd, ci și creșterea automatizării, care aduce cu sine necesitatea existenței unei cirezi omogene cu vaci a căror stare de sănătate este stabilă. Atunci când cazurile izolate de îmbolnăvire a unui animal se extind asupra întregului grup, apar pierderi economice mari. Depistarea precoce și o evaluare cât mai exactă a gravității situației existente joacă un rol important în afecțiunile podale ale vacilor. Studiile economice arată o enormă discrepanță în privința evaluării afecțiunilor podale, experții neutri estimând, de pildă, procentul mediu de 22% vaci şchioape pe efectiv animale, în timp ce fermierii apreciază că doar 6% din vacile din grajdul propriu prezintă şchiopături.

Pierderi de mii de euro din cauza îmbolnăvirii ongloanelor

Pierderile economice se văd direct în cheltuielile cu tratarea pododermatitelor mecano-infecțioase și indirect în pierderea de lapte, scurtarea timpului util de exploatare a animalului, creșterea intervalului dintre fătări etc.

Numai din punctul de vedere al producției de lapte se observă scăderi de la 17%, în cazul vacilor care prezintă şchiopături de gravitate medie și până la 36% la animalele cu şchiopături mai severe! Spre exemplu, la un efectiv de 120 vaci de lapte, la un preț al laptelui de 0,30 euro, pierderile anuale sunt de peste 16.000 euro/an, dacă evaluarea mobilității medii se încadrează la nota de 1,7, pe când la o evaluare medie de nota 2,1 pierderea este deja de peste 19.000 euro/an (nota mobilitate: 1 = vaca nu este şchioapă, 5 = vaca şchioapătă foarte puternic). Rezultă faptul că este absolut rentabilă luarea de măsuri pentru prevenirea afecțiunilor podale, pardoseala din grajd fiind un factor de influență decisiv.

Pardoseala WINGFLEX, confort la odihnă

Vaca este în contact 24 de ore pe zi cu pardoseala. Aproape jumătate de zi se odihnește, circa 5-6 ore mănâncă, aproximativ 2-3 ore durează mulsul, inclusiv deplasarea la sala de muls și timpul din sala de așteptare. În grajd (spre deosebire de pajiștile naturale în care vaca se deplasează mai mult pentru a se hrăni) rămân 4 ore pe zi în care animalul staționează, cu condiția ca timpul de odihnă să fie la nivelul optim. Dacă vaca are confort scăzut la odihnă și, în consecință, va rămâne în decubit numai 8 ore față de 12 ore, va crește timpul de staționare al animalului la 8 ore, ceea ce înseamnă pe an 60 de zile de staționare! Dacă vom corela timpul de staționare cu incidența afecțiunilor podale, vom observa clar importanța confortului la odihnă pentru sănătatea ongloanelor. Când animalul staționează, ongloanele acestuia sunt supuse unei solicitări mecanice într-un mediu umed și murdar (dejecții), iar fiecare minut de odihnă câștigat contează pentru sănătatea ongloanelor animalului.

Pardoseala de odihnă „WINGFLEX“ de la Kraiburg combină în mod ideal avantajele cușetei cu cele ale așternutului adânc cu paie, rezultând cel mai bun confort la odihnă, ceea ce oferă animalului odihna și productivitatea optimă. Pardoseala înaltă „WINGFLEX“, cu cei 60 mm grosime se poate curăța ușor, economisind astfel muncă și paie. Profilul inovativ cu aripi de dedesubt oferă cea mai mare deformabilitate și își păstrează timp îndelungat stabilitatea și elasticitatea. Are deformabilitatea ideală pentru orice solicitare de către animal. Lamelele profilului de dedesubt se așează perfect atunci când animalul se odihnește și amortizează șocurile articulației carpiene atunci când acesta se ridică. Durabilitatea pardoselii a fost deja testată și confirmată de organismul german DLG. Panta integrată din spate favorizează scurgerea lichidelor și uscarea, aducând astfel încă un avantaj păstrării sănătății onglonului vacii.

În acest context, ideea mea, Muzeul Naţional al Viei şi Vinului n-ar fi un punct bun de plecare?În faţa acestei realităţi, tacticoşi, croaţii, nu contrazic, nu sunt vehemenţi în a-şi afirma identitatea, ci, încetul cu încetul furnizează informaţie. Pe toate canalele. Mici muzee, pliante, expoziţii, puncte de informare. Aşa am ajuns să mă gândesc de ce Grasevina, de pildă, se numeşte şi Vlassky Ryzlink – adică Riesling Vlah, cu un sinonim lămuritor Riesling italian... Sigur, e o presupunere, dar se pare că originea latină e evidentă în denumire. După cum lesne se înţelege, chiar şi într-un bob de strugure putem afla...adevărul. Pentru asta, ar trebui, totuşi, să învăţăm, să recunoaştem ce fac alţii bine, să construim, să ne afirmăm...Să ne întoarcem la Croaţia. Bistriţa, Islaz, Istria vă par familiare. Ei bine, aceste cuvinte, pe lângă multe altele sunt similare cu multe din România. Nu pentru că am avea asemănări de limbă (deşi, în mod clar la noi sunt „importuri”), ci, pentru că spaţiul în care trăim are mai multe interferenţe faţă de cât suntem noi, românii, dispuşi să recunoaştem. Pe scurt, aflat într-o călătorie pe Marea Adriatică, timp de o săptămână, am putut întâlni în numeroasele insule de aici, o viticultură sănătoasă, care prin explotarea eficientă a produsului finit, vinul, şi, adaug eu, oenoturismul, asigură oamenilor un trai bun, decent. Adică, cam ceea ce nu prea reuşim noi de vreo 20 de ani. Foarte interesant că soiurile locale: Grasevina, Plavac, Babic (Babici), Marastina, Krlnjak sunt de fapt soiuri care au o circulaţie foarte mare în bazinul mediteraneean şi chiar în toată lumea. Ultimul menţionat este cunoscut ca Primitivo în Italia şi Zinfandel în SUA. Uităm prea des să vedem ţinuturile depărtate din care au venit aromânii sau ce înseamnă şi sudul pentru noi. Mă opresc aici pentru că, într-o rotire a unui compas imaginar, regăsim mai multe umbre în loc de lumini. Poate e o etapă. Etapa presupune elementul tranzitoriu.Stricto sensu – vecin – înseamnă cel de lângă tine, cineva care locuieşte în imediata apropiere. De aceea, a atribui croaţilor atributul de vecini pare forţat. Nu e aşa, dacă ne gândim în perspectivă istorică sau mai simplu, dacă am admite că avem multe lucruri în comun cu popoarele din toată această parte a lumii. Ca un făcut, ne cunoaştem foarte puţin vecinii, nu avem relaţii prea calde cu nici unii dintre ei, nu-i înţelegem, ne considerăm superiori, chiar. Câţi dintre noi se gândesc cu recunoştiinţă la armeni, de unde se trage Antim Ivireanu (Iveria = Armenia) unul dintre primii modelatori ai gramaticii româneşti? Cine adresează mulţumiri georgienilor, care au cultivat viţa de vie de acum mai bine de 7000 de ani şi din fibra căreia se trag multe soiuri româneşti care au rezistat filoxerei?!

Cătălin Păduraru

Deşi trecu vremea mialei de lapte, nu crez să nu găseşti pe undeva o cisvârtă de berbecuţ. Dacă-i din din nemu’ lu’ Trăienel (Mielul Preşedintelui = Merinos de Palas mârlit cu miaua francofonă, L’Ile de France), îţi spun io că ălea şapte minuni, de le ştii, rămân de ruşine. Dacă n’ai găsi, dă-mi un telefon şi te trimit oareunde, la o căsăpie (nu poci să scriu aci, că zice editorul că fac reclamă mascată!). Bun înţeles, trimite pe SMS şi o fiolă de Băbească de Babadag însorită pe dealul Enisalei (asta nu e reclamă, e apelaţie la origine!). Informaţia se plăteşte! Vezi să nu întrebi casapu’, că ţi-a vinde ţârii, drept balene! Trage cu ochiul la dindărătul mialei (nu-i de ruşine, te-am văzut şi pe stradă petrecându-le din ochi!) şi dacă-i dodoloţ, ăla e! Neguţează-l! Pulpele cinătuite de la încheieturi şi dacă ai musafiri (şi zic să ai!), ia-le şi pe alea din faţă, cu tot cu spata.

Bun! Partea grea o trecuşi! Dă fuga într-o bulgărie cu apropitar fălos şi îndeasă în paporniţă snopi de ceapă verde, braţe de usturoaie şi lobodă roşie, așijderea şi căpiţe de ştevie şi măcriş (câtă ştevie, atâta măcriş!). N-are măcriş? Raită la Kronstadt (Braşov, nu lângă Sankt-Petersburg!) şi de un pol, împli o târnă. Mai pune trei morcovi, o ţelină bărboasă şi pătrunjei de rădăcină. Un snopușor de tarhon, nu-i de lipsă. De la băcănia de subţire, ia cuişoare, oleacă de scorţişoară praf, chiper bălan răşluit, grăunţe de chiper şi ienibahar, seminţe de muştar (de alea de prişniţe), boabe de coriandru şi o gâlmă de nucşoară. O limonie (vorba vine), nu-i prisoselnică! O creastă de slănină aromită pe fum rece de fag, e obligatorie. Udătura de temelie e aia de care ţi-am zis mai sus. Câtă? Aci nu-ţi poci spune nimicuţa! Tu-ţi şti invitaţii şi numai tu le cunoşti capacităţile de stocare. Atenţie! Nu te orienta după circumferinţa taliei, că minte. Am văzut cu ochii mei un sfrijit, împlându-și burdihanul cu 2 metri de cârnaţi ardeleneşti ca pe mână şi o vadră de vin, aşa că…. Pot să-ţi spui că, după ce ai neguţat, mai pune două sticle. Una pintru mia, alta pintru bucătar, că dacă nu-l aspersezi ca lumea, se ofileşte şi iese friptura sfarogită. Trei litre de vin bălan, aspruţ (acid zic boierii!) crescut pe cretă ori pe piatră de var. O litră de unt şi alta de smântână pentru frişcă. Oloi crez să ai!

Acasă pune de un uncrop în care zvârle din încheietură, hăcuitură ihtiologică de ceapă matusalemică şi căţei striviţi de ai, o cepşoară întreagă cu cămeşile însăilate’n cuişoare, piper boabe, ienibahar şi muştar, strivite, coriandru, aşijderea. O pospăială răşluită de nucuşoară, un praf de scorţişoară şi sare grunjoasă dupe limbă! Morcovii, pătrunjeii şi ţelina prelucrate ihtiologic! Legăturica de tarhon! Un clocot şi-i gata! Stâmpără cu un coniac mic şi o fiolă de Băbească. Lasă să se răcorească. În ăst timp, dă butoniere dese în carnea mialei şi înfundă-le cu grindeiuţe de slană, bucăţele de ceapă şi usturoi verde (parte bălană), tăvălite în sare, chiperi şi dacă vrei, praf de cimbru. Într-o tingire pântecoasă, undeşte-le în uncropul răcorit! Bagă de seamă să fie coperite de zamă. Mai răsuceşte-le! Cât? Măcar vreme de 12 ceasuri. Io le ţin o zi şi o noapte şi nu s-a plâns nimeni! Ba din contra!

După isprăvirea timpului, scoate bucăţile de carne şi lasă-le să se zvânte. Dacă te grăbeşti, că vin musafirii, ia zama prisoselnică cu o otreapă curată. Încinge oloi de soreancă şi când e bun întru abjurarea ereticilor, părpăleşte-le iute, pe foc nărăvaş, până la auriu, pe toate feţele. Bine ar fi să nu le hărtăneşti de pe la încheieturi. Au alte izuri când le pui la faţa mesei. Culcuşeşte-le strâns într-o tava lătăreţă şi toarnă peste, să le acopere, zama în care zăcură. Strecurată mărunt, bun înţeles! Unii zic de alt vin, alte miroase, etc., etc. Io, nu! La cuptior, coperite sau sub poleială. Foc de bârfă, până cade carnea de pe ciolane. Ca la două ceasuri, cel mult, dacă n-ai cumpărat mia matusalemică!

Ca la jumatea timpului de coacere, pune la fiert, date în cubuleţe măşcate, o poală de cartoafe din ălea făinoase, că piurea o să te pun să faci. Cât se pătrund cartoafele croşeteză cărcălitura de frunze. Tingire pântecoasă, o juma din unt, foc blând. Ceapa şi usturoiul (frunzele), hăcuite mărişor tre’ undite, pân’se’nmoaie. Peste, frunzele de ştevie, lobodă şi măcriş, spălate’n şapte ape neîncepute, făr’de vine, rupte’n deşte. Capac! Foc moale! Când au pierit (sotat pe limba chef-ilor!), stâmpără cu un pahar zdravăn de vin. Io pun alb, acid, zăcut pe doagă. Se poate şi roşu, da’ nu-i acelaşi lucru! Redu’ pân’ le piere apa. Juma’ de litră de frişcă, cu tingirea trasă de pe foc. Potriveşte de sare. Adu la acriu cu zamă de limonie, dacă n’ai avut îndeajuns măcriş! Ţine la cald! Vezi de barabula! Scurge apa, pune untul rămas, smântâna de frişcă, o linguriţă de ţucur, sare dupe limbă şi dă năvala cu telul peste ea. Până nu e spumă înţâfoiată, să nu te laşi.

Acu’i rândul fripturii, care crez că-i gata, asta dacă nu te mocăieşti în cuhnie. Dacă te mocăieşti, îi arsă! Scote dărabele, dezosează! Pune bucăţi măşcate pe o tavá rezistentă la foc, să nu mă dai de ruşine când o trebui s-o reîncălzești (nu toţi mesenii sânt hulpavi ca tine, gămanule!). La faţa mesei alături de strânsura din frunze, fierbinte, mormanul de piurea aburindă şi Băbeasca şambrată pe post de aliment (salată bre, ce Doamne iartă-mă nu pricepi!). Unii nevolnici mai vor şi o sălăţică sprinţară. Nu zic nu, că rămâne ălorlalţi A’bătrână, da’ dacă tot îţi vinzi sufletul, vezi să fie rucola, marole, cicoare de frunze şi cicoare de păpuşi (andive hăcuite franţuzeşte), unse cu oloi de lemn (măslin, să nu te prinz cu alte esenţe!), smălţuite în zamă de limonie. Uit-am, uita-ne-ar bolile! Vii cu miala la masă abia când sunt mosafirii ghiftuiţi de bucatele de dinainte, altu’fel nu-ţi mai rămâne decât să întingi cu pâne, zama din tingirea în care se fripse! Ori să rozi zgârciurile ciolanelor!

A-F.B. Socaciu

Preocuparea permanentă a specialiştilor Companiei ROMVAC de a oferi crescătorilor de animale cât mai multe produse 100% româneşti, cu ajutorul cărora să apere sănătatea acestora, s-a materializat de curând într-un produs antiparazitar destinat porumbeilor – ENDECTOCID. Acesta este un produs pour-on, administrându-se pe zona gâtului sau în cazul unor parazitoze externe localizate, pe porţiunea afectată.

Paraziţii întâlniți mai des la porumbei sunt:

În tractusul digestiv, diverse specii de helminţi (viermi nematozi):

• Ascaridia columbae (limbrici în limbaj popular), care în infestaţiile masive induc: anorexie, diaree, cahexie, tremurături, torticolis (răsucirea capului), ca urmare a intoxicaţiei. În infestaţiile reduse starea generală e afectată (oboseală, performanţe sportive scăzute etc.). În număr mare pot produce obstrucţii intestinale (“ghemuri” de limbrici).
• Capillaria spp. - viermi filiformi cu localizare în esofag şi guşă (apare distrofie, torticolis, anorexie) sau intestinal (apare diaree, uneori sanguinolentă, slăbire, anemie, cahexie).
• Trichostrongilide - localizare și manifestări ca în capilarioză.
• Syngamus trachea – vierme de culoare roșie cu localizare în special în trahee şi bronhii. Păsările bolnave cască întruna ciocul, cu senzaţie de asfixie, tuse persistentă, strănut. Apar anorexia și moartea.

Extern, localizat sau pe toată suprafaţa corpului :

• Căpuşe (Dermanyssus spp – căpuşa roşie), care “agită” porumbeii, apar oboseală, anemie şi tulburări serioase (paralizia de căpuşe).
• Acarienii pielii şi penelor (Syringophylus spp., Analges spp. etc.) sau păduchii de pană induc pierderi de pene, iar uneori din pene rămân în foliculi şi deseori conţin paraziți.
• Râiele (Cnemidocoptes laevis - var. columbae – râia deplumantă: C. mutans – râia picioarelor, Laminosioptes cysticola – râia nodulară) produc dermatoze pruriginoase, contagioase:
• Paduchii malofagi (Columbicola spp., Lipeurus spp. etc.) produc deprecierea penajului, prurit, vitalitate scăzută, porumbeii se ciugulesc continuu.

Combatere

Gama produselor destinate combaterii acestor paraziţi a fost completată de curând cu ENDECTOCID, soluţie antiparazitară destinată tratării parazitozelor interne şi externe. ENDECTOCID (antiparazitar pe bază de ivermectină), produs de S.C. ROMVAC COMPANY S.A., se administrează 1 – 2 picaturi / porumbel, aplicat în zona cefei sau pe zona afectată.

În funcţie de biologia paraziților, se repetă tratamentul la 8 – 10 zile în cazul râiei şi 15 – 21 zile în cazul viermilor intestinali.

Concomitent cu deparazitarea porumbeilor se recomandă : curăţarea mecanică, decontaminarea cu soluţie de DECONTAMINOL sau DEZINFECTANT CATIONIC şi deparazitarea prin pulverizarea cu ROMPARASECT 5 % solutie 1 – 2 ‰ a volierelor şi cu ROMPARATOX pulbere a cuibarelor.

ENDECTOCID poate fi utilizat şi la păsările de colivie (peruşi, canari, sticleţi etc.) sau de volieră (găini de ornament, fazani ornamentali, păuni etc.).

Dr. Cătălin TUDORAN

Gyárfás Mátyás, HOLLAND ALMA KFT.

Cultivarea prunelor în mod economic este posibilă numai cu utilizarea soiurilor potrivite, în condiții ecologice optime și cu obținerea celor mai bune recolte. Super-prunele există şi sunt deja disponibile şi în România. Prunele se cultivă în cantități semnificative în România. Am putea spune chiar că reprezintă un fruct național al țării. Condițiile ecologice ne permit să cultivăm prune în orice zonă a țării. Cultivarea acestor fructe are deja o mare tradiție în mai multe zone de cultivare.

Ce proprietăți trebuie să aibă acel soi care poate asigura recolte maxime? Cum ar fi „super-prunele” visate? „Super-prunele” să fie rezistente la viruși, să nu se rărească; „super-prunele” să ajungă repede să dea roade, să rodească mult și regulat; pomii să nu fie de talie prea mare să poată fi plantați la distanțe mai mici unul de celălalt. Și nu în ultimul rând, fructul „super-prun” să fie uriaș și frumos, să se coacă timpuriu sau târziu, când prețurile de pe piață sunt încă/deja mai mari. Fructul „super-prunului” să poată fi bine păstrat și depozitat, pentru a-l pune pe piață în cea mai optimă perioadă. „Super-prunele” să fie foarte gustoase, potrivite atât pentru a fi consumate proaspăt, cât și pentru deshidratare, precum și pentru magiun și pălincă (deși în opinia multora, soiul din care se poate fierbe pălinca își pierde total semnificația în privința fierberii pentru magiun).

Înainte să ne facem impresia că „super-prunele” nu există, mai bine afirmăm: EXISTĂ! Și sunt disponibile deja și în România!

Soiul de „super-prun” se numește Topend Plus. Unele școli de pomi din Europa Centrală au primit deja licențe limitate pentru înmulțirea soiului Topend Plus. Astfel am aflat de capacitățile pomilor fructiferi Topend Plus.

La societatea Holland Alma din Ungaria s-au făcut mai multe altoiri în ochi în luna august 2010 și 2011. Stocurile Topend Plus pe care le-am avut anterior au fost vândute în întregime, aproape exclusiv unor cultivatori care au deja pomi Topend Plus și cunosc bine proprietățile și capacitățile soiului. Aproape s-a epuizat majoritatea stocului de pomi altoiți pe 2012, însă mai sunt disponibile câteva mii de pomi altoiți. În materialul de faţă veţi vedea ce deosebește acest soi de restul soiurilor și de ce este atât de căutat.

Pomi de vigoare medie, cu fructe mari şi gustoase

„Super-prunul” este membru al seriei germane Top. Atributul „Top” se acordă numai acelor soiuri de prun la care greutatea medie a fructelor ajunge sau chiar depășește 50 g. În cazul soiului Topend, greutatea fructului este de 66 g! Ceea ce face ca, la momentul actual, Topend Plus este soiul de prun care are fructul cu cea mai mare greutate și mărime. Soiul nu deține însă recordul numai datorită acestei proprietăți. Să vedem pe rând caracteristicile soiului Topend Plus.

Pomul este de vigoare medie, poate fi plantat la distanțe mai mici, la distanța de plantare între pomi și rânduri de 5 x 2 metri. Înflorește atât pe ramurile tinere de un an, cât și pe cele mai bătrâne de mai mulți ani, astfel încât ajunge repede să dea roade, potențialul de recoltare fiind extrem de mare. Florile robuste sunt autofertile, astfel că Topend poate fi plantat și fără polenizatori din alte soiuri.

Fructele sunt deosebit de mari (cu o lungime de 60-70 mm), de culoare cenușiu-albăstruie, acoperite cu multă pruină. Forma fructului este elipsoidală, clasică. Pulpa este gălbuie, suculentă, neaderantă la sâmbure la maturitate. Gustul este deosebit. Pe lângă un conținut foarte mare de fructoză conține de asemenea și o cantitate potrivită de acid de fructe (Brix: 20%, Total acizi: 9,5‰). Fructul se menține foarte bine pe pom, perioada de recoltare este lungă. În prezent, acesta este soiul de prun cu cea mai târzie coacere. La noi recoltarea începe după cea a soiului President, pe la 10-15 octombrie. Fructele pot fi depozitate timp de patru-șase săptămâni!

Dintre proprietățile avantajoase ale soiului cea mai valoroasă este rezistența extraordinară. Topend Plus rezistă într-adevăr virusului plum pox! Deci este un soi de-a dreptul rezistent, nu doar așa-numit rezistent! Datorită lăstarilor puternici, robuști, însă nu foarte lungi și a frunzelor sănătoase Topend iese în evidență deja și la școala de pomi și își păstrează acest avantaj și în cadrul plantației. Nu se rărește din cauza infecției cu viruși și rezistă și infecției cu monilie și pete roșcate.

În consecință, dacă cineva ne întreabă: Care este cel mai bun soi de prune? Putem răspunde cu încredere cu Topend Plus! Veți găsi acest soi cu înmulțire și distribuție exclusivă de către Holland Alma Kft. Contactați cu încredere reprezentantul nostru de vânzări, vorbitor de limba română: Această adresă de email este protejată contra spambots. Trebuie să activați JavaScript pentru a o vedea..

Răspunsul este un „da” hotărât

De ce se efectuează combaterea buruienilor la porumb? Indiferent de maniera în care se intenţionează sau se poate face acest lucru, el trebuie făcut pentru a atinge două obiective majore.

Mai întâi, păstrarea potenţialului de producţie medie a acestei culturi, care este foarte sensibilă la concurenţa buruienilor. Neplivită, o cultură de porumb poate înregistra pierderi de randament foarte mari, de până la 100%, în situaţii extreme.

Un alt motiv, plivitul se efectuează pentru păstrarea valorii agronomice şi economice a solei respective. Este cât se poate de real faptul că buruienile au o capacitate de producţie de seminţe foarte importantă, iar fiecare plantă de acest fel, neţinută sub control, poate duce la creşterea potenţialului de producţie a seminţelor de pe parcela respectivă. Ca urmare, aceasta va fi mai dificil de cultivat şi va implica un cost mai ridicat. Aşadar, plivirea trebuie privită ca un capital, ca un potenţial adus de „curăţenia” parcelei.

Cum menţinem absenţa rezistenţei

Una dintre priorităţi este diversificarea modului de acţiune. Acest lucru garantează concomitent o eficacitate pe termen scurt şi durabilitatea plivirii. Pe de altă parte, se asigură un spectru larg de eficacitate, limitându-se riscul de apariţie a unor populaţii de buruieni rezistente. Până acum, nu s-a înregistrat nici o rezistenţă în flora din solele de porumb, indiferent de sistemul de cultură - monocultură sau asolamente cu porumb ca element dominant. Utilizarea atent gândită a erbicidelor cu acţiune radiculară are un efect sensibil, mai ales în combaterea gramineelor estivale, a căror concurenţă se exercită foarte puternic în perioada de răsărire a porumbului. Pe de altă parte, o strategie bazată pe bazinul de producţie, gândită şi adaptată în funcţie de vulnerabilitatea transferurilor în mediul respectiv, ar trebui să se sprijine pe un diagnostic validat şi confirmat prin măsuri şi observaţii concrete de natură agronomică şi pedologică, mai degrabă decât pe modele predictive teoretice, care deseori nu sunt validate în teren.

Adaptarea modului de combatere a buruienilor în cazul însămânţărilor timpurii

Concurenţa buruienilor se exercită de timpuriu în ciclul vegetativ al culturii. Mai precis, încă din momentul însămânţării şi până în etapa în care vegetaţia acoperă spaţiile dintre rânduri - adică la stadiul de aproximativ 12 frunze, pentru porumb, care privează de lumină buruienile de dedesubt. Odată cu deplasarea la date mai timpurii a însămânţării porumbului, această perioadă critică tinde să se mărească. Aşadar, este mai mult ca niciodată necesară combaterea buruienilor de pe sole.

Practica însămânţărilor timpurii obligă la adaptarea strategiilor de plivire, în funcţie de:

• instalarea mai lentă a populaţiei, cu un gabarit mai compact al plantelor şi o acoperire mai mică a spaţiilor dintre rânduri, diminuându-se astfel controlul exercitat asupra buruienilor de cultura de porumb;
• răsăririle mai eşalonate ale unor buruieni, care necesită persistenţa acţiunii timp mai îndelungat, în paralel cu o diversificare a speciilor concurente - mai ales din flora de primăvară;
• dificultăţile legate de modul de acţiune, care se referă la intervalele mai calde şi/sau la solurile uscate la suprafaţă.

Aceste constatări impun o strategie în trei puncte:

• Păstrarea varietăţii de combatere a buruienilor - un avantaj puternic pentru porumb. Astfel, nu a apărut încă nicio rezistenţă la erbicide - nici în monoculturi, nici în asolamentele în care porumbul este foarte prezent. Utilizarea atent gândită a produselor cu acţiune radiculară, în cadrul unor programe echilibrate, se situează clar în centrul activităţilor de combatere a buruienilor porumbului.
• Adoptarea unei strategii specifice bazinului respectiv de producţie, care să ţină cont de riscurile de transfer în mediu, bazată pe diagnostic validat prin măsuri şi observaţii în teren - inclusiv aspecte pedologice - şi nu pe modele predictive teoretice, care de multe ori nu sunt validate.
• Reevaluarea strategiei şi eficacităţii tuturor produselor, în lumina constrângerilor anterioare: evoluţia florei şi caracterului dăunător al acesteia; dicotiledonate problematice; eficacitate în condiţii de secetă.

La ora redactării materialului de faţă, Ministerul Agriculturii din Franţa nu şi-a comunicat datele oficiale pentru această ţară. Aşadar, acetoclorul este utilizabil în campania 2012, în condiţiile din campaniile precedente şi sperăm că lucrurile vor rămâne la fel şi pentru campania 2013... până pe 23 iunie!Până la 23 iunie 2012, statele-membre trebuie să-şi retragă autorizaţiile naţionale, putând acorda o perioadă de graţie pentru epuizarea stocurilor care nu vor putea depăşi data de 23 iunie 2013.În cadrul reevaluării europene a substanţelor active, Comisia Europeană a ratificat, pe 5 decembrie 2011, decizia de neincludere a acetoclorului (JOUE 22/12/11) în lista substanţelor active autorizate în UE. Această decizie precizează că fiecare stat trebuie să-şi stabilească propria dată oficială de interdicţie a acetoclorului.Viitorul acetoclorului este cunoscut doar parţial.

PROF. DR. VALERIU V. COTEA, USAMV IAŞI

În ultimul timp, pe lângă explozia demografică, criza alimentară şi cea economico-financiară, omenirea se confruntă şi cu efectele dezastruoase ale schimbărilor climatice. Dacă despre primele trei există o literatură de specialitate relativ bogată, cea despre schimbările climatice este destul de săracă, aproape absentă. Domnul dr. ing. Mihai D. Cristea, nume cunoscut în ştiinţa agricolă românească, ctitorul unicei bănci de gene din România, are marele merit de a fi scris şi prima carte privind „schimbările climatice şi resursele genetice vegetale”, aşa cum de altfel este şi intitulată (Schimbările climatice şi resursele genetice vegetale - Mihai D. Cristea, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2011).

Pentru înţelegerea cât mai bună a problemelor tratate, se estimează că precizarea unor termeni este absolut necesară.

Efectul de seră este o noţiune care desemnează procesul de încălzire a aerului din sere datorită transparenţei sticlei faţă de razele solare din spectrul vizibil şi opacităţii acesteia faţă de razele infraroşii reflectate. Are loc şi la scară planetară datorită dioxidului de carbon, metanului şi altor gaze prezente în atmosferă care se comportă faţă de radiaţiile solare la fel ca sticla, ducând la creşterea temperaturii aerului. Creşterea concentraţiei gazelor cu efect de seră datorită activităţii antropice tinde să provoace o încălzire climatică globală.

În acest context, chiar dacă repetăm, trebuie remarcat paradoxul care dovedeşte că în timp ce omul, prin activitatea sa cotidiană este principalul „vinovat” de producerea gazelor cu efect de seră, care la rândul lor stau la baza schimbărilor climatice, acelaşi om se plânge în prezent de efectele dezastruoase ale schimbărilor climatice. Carburanţii fosili, reprezentaţi de petrol, cărbuni şi gaze naturale - principalele surse de energie - emit prin arderea lor o mare cantitate de dioxid de carbon, care pătrunzând în atmosferă permit energiei să încălzească Pământul câteodată excesiv, determinând ceea ce denumim „încălzire globală”.

O carte fără precedent în domeniu

Lucrarea se bazează pe un bogat material internaţional (168 titluri bibliografice) trecut selectiv prin filtrul gândirii autorului. Concentrarea unor date în 14 tabele şi redarea unor scheme şi schiţe în cele 40 de figuri asigură textului o binevenită ilustrare. Construită cu multă rigurozitate şi sobrietate, cartea este structurată în 15 capitole şi numeroase subcapitole.

În primele capitole se prezintă câteva caracteristici ale climatului general al Terrei, precum şi condiţiile climatice din ţara noastră. Interesante sunt, de asemenea, opiniile autorului privind sensul noţiunii de „schimbare climatică”, prin care el înţelege nu o modificare în sine a factorilor de climă, ci ceea ce se schimbă în condiţiile încălzirii globale. O importanţă cuvenită se acordă şi fenomenelor meteorologice extreme apărute ca urmare a folosirii carburanţilor fosili (cărbune, petrol, gaz natural) necesari pentru producerea de energie electrică.

În capitolele următoare se analizează efectele schimbărilor climatice asupra însuşirilor fiziologice şi biochimice ale plantelor, insistându-se pe necesitatea găsirii unor soluţii pentru ca plantele agricole să poată produce şi reproduce în condiţiile impuse de încălzirea globală. Sugestivă este şi ideea organizării unor lucrări de ameliorare care să aibă ca finalitate îmbunătăţirea însuşirilor fiziologice ale genotipurilor în conformitate cu schimbările impuse de încălzirea globală.

Concepută în spiritul înnoirii, în lucrare se prezintă şi se analizează încă multe aspecte, asupra cărora, din lipsă de spaţiu, nu ne mai putem opri. Merită însă reliefat faptul că în finalul lucrării, autorul analizează schimbările climatice în contextul actualelor probleme din domeniul energiei. Astfel, se insistă asupra înlocuirii consumului de energie poluantă (provenită, în principal, din utilizarea cărbunelui şi petrolului, generatoare de dioxid de carbon, principalul gaz ce provoacă „efectul de seră”) cu energie nepoluantă şi regenerabilă (solară, eoliană, geotermală).

Neprecedată de nicio lucrare similară în domeniu, prezenta carte intitulată „Schimbările climatice şi resursele genetice vegetale” poate fi considerată ca un eveniment editorial distinct şi oportun, pentru care autorul, dr. ing. Mihai D. Cristea împreună cu Editura Academiei Române merită preţuire şi sincere felicitări.