În strategia de reducere a gradului de îmburuienare este indicat să se evite folosirea unor termeni ca distrugerea buruienilor, lichidarea stării de îmburuienare a culturilor agricole, deoarece aceste măsuri nu sunt posibile, nu sunt nici necesare și ar fi foarte costisitoare.

Existența buruienilor în regim controlat, sub pragul economic de dăunare (PED), sunt chiar folositoare pentru agricultură, așa cum se menționează în articolul Strategia de luptă cu buruienile.

Motivele care impun reducerea gradului de îmburuienare se referă la:

- Buruienile sunt mari consumatoare de apă. Ele se dezvoltă mai rapid, crește rădăcina la adâncime și consumă de 2-4 ori mai multă apă. Rădăcina de pălămidă, de exemplu, ajunge la 5-7 cm adâncime și existența a 1-2 buruieni/m² scade producția de grâu cu 15%, iar 12 buruieni/m² cu 50%.

- Cantitatea de elemente nutritive consumate de buruieni, care sunt foarte rapace față de plantele de cultură, este de două ori mai mare la azot, de 1,5 ori mai mare la fosfor, de trei ori la potasiu și de șase ori la calciu și prin aceasta diminuează efectul îngrășămintelor aplicate. De aceea trebuie redusă îmburuienarea, iar îngrășămintele să fie aplicate mai mult pe zona rândurilor de plante.

- Buruienile cresc mai rapid, mai înalte și umbresc plantele, solul se încălzește mai greu (cu 2-4°C) și întârzie pornirea în vegetație primăvara. Totodată, plantele sunt etiolate și diminuează procesul de fotosinteză.

- Unele buruieni sunt agățătoare ca turița, măzărichea, volbura etc. Ele îngreunează creșterea plantelor, provoacă fenomenul de cădere, cu încolțirea boabelor în spic, cu recoltarea îngreunată și cu mari pierderi.

- Sunt buruieni care constituie drept gazdă pentru agenții fitopatogeni ca pirul, susaiul, laptele cucului care sunt gazde pentru diferite regiuni, iar zârna gazdă pentru gândacul de Colorado, volbura pentru zabrus, căprița pentru nematozi ș.a.m.d.

- Sunt unele buruieni care parazitează plantele de cultură cărora le produc numai pagube până la compromiterea culturilor. Așa de exemplu este Cuscuta (torțelul) pentru trifoliene și lupoaia (Orobanche) la floarea-soarelui.

- Se întâlnesc și buruieni care pot fi otrăvitoare pentru animale precum: Brândușa de toamnă, piciorul cocoșului, cuscuta, mătrăguna etc.

- Sunt și buruieni care dau gust și miros neplăcut laptelui ca ceapa ciorii, pelinul ș.a.m.d.

- Alte buruieni depreciază calitatea recoltelor precum: măselarița face făina de grâu inutilizabilă; zârna depreciază uleiul și șrotul de soia; muștarul și ridichea sălbatică dau gust iute făinii de grâu etc.

- Gradul ridicat de îmburuienare face ca lucrările de întreținere a culturilor să se realizeze cu greutate, ele opunând o rezistență cu 30% mai mare provocând uzura utilajelor și crescând consumul de combustibil. Totodată, necesită mai multe prașile, mai multe erbicidări care cresc cheltuielile, crește poluarea și degradarea solului. Recoltarea culturilor îmburuienate se face cu greutate, la umiditate ridicată, necesitând cheltuieli suplimentare pentru uscarea și condiționarea recoltelor.

- Toate acestea provoacă scăderea nivelului producției agricole cu 20-60% și în funcție de sensibilitatea culturilor față de gradul de îmburuienare, aceste diminuări pot fi:

• de 40-60 % pentru producția de grâu;

• de 30-70 % pentru porumb și floarea-soarelui;

• de 20-80 % pentru sfecla de zahăr;

• de 30-90 % pentru producția de soia.

Prin urmare, măsurile de reducere a gradului de îmburuienare reprezintă o acțiune de gradul zero folosind metode de luptă integrată, metode mecanice, fizice, termice, electrice etc. La care se adaugă metodele chimice cu alegerea erbicidelor care sunt mai prietenoase cu mediu.

Extinderea procesului de digitalizare a utilajelor agricole face ca activitatea de reducere a gradului de îmburuienare din culturile agricole să fie mai ușoară, mai favorabilă solului și plantelor, cu cheltuieli mai mici și poluare redusă. Aceasta pentru că sunt țintite numai buruienile, cu precizie și numai asupra lor are loc acțiunea de combatere.

Articol de: prof. dr. ing. VASILE POPESCU

CITEȘTE ȘI: Patul germinativ și semănatul de calitate asigură recolte bogate

Cum reducem pierderile de apă din sol

Unde este zootehnia românească?

Invazia de contrafaceri ne sufocă și ne dă un sentiment de nesiguranță atunci când vrem să cumpărăm un anumit produs. De aceea, în ultima perioadă, pe lângă eforturile producătorilor  de a-și pune o amprentă cât mai greu de contrafăcut asupra produselor lor, se alătură și autoritățile administrative statale și suprastatale care oferă o certificare specifică. Din ce în ce mai mulți producători de la noi accesează această certificare, așa cum este și cazul pe care îl semnalăm în articolul de față. 

Județul Bistrița-Năsăud are o adevărată tradiție în ceea ce privește prelucrarea laptelui provenit, în funcție de arealul geografic, de la ovine/caprine sau bovine. Zona de câmpie a județului s-a remarcat prin prelucrarea laptelui de vacă, comuna Teaca fiind un important pion în această industrie. Calitatea brânzeturilor (brânză frământată, brânză sărată) și a smântânii (groșciorului) obținute aici este recunoscută de consumatori datorită caracteristicii de „produs viu”, nealterat de tehnologiile sofisticate utilizate la scară largă. 

Deja atestat ca Produs Tradițional

Într-o lume în care informația circulă cu ușurință, faima calității acestor brânzeturi depășește granițele, nu doar pe cele regionale, dar și pe cele ale județului și ale țării. Iar ca orice produs celebru, trebuie protejat de contrafaceri. Anul trecut, Lacto Sinelli a primit atestatul de produs tradițional din partea Direcției Generale Politici în Industria Alimentară și Comerț din cadrul Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale, devenind, în acest moment, cel de-al 32-lea produs tradițional atestat în  județul Bistrița-Năsăud. 

Conform ghidului de bune practici în atestare emis de MADR în anul 2014, produsul tradițional este un produs alimentar fabricat pe teritoriul național și pentru care se utilizează materii prime locale, care nu are în compoziția lui aditivi alimentari și prezintă o rețetă tradițională, un mod de producție și/sau de prelucrare, inclusiv un procedeu tehnologic tradițional și care se distinge de alte produse asemănătoare.

Pentru a figura în Registrul Național al Produselor Tradiționale, produsul trebuie să fie fabricat din materii prime locale; să prezinte o rețetă tradițională specifică locului de prelucrare, prin care să reflecte un tip tradițional de producție și/sau de prelucrare, să aibă în procesul de obținere a produsului și operațiuni de prelucrare realizate manual și să dovedească un mod de lucru tradițional.

Atestatul IGP

Următorul pas pe care și l-au propus producătorii este obținerea atestatului IGP, asta pentru că, spun ei, „în județul Bistrița-Năsăud nu este, deocamdată, niciun produs alimentar atestat IGP. Dorim ca produsul să fie recunoscut la adevărata lui valoare. Dorim să încurajăm producătorii din jurul nostru să-și pună munca în valoare și să demonstrăm că noi, cei din județul Bistrița-Năsăud, avem o istorie și o cultură a producerii de alimente foarte bine înrădăcinate”.

Există două forme de protecție legată de o zonă geografică pe care le pune la dispoziție Uniunea Europeană, pentru care a creat un registru de produse certificate. Este vorba despre Denumirea de Origine Protejată (DOP) și Indicație Geografică Protejată (IGP). Acestea recunosc și certifică într-un produs o calitate diferențiată, care provine din caracteristicile specifice mediului geografic în care sunt produse materiile prime, a metodei de producere aparte, precum și  a influenței factorului uman care participă la crearea lor. Diferența dintre ele constă în faptul că pentru a primi certificat DOP întregul proces de producție trebuie realizat în zona specificată, în timp ce statutul IGP este acordat chiar și atunci când doar o fază a procesului productiv este realizată în acea regiune. Pentru ambele scheme, ceea ce se cere este dovada legăturii „istorice” cu regiunile la care face referire cererea.

O mică istorie a produsului

Dovezile istorice privind vechimea și tradiția produsului sunt transmise prin izvoare orale culese de la localnici sau transcrise în monografii, manuscrise, cărți și reviste, pentru a fi păstrate în timp pentru generațiile viitoare. Datorită multitudinii de animale crescute în zonă (vite în zona de deal și oi în zona de munte), locuitorii valorificau laptele și prin producția de brânzeturi.

Tradiția preparării brânzei frământate derivă din faptul că zona Teaca este un perimetru cu o puternică cultură a creșterii vitelor, unde, notează Melania Cuc în „Cartea Archiudului”, editura Vatra Veche, apărută în 2022, la pag.47, „ciurda făcea parte integrantă din viața satului. Pășunatul pe hodaie (pășune) începea la Sf. Gheorghe și ținea până la Sf. Dumitru. [...] Erau două ciurde de vite. Una în stabulație pentru vitele care erau gestante sau tinere. Rămâneau pe pășune și ziua, și noaptea. [...] Cealaltă ciurdă, de zi, aduna vacile de lapte din tot satul”.

Iar în lucrarea monografică Pinticu - File de istorie, autorii, prof. univ. dr. Iacob Petru Pântea și Vasile Iuga de Săliște, arată că „Dealurile și mai ales pășunile din jurul localității Pinticu asigură hrana pentru primăvăratul, văratul și tomnatul vitelor adunate, precum și fânețele care oferă rezerva pentru iernat acasă. [...] Dintre toate animalele, locul cel mai important îl ocupă creșterea bovinelor, a vacilor, care sunt cunoscute atât pentru calitatea și cantitatea de lapte obținut, dar mai ales pentru rezistența la îmbolnăviri. [...] Din creșterea și vânzarea unor produse ce rezultă, populația localității Pinticu obține venituri care ajută la traiul de zi cu zi”.

Așa cum este prezentat în culegerea de studii, articole și comunicări a Muzeului de Istorie Bistrita, „File de Istorie”, „[...] Teaca a jucat un rol economic mai deosebit, cu târg medieval și centru viticol săsesc”. Iar în revista Bistrița, a aceluiași muzeu, se specifică despre localitatea Teaca faptul că a primit privilegiul „de a ține două târguri anuale, la 1 mai, respectiv la 27 iunie”.

Dorgo Leontina, localnică în vârstă de 87 de ani, relatează într-o declarație olografă: „[...] am vârsta de 87 de ani și de când mă știu în viață frământ brânza și o pun cu sare pentru iarnă. [...] Acasă, la părinți, am avut 4 vaci cu lapte și în fiecare zi făceam brânză. Brânza era mâncarea de toată ziua. Pentru iarnă o puneam în bărbânță și o începeam la Crăciun”.

O altă dovadă a producerii și comercializării brânzeturilor în zonă o reprezintă adresa Prefecturii județului Năsăud nr. 14.195/1945 către Pretura Lechința, prin care se solicită un „tablou cu cantitatea de caș sau brânză predată Prefecturii jud. pentru aprovizionarea funcționarilor județeni. [...] De aceste date avem nevoie pentru a putea lichida și achita prin rețineri din salarele funcționarilor a cașului (brânzei) predate”.

În anul 1952 s-a înființat Întreprinderea de Colectare și Industrializare a Laptelui și aflăm din cartea „Județul Bistrița-Năsăud”, scrisă de T. Morariu, I. Buta, A. Maier, ce face parte din colecția „Județele Patriei”, că „pentru o mai bună aprovizionare cu lapte s-au organizat în comunele principale centre de colectare și prelucrare, ca de exemplu [...] Teaca - telemea, smântână și cazeină [...]”.

În statutul comunei Teaca din 2006, la pagina 13 este precizat că „produsele alimentare se înscriu la rândul lor în economia comunei Teaca: [...] produse lactate (brânzeturi)”.

Trebuie să mai spunem că logo-ul pe care îl va primi acest produs după atestare va avea un efect benefic atât pentru consumatori, cât și pentru producători. Primii vor avea certitudinea că vor cumpăra un produs de calitate, simplificând cercetarea pe care ar trebui să o facă și eliminând incertitudinea cu care s-ar confrunta. În timp ce pentru cei din urmă încrederea cumpărătorului pentru un astfel de produs va genera o creștere a dispoziției de plată și implicit a vânzărilor.

Puțin despre rețetă

Bunuș Vasile prezintă într-o scrisoare olografă „povestea brânzei frământate de Teaca o rețetă tradițională din moși strămoși învățată de la Tata și Tata de la bunici [...]. Brânza se prelucra din lapte de vacă [...] se închega cu cheag făcut din rânză de miel sau de vițel sugar. [...]. Se lăsa la închegat [...] se stoarce de zer, după o zi se scoate [...] și se pune pe o poliță unde se lasă la copt să se usuce. Când cașul este copt, capătă o culoare galbenă. Se ia cașul, se macină, se pune sare după gust după care se frământă bine până se face moale. După frământare se pune în vase cu capac. Pe timpuri se îngropau în pământ pe o perioadă de câteva luni sau în fântână cu apă [...] se păstra până când aveau nevoie de consum. Brânza frământată care nu se depozita se ducea la Teaca la piață se vindea la Kg”.

Brânza frământată de Teaca a fost prezentă la începutul acestui an, în  perioada 19-28 ianuarie 2024, la Berlin, Germania, unde s-a desfășurat cea de-a 88-a ediție a expoziției „Săptămâna Verde 2024”, bucurându-se de un real succes. Expoziția „Săptămâna Verde 2024” reprezintă atât o platformă de afaceri, cât și un festival al tradițiilor gastronomice și folclorice cu impact mediatic de anvergură atât în Europa, cât și pe plan mondial.

Articol publicat în Revista Fermierului, ediția print – iulie 2024

Abonamente, AICI!

Mihai Baniță este enologul LacertA, cramă din Dealu Mare, cu o suprafață de circa 80 de hectare cu viță-de-vie la Fințești – județul Buzău. În cazul interlocutorului nostru, meseria s-a transmis din tată-n fiu. „Chemarea sângelui” a fost mai puternică decât Mecanica, facultate absolvită de Mihai Baniță în anii `90.

Reporter: Recent, ocupația de enolog a fost inclusă în COR (Clasificarea Ocupațiilor din România). Cum ați descrie rolul unui enolog?

Mihai Baniță: Enologul este cel care stabilește tot parcursul tehnologic de obținere a unui vin de la faza de strugure recoltat adus la cramă până la vinul din pahar. Trebuie să stabilească și să urmărească respectarea procedurilor cuprinse în cadrul fiecărei etape tehnologice, începând cu momentul recoltării (pe care-l stabilește împreună cu viticultorul), continuând cu partea de procesare primară a strugurilor, etapa de declanșare și desfășurare a fermentației alcoolice, urmărirea și gestionarea parametrilor fizico-chimici și organoleptici din timpul fermentației, derularea corectă și la timp a etapelor de condiționare și stabilizare a vinurilor, urmărirea evoluției vinurilor din timpul maturării sale, stabilirea momentului îmbutelierii și asigurarea derularea acesteia în condițiile cele mai bune pentru asigurarea unui produs de cât mai înaltă calitate în sticlă.

Astfel, enologul, prin deciziile și prin munca lui și a colaboratorilor săi, reușește să aducă plusvaloare produsului.

Reporter: Ce v-a atras spre această meserie? Care-i parcursul dvs. în domeniul vitivinicol?

Mihai Baniță: Apropierea mea de această ocupație revine într-o mare măsură ,,chemării sângelui”. Și spun acest lucru pentru că mare parte din familia tatălui meu a fost implicată în domeniul viticol. Bunicul meu, tatăl meu, doi frați ai tatălui meu au lucrat toată viața în viticultură.

Am copilărit în Ploiești, oraș în care am absolvit în 1990 un liceu cu profil matematică-fizică. Imediat după liceu am început cursurile Facultății de Mecanică din cadrul Universității Politehnice București. După absolvirea facultății m-am angajat ca inginer mecanic în cadrul Institutul de Cercetare-Dezvoltare pentru Viticultură și Vinificație Valea Călugărească unde, printr-o conjunctură favorabilă, a trebuit să fac vin din prima lună de activitate, adică din toamna anului 1995. Această conjunctură a declanșat „chemarea sângelui” schimbându-mi parcursul profesional din zona politehnică în cea vitivinicolă.

Am lucrat opt ani la ICDVV Valea Călugărească în cadrul secției de Microvinificație, conducând-o de altfel o bună perioadă de timp. În această perioadă am absolvit și Facultatea de Management Agricol și Masterul de Tehnologii Vinicole organizat de către USAMV București în colaborare cu GTZ Germania.

Acesta este în câteva cuvinte parcursul meu din prima etapă a carierei mele profesionale. Momentul cheie din această etapă a fost decizia domnului profesor Viorel Stoian, care era director general al ICDVV Valea Călugărească, de a mă implica, imediat după angajare, în activitatea de producție de la Microvinificație, chiar dacă pregătirea mea era în alt domeniu, iar experiența era doar la stadiul de vinificare în gospodăria proprie. La Microvinificație am început să deslușesc tainele acestei fascinante meserii având posibilitatea colaborării cu mulți specialiști din acest domeniu. Mi-a plăcut să fur meserie de la dânșii, mi-a plăcut să lucrez efectiv și nu mi-a fost frică de greșelile inevitabile pe care poți să le faci din cauza lipsei de experiență. Sunt aspecte foarte importante din cadrul acestui domeniu atât de complex.

Un alt moment cheie a fost acela când un vin obținut în gospodăria proprie din struguri de Fetească Albă recolta 2000 a obținut în primăvara anului 2001 o medalie de aur la Concursul Internațional de Vinuri de la București. Atunci a fost clar pentru mine că schimbarea parcursului meu profesional a fost într-o direcție corectă.

Reporter: Care este partea ta preferată din procesul de vinificație?

Mihai Baniță: Perioada de fermentație alcoolică este fascinantă. Fiecare vin este unic și nu se poate repeta. Dacă se merge pe trasabilitate în spate se ajunge la alt butuc de vie, alte condiții climatice, alți oameni care au desfășurat manopera și așa mai departe. Sunt foarte multe variabile în spatele fiecărui litru de vin obținut.

În timpul fermentației alcoolice vinul este foarte sensibil și orice decizie, care, de altfel, trebuie să fie rapidă, influențează în bine sau rău viitorul vin. De fapt, toți enologii din lume intră ca într-un sevraj înainte de începerea recoltatului așteptând declanșarea proceselor de creație ale vinurilor din recolta respectivă. Iar o dată cu începerea fermentației alcoolice se dezvoltă și toate variabilele vinurilor provenite din soiuri diferite, din parcele diferite, din momente de recoltare diferite, tehnologii de vinificare diferite etc.

Reporter: Ce ar trebui să știe consumatorii despre munca din spatele unui vin bun?

Mihai Baniță: Consumatorii trebuie să acorde o șansă fiecărui vin pe care-l consumă. Fiecare vin are șansa lui pe masă, un vin se bea în momente diferite, cu mâncare diferită sau fără mâncare, cu stare psihică mai bună sau mai rea, pe vreme însorită sau pe ploaie.

În spatele fiecărei picături de vin dintr-un pahar se regăsește munca unui număr impresionant de oameni, de la cei care îngrijesc via pe durata întregului an până la cei ce pun în valoare vinul.

Munca din spatele unui vin este foarte complexă, în acest domeniu fiind înglobate minimum patru ocupații diferite, pe care le enumăr foarte pe scurt în continuare.

Viticultorul este cel care fixează direcția tehnică de obținere a strugurilor stabilind momentul și metoda tăierilor de rod, ce substanțe de combatere se folosesc pe parcursul tratamentelor fitosanitare, cum se întreține plantația pe rând și pe intervalul dintre rânduri etc.

Enologul este cel care fixează direcția tehnică de obținere a vinurilor transformând strugurii și mustul în această băutură atât de nobilă și sănătoasă, stabilește împreună cu viticultorul momentul optim de recoltare al fiecărei parcele viticole, stabilește tehnologiile de vinificare cu toate aspectele lor etc.

Degustătorul este cel care evaluează tehnic vinul din pahar, punctând aspectul, mirosul, gustul vinului, echilibrul, complexitatea, vioiciunea acestuia și alți parametrii tehnici.

Somelierul este cel care face legătura dintre vin și zona gastronomică. Asociază și sugerează vinurile care vor completa cel mai bine fiecare element culinar având cunoștințe aprofundate despre modul în care mâncarea și vinul funcționează în armonie.

Am vrut special să fac referire la toate aceste patru ocupații care contribuie la dezvoltarea corectă a imaginii vinului în existența noastră.

Consumatorii trebuie să conștientizeze că vinul este cea mai nobilă și sănătoasă băutură, de altfel singurul organism viu în stare lichidă care se naște, crește, trăiește și moare fiind într-o permanentă schimbare sub influența unei multitudini de factori interni și externi.

Reporter: Care este vinul de care ești cel mai mândru din întreaga carieră?

Mihai Baniță: Ar fi nedrept să nominalizez un singur vin pe care l-am făcut de când am început această călătorie atât de interesantă în lumea vinificației și nu o s-o fac. Un vin se bea în condiții diferite și faptul că are aprecierea enologului nu garantează nimănui că îi va fi pe plac.

Mai important pentru mine este atunci când oamenii apreciază vinurile, le savurează cu plăcere și transmit mai departe informația despre calitatea pe care au găsit-o în sticlă. De-a lungul anilor am obținut vinuri care au fost apreciate atât ca vinuri monovarietale cât și cupaje, așa cum au fost atât vinuri roșii cât și albe.

Interviu realizat de: IULIA ȚURCANU, Asociația Degustătorilor Autorizați din România (ADAR)

Abonamente Revista Fermierului – ediția print, AICI!

La întrebarea din titlu ne-a oferit răspunsuri prof. dr. ing. Ilie Van, preşedintele Societăţii Române de Zootehnie, dar şi preşedinte al Uniunii Naționale a Crescătorilor de Păsări din România. În zootehnia autohtonă există un sector competitiv, care, pe lângă că asigură necesarul populației noastre, are succes la export. În schimb, progresul genetic se lasă așteptat.

Ilie Van: Sectorul zootehnic nu este foarte bine astăzi. Ca structură a producţiei, dacă ne uităm pe cifrele statistice de la sfârşitul anului trecut, producţia animală este practic reprezentată 50,4% de carne de pasăre şi restul celelalte specii, adică bovine, ovine, porcine etc. În condiţiile în care românul mănâncă în primul rând carne de porc, de pasăre, vită şi oaie, ca ordine, din păcate nu putem oferi din producţia internă aceste produse. România are două specii care ar trebui să fie foarte bune pentru piaţa externă, bovina de carne şi oaia, şi aici ar trebui să mergem pe creşterea producţiei şi orientarea către export a acestor două produse. Porcul, din păcate, trece printr-o situaţie mai dificilă din cauza pestei porcine africane, este într-o situaţie de ieşire sperăm noi, pentru că s-au redus focarele în ultimul timp, citesc şi eu frecvent statisticile publicate de ANSVSA. Sperăm ca în scurt timp să se relanseze, mai ales că Ministerul Agriculturii a finanţat în ultimul timp două proiecte foarte importante de reproducţie pentru porc şi pasăre, aceste proiecte sunt demarate, fermele sunt aproape de a fi puse în funcţiune şi prin punerea în funcţiune a fermelor de reproducţie poţi să reîncepi un program de creştere în fermele comerciale.

Reporter: Din nefericire, sunt crescători care au trecut prin situația de a avea pestă porcină africană în ferme, iar acum le este teamă să reînceapă acest proces.

Ilie Van: Da, este o teamă. Și la pasăre este aceeaşi problemă cu gripa aviară, însă eu i-aş sfătui pe cei care sunt totuşi crescători de animale şi mai ales au lucrat în sectorul ăsta atât timp, să aibă curaj, să aplice măsuri de biosecuritate drastice, pentru că acolo este o boală de biosecuritate. Spre exemplu, la pasăre, deşi în Europa au evoluat mii de focare de gripă aviară, noi, în România, în ferme, n-am avut decât două-trei focare în ultimii cinci-şase ani. Practic, prin măsurile de biosecuritate care s-au luat la poarta fermei am putut să protejăm efectivele şi să nu avem pagube foarte mari. Deci este o boală de biosecuritate, dacă ne luăm măsuri drastice sigur că putem trece peste această nenorocire, pentru că este o nenorocire. Au avut şi alte țări problema asta. De exemplu, Spania a avut pestă porcină africană, fermierii de acolo au depăşit-o şi astăzi sunt cei mai mari producători de carne de porc din Europa...

Reporter: Mai mari decât cei din Danemarca?

Ilie Van: Mai mari în ceea ce privește cantitatea. Sunt foarte mari şi sunt principalii exportatori de carne de porc în China, şi au depăşit pesta porcină africană. Deci, este posibil. Noi nu trebuie să renunţăm la această activitate, trebuie să ne gândim cum o facem ca s-o facem bine, să ne apărăm animalele de acest virus, pentru că e un virus care afectează şi vedem bine că a făcut ravagii şi, bineînţeles, vom putea să reluăm un program de dezvoltare a sectorului de creştere a porcului, mai ales că se finanţează şi fermele de reproducţie şi avem de unde să începem. Pentru că este important. Crescătorii din țara noastră au avut ghinionul să aibă deficit de ferme de reproducţie şi să importe purcei din Europa, care mai întâi s-au importat cu 25 euro pe cap şi acum au ajuns la vreo sută de euro purcelul.

Reporter: E imposibil să mai fii rentabil la prețurile de azi.

Ilie Van: Da. A crescut cererea, preţurile s-au ridicat şi sigur că oamenii îşi văd de profit, iar noi trebuie să creştem pentru că suntem implicaţi într-un business la care nu putem renunţa de pe o zi pe alta. Practic, sectorul este în suferinţă.

Reporter: Cât mai acoperim din necesarul țării de carne de porc? 

Ilie Van: Acoperim în jur de 30%. Efectivele sacrificate anul trecut sunt în jur de trei milioane de capete. Fermierii care au fost apropiaţi de această specie şi au trăit din această muncă atâţia ani trebuie să aibă curaj şi să încerce să reia activitatea, dar, v-am spus, pe alte baze, pe bază de ferme de biosecuritate cu măsuri drastice.

Reporter: În ceea ce priveşte ovinele, sunt foarte puţine ferme care să aibă posibilitatea să-şi îmbunătăţească sistemul de biosecuritate, nu prea vorbim de lucrurile acestea, pentru că, în general, în România se creşte mai mult extensiv decât intensiv, şi atunci pârghiile pe care le au crescătorii de oi pentru a reuşi să facă faţă pestei rumegătoarelor mici, care este pentru prima dată în România, nu prea sunt posibile.

Ilie Van: ANSVSA face eforturi foarte mari ca pesta rumegătoarelor mici să fie recunoscută ca o boală regionalizabilă, adică să fie recunoscută şi în ţările terţe ca o boală regionalizabilă şi să izolezi focarul acolo unde există şi să poţi să exporţi din zonele neafectate. Bineînţeles că trebuie luate măsuri drastice de restricţionare a mişcărilor de efective şi alte obiecte şi materiale care ar putea să transmită boala dintr-o parte în alta. Este recunoscută în Europa aşa, ca boală regionalizabilă, dar nu este recunoscută în statele terţe. Autoritățile noastre chiar fac eforturi de a face această regionalizare şi de a permite exportul de animale vii în ţările care erau tradiţional importatoare de ovine din România. Un lucru important de menţionat este că atât pesta porcină africană, cât şi pesta rumegătoarelor mici nu sunt transmisibile la om. Ele sunt transmisibile la animale şi nu la om. Doar trebuie să ai grijă să nu se îmbolnăvească animalul.

„Toţi puii care se cresc în lumea asta sunt cu piele galbenă, genetic controlată. Există o genă care permite depunerea de betacaroten în piele. Asta este explicația științifică.”

Avicultura românească, un sector competitiv

Reporter: Să discutăm și despre creșterea păsărilor. În ultimii ani, toţi crescătorii tradiţionali au reuşit să se dezvolte, să investească şi să ajungă la un standard european, mai ales că mulţi dintre avicultori exportă procente însemnate din producţia pe care o realizează.

Ilie Van: Noi nu putem să stăm separaţi de o piaţă unică europeană. Suntem membri ai Uniunii Europene, comerţul este liber, nu se pun niciun fel de bariere. Singura problemă pe care o ai este costul de producţie cu preţul, să fii competitiv pe piaţă şi să ai calitate bună. Or, în ceea ce priveşte avicultura, şi ouă, şi carne, şi reproducţie, şi păsări vii, suntem în echilibru valoric-comercial. Exportăm cam de 430 de milioane de euro şi importăm de 430 de milioane de euro. Sigur că eu, dacă mă întrebaţi, sunt nemulţumit, că am putea să exportăm mai mult. Export înseamnă, în fapt, comerţ intracomunitar, pentru că 95% din comerț este cu ţările membre UE.

Reporter: Asta înseamnă că fermele avicole de la noi au standarde înalte de calitate.

Ilie Van: Şi înseamnă o competitivitate şi standarde de calitate, dar, încă o dată o spun, am putea s-o facem mai bine. Pentru că avem condiţii mult mai bune decât alte state care nu au condiţiile României şi care exportă mai mult decât noi.

Din punctul de vedere al asigurării gradului de autosuficienţă, la carne suntem la 98%, cam atât este procentul de asigurare, adică cât producem din cât consumăm. Prin urmare, producem 98% din cât consumăm, pentru că aducem din UE produse ceva mai ieftine. Exportăm produse cu valoare adăugată mare şi aducem pulpe – că la noi se caută mai mult astea şi sunt mai ieftine. De aici vine această diferenţă de neasigurare sută la sută sau peste sută la sută. La ouă suntem peste sută la sută, cel puţin anul trecut aşa am fost, şi sperăm să ne menţinem, pentru că noi mai avem o problemă, întâlnită, de altfel, în toată agricultura noastră, problema cu Ucraina, de unde ajung pe piața autohtonă produse mult mai ieftine şi aici trebuie să fim foarte atenţi, pentru că putem să distrugem şi ce a mai rămas din zootehnie.

Reporter: Sunt câteva aspecte care trebuie lămurite de specialiști. De pildă, puiul galben. Vedem ba pe TV, ba pe rețelele de socializare tot soiul de informații fără nicio legătură cu realitatea din fermele avicole, că se vopsesc puii și altele asemenea. Ce e cu toată povestea asta cu vopsitul în galben al puilor?

Ilie Van: E clar că nu este nimic adevărat în toată povestea asta. Nu poţi să ieşi pe piaţă şi să afirmi că noi vopsim puii. Asta este o greşeală copilărească, nu se poate face aşa ceva. Puii sunt mai galbeni sau mai puţin galbeni pentru că sunt hrăniţi cu produse sau cu materii prime furajere care conţin mai mult betacaroten, xantofile, care colorează grăsimea.

„Carnea de pasăre din România este de o calitate deosebită şi sigură pentru consumul uman. S-au făcut investiţii foarte mari în industrie. Suntem competitivi din toate punctele de vedere cu orice producător avicol din Europa.”

Reporter: Adică nu se introduce în hrană, cum s-a afirmat, colorant sau mai ştiu eu ce care, chipurile, să dea culoarea respectivă.

Ilie Van: Nu. Prin folosirea de materii prime mai bogate în betacaroten se obține o culoare mai gălbuie a puiului. Dar toţi puii care se cresc în lumea asta sunt cu piele galbenă, genetic controlată, şi cu penaj alb. Majoritatea, cu penaj alb, că mai sunt şi pui cu alte culori ale penajului, dar pielea este galbenă. Deci există o genă care nu inhibă depunerea de caroten în piele, este o genă recesivă, care permite depunerea de betacaroten în piele. Asta este explicația științifică. Dacă puiul ăsta care genetic este controlat de această genă ce permite depunerea betacarotenului în piele este hrănit cu grâu, de exemplu, nu va avea o piele galbenă. Va avea o piele mai pală, mai deschisă. Puii ăştia care au fost reclamaţi pentru aşa ceva sunt pui crescuţi în tehnologii alternative, adică nu puiul tradiţional industrial care se creşte cu materii prime controlate, ci puii care sunt crescuţi în aer liber, care au acces pe iarbă, pe păşune şi ciugulesc iarba, aceasta conținând mult betacaroten. Practic 3-4% din tot ce facem noi ca producţie de carne este din aceste tehnologii alternative. Nici nu putem să creştem mai mult de 3-4%, pentru că nu ne lasă clima. Adică, vara e caniculă, cine ar putea să scoată puii pe căldurile astea afară? Iar iarna e frig şi nu poţi să-i scoţi că e frig. Există o normă în legislaţia UE care-ţi permite doar pe o anumită perioadă să-i ţii închişi, dacă vrei să-i valorifici ca pui crescuţi în aer liber. Nu poţi să-i închizi şi să spui: am păşune şi dacă pot să-i scot – bine, dacă nu – nu. Nu! Trebuie să faci dovada că i-ai scos o anumită perioadă, un anumit număr de ore şi de zile, ca să poţi să scrii pe eticheta aia că sunt pui crescuţi în aer liber.

Reporter: Alte povești care circulă fără a avea vreo legătură cu realitatea sunt legate de hormoni și de antibiotice. Să lămurim și aceste aspecte! 

Ilie Van: Toată producţia avicolă pe care o facem astăzi este condusă de legislaţia europeană. Este în baza legislaţiei europene, care dacă este vorba de directive, decizii, recomandare, e transpusă în legislaţia naţională, dacă este vorba de regulament, se aplică întocmai în toate statele membre. Așadar, noi nu avem multă legislaţie proprie în domeniile tehnice principale, şi atunci sigur că ne orientăm după UE. Fermierii ăştia sunt obligaţi şi verificaţi. Pot să vă spun că sunt verificaţi de autorităţi permanent să respecte legislaţia europeană, poate chiar mai drastic decât sunt controlaţi şi verificaţi alţii din alte state membre. Asta părea la început că nu este în regulă că suntem noi mai verificaţi, dar până la urmă a prins bine că „ne-am format” şi ne-am educat să facem lucrurile bine. Există o legislaţie care interzice să foloseşti antibiotice ca factor de creştere, să foloseşti hormoni. În primul rând că hormonii ăştia nu poţi să-i cumperi, n-ai de unde să-i cumperi. Am auzit că se injectează – de ce să-i injectezi? Că eu trebuie să-i dau hormoni ca să crească, nu să-l injectez după ce l-am tăiat! De ce să dau cu hormoni în el după ce l-am tăiat? Şi gândiţi-vă că fermierii ăştia ai noştri exportă cantităţi importante, peste o sută de mii de tone de carne şi procesate din carne, și sunt verificați acolo în ţările de destinaţie. Nu cred că ar trece cu vederea cineva dacă s-ar întâmpla să fie ceva care nu este în regulă. Referitor la antibiotice, acestea se folosesc doar pentru tratamente curative, atunci când este cazul, dacă este o boală, ţintit pe antibiogramă, se duce cu antibioticul respectiv 5 zile, dar cu 10 zile înainte de sacrificare nu este voie să mai dai niciun antibiotic, pentru că la analiza reziduurilor îţi iese antibioticul. Anul trecut, s-au făcut mii de probe de antibiotic, de hormoni şi nu a ieşit decât o singură probă cu reziduuri de antibiotice cu mici abateri. Deci nu au fost niciun fel de probleme, pe baza analizelor care au fost comunicate prin Raportul ştiinţific al IEF. Nu au existat niciun fel de reziduuri de antibiotice, de hormoni şi aşa mai departe. De pildă, pentru zoonoze, cum este salmonella, toţi puii care s-au sacrificat în România au fost analizaţi pentru salmonella. Toţi! 350 de milioane de pui s-au sacrificat anul trecut, toţi au fost analizaţi pentru salmonella. Dar pentru două tipuri de salmonella: pentru Typhimurium şi Typhi, astea având relevanţă pentru sănătatea publică şi astea sunt în obiectivul autorităţii. Din 350 de milioane de analize, au ieşit 17 pozitive, pentru care s-au luat măsurile legale. Legislaţia UE e una foarte drastică şi verificată destul de insistent de autorităţile noastre, ceea ce a dus la educarea şi instruirea fermierilor, care ştiu exact că nu au voie să facă aia sau aia. Apoi, noi, ca asociaţie, îi sfătuim de bine tot timpul: nu folosiţi, aveţi grijă, comunicăm cu ANSVSA foarte bine, comunicăm cu asociaţia noastră europeană, cu Comisia Europeană, când este cazul, şi transmitem toate aceste informaţii astfel încât pe piaţă să se găsească produse de calitate, produse sigure pentru consumul uman.

„Ameliorarea necesită o bună organizare, oameni instruiţi, fundamentat ştiinţific programul, cu măsurători corecte, cu interpretări corecte. Nu se face oricum ameliorarea şi nu se face de către oricine. Se face de către oameni foarte bine pregătiţi, pe un sistem foarte bine organizat.”

Reporter: Plus că există la fiecare fermă un martor al furajului…

Ilie Van: Sunt probe şi contraprobe, fără discuţie. Se fac analize de furaj, se păstrează contraproba şi, în caz că se analizează contraproba şi se splituieşte proba respectivă, se dă la mai multe laboratoare – ANSVSA, DSV… În fine, sunt foarte atent urmărite şi monitorizate aceste aspecte şi vă repet, carnea de pasăre din România este de o calitate deosebită şi sigură pentru consumul uman. Practic, se face o treabă corectă din punct de vedere tehnologic, lucrăm pe cele mai avansate tehnologii din Europa. S-au făcut investiţii foarte mari în industrie, s-au modernizat spaţiile de creştere, sistemele de procesare, industria de procesare este la nivel de top european, suntem competitivi din toate punctele de vedere cu orice producător avicol din Europa.

Ameliorarea şeptelului unei ţări, de interes naţional

Reporter: La toate speciile de animale de fermă, România este deficitară în ceea ce privește ameliorarea. Ce înseamnă, de fapt, acest termen?

Ilie Van: Ameliorarea este un proces continuu, care se face printr-o selecţie generaţie de generaţie a celor mai buni indivizi, care să corespundă obiectivului ameliorării pe care ţi l-ai propus. Depinde de specie, de rasă, de linie. De exemplu, dacă faci hibrizi, cum sunt cei de la porc şi de la pasăre, liniile pe care le foloseşti pentru încrucişare şi obţinerea de hibrid se selecţionează pe direcţii diferite, pentru ca prin încrucişarea lor să preiei de la o anumită linie o anumită caracteristică, de la altă linie altă caracteristică în aşa fel încât cele patru-cinci linii să ducă la obţinerea unui produs comercial care să aibă toate obiectivele pe care ţi le-ai propus. Adică, să aibă un spor de creştere bun, un consum specific mic, o cantitate de grăsime mică, o conversie a furajului, un raport carne-oase foarte bun, adică toate aceste obiective ţi le propui prin obiective de ameliorare şi fac selecţia direcţionat pe atingerea acelui obiectiv de ameliorare. Sigur că pentru a atinge obiectivele îţi trebuie şi gradul de transmitere ereditară a caracterului respectiv. Şi aici este această eritabilitate, care înseamnă cât din ce se transmite este controlat genetic şi cât este mediu. Şi progresul este cu cât acest h pătrat, eritabilitatea, este mai mare, cu atât progresul e mai rapid. De exemplu, dacă eu fac ameliorare pentru mărimea oului, care are un h² de 0,4, adică 40% este controlat genetic, şi fac ameliorare pentru reproducţie, care este sub 0,1, sigur că de patru ori mai repede pot ajunge să am un ou mai mare decât să am o reproducţie mai bună. Pentru că efortul este diferit, din cauza cumulării efectului genelor. Tot procesul de ameliorare, că vorbim de genetică cantitativă aici, este efectul cumulativ al genelor.

Reporter: Prin urmare, nu orice caracter se transmite cu uşurinţă.

Ilie Van: Nu orice caracter se transmite cu uşurinţă, şi atunci pentru fiecare caracter trebuie să ai propriul sistem de monitorizare, de măsurare, de interpretare, de măsurare a valorii de ameliorare şi aşa mai departe. Şi de aici sunt programele de ameliorare cu selecţie combinată, cu tot felul de metode care s-au perfecţionat, acum s-a ajuns la selecţia genomică, care duce la creşterea preciziei selecţiei şi deci a aprecierii valorii de ameliorare. Asta, de fapt, te duce la alegerea celor mai valoroși indivizi din punctul de vedere al obiectivului tău, mai repede, şi urgentezi obţinerea obiectivului, creşti mai repede spre obiectiv.

Reporter: La rumegătoare, de pildă, avem Controlul oficial al performanţelor de producție.

Ilie Van: La rumegătoare, sigur, este Controlul oficial al producţiilor care se măsoară, se interpretează. Problema este că într-o muncă de ameliorare contează foarte mult organizarea programului de ameliorare. Dacă nu eşti bine organizat în tot ce priveşte testarea, măsurarea, colectarea datelor, prelucrarea datelor, interpretarea datelor, eroarea umană poate să-ţi mănânce din acel h². Deci chiar dacă ai un h² teoretic mare sau h² ăsta este valabil pentru fiecare populaţie în parte, pentru că eu dacă de exemplu am un h² mare, cum am zis la ou, 0,4 sau 40%, e controlat ereditar, dar fac o muncă proastă în sensul că nu măsor bine, omul meu este superficial, nu notează bine, nu prelucrează bine, nu interpretează bine, eroarea asta umană intră în categoria mediului special care în determinarea h² la numitor micşorează raportul. Deci în loc să am 0,4, am 0,2. Şi n-am făcut nimic. Așadar, munca de ameliorare necesită o bună organizare, oameni instruiţi, fundamentat ştiinţific programul, cu măsurători corecte, cu interpretări corecte. Nu se face oricum ameliorarea şi nu se face de către oricine. Se face de către oameni foarte bine pregătiţi, pe un sistem foarte bine organizat.

Reporter: La bovine şi la ovine avem programe de ameliorare, registre genealogice conduse de asociaţiile de crescători.

Ilie Van: Da, avem programe de ameliorare, unele se fac mai bine, unele se fac mai puţin bine, dar avem programe de ameliorare. Numai că, aşa cum spuneam, depinde de specie. Pentru că la bovine intervalul între generaţii este de 4-5 ani, deci progresul genetic anual îl vezi în anul 5, pe când la pasăre este de un an. Mai repede atingi obiectivele într-un interval de generaţii mai mic. Încă o dată, şi la bovine, şi la ovine, avem nevoie să progresăm pe zona ameliorării. Avem nevoie. Să aducem mereu efective de afară nu este o soluţie.

Reporter: Oricum, avem propriile rase…

Ilie Van: Şi staţiunile noastre de cercetări, şi nu mă gândesc doar la cele de ovine şi bovine, au efective valoroase şi trebuie apelat la ele ca să poată să amelioreze şeptelul. Am mai spus-o şi cu altă ocazie, o spun şi acum: ameliorarea şeptelului unei ţări este o problemă de interes naţional. Dacă faci o muncă greşită, tehnic, sau finanţare greşită, te duce la regres genetic, nu la progres genetic. Efectivele care regresează nu le mai poţi redresa uşor. Adică eşti bătut pe piaţă de alţii care fac treaba corect, din punctul ăsta de vedere. Şi ne întrebăm după aia: de ce importăm noi? Importăm pentru că şi asta este o cauză. Sunt multe, multe lucruri care trebuie analizate şi rezolvate.

Articol de: MIHAELA PREVENDA & ȘTEFAN RANCU

CITEȘTE ȘI: „Nu poţi lăsa agricultura fără protecţie fitosanitară.”

Speranța moare ultima. Și în 2025

Fermier, mai mult decât o meserie