Firește (?!) că nu există o astfel de instituție. La fel cum nu există un Institut al Vinului sau un Muzeu Național al Vinului. Dar, dacă ar exista?

Toate statele dezvoltate (și acestea se află, deloc întâmplător, între limitele de răspândire ale Vitis Vinifera) au acceptat că vinul din țările lor este un element de bază pentru economie, cultură și pentru brandul național al fiecăreia.

Lucrurile stau așa și nu altminteri, atât în Lumea Veche – Franța, Italia, Spania, Portugalia, Germania, Austria, Ungaria, Croația, Slovenia, Moldova, cât și în Lumea Nouă – Chile, Argentina, SUA, Africa de Sud, Australia, Noua Zeelandă.

Mai există un pluton de țări, nou-venite în competiție – China, Marea Britanie, Uruguay, Brazilia, unde abordarea este similară.

Unde se află România? Nicăieri.

Ne place să ne „împăunăm” cu locul 6 în Europa și cu al 13-lea mondial, dar, pe lângă faptul că și aici sunt nuanțe discutabile, de fapt, noi NU EXISTĂM pe piața mondială. Pe niciun loc.

Nici în cifre (sau volume), nici în mentalul consumatorilor de vin din afara țării noastre.

Niciodată nu am fost într-o situație mai proastă.

Nici sub stăpânirea otomană, nici în timpul celor două războaie mondiale, nici pe timpul comuniștilor.

Mă veți cita, poate, contraargumentând: „România viticolă arată minunat. E o altă țară. Ar fi bine dacă întreaga Românie ar arăta așa”. Da, e drept. Îmi mențin afirmația. Asta nu înseamnă că, în termeni de piață, mă contrazic cu ceva.

Și petrolul nostru arată bine. Și?!

Neracordarea la realitățile pieței globale, nerecunoașterea potențialului real de performanță, dar și de consum (inclusiv cel intern), refuzul de a elabora o strategie comercială și de comunicare pe termen lung nu fac altceva decât să netezească drumul marelui capital către România, cu un deznodământ previzibil pentru investitorii români.

Partea proastă e că nu vor pierde doar vinarii, ci va fi deteriorată dramatic orice schemă de câștig a comunităților locale. Vor pierde șansa la o viață mai bună zeci de mii de oameni.

În rest, identitate, cultură proprie, mândrie… cui îi mai pasă, nu?!

Vinul românesc are nevoie urgentă de o reformă instituțională

Aceasta nu se poate construi fără curaj, minte, puterea de a recunoaște exemplele bune din altă parte, grija pentru a păstra ce e bun (și diferit) la noi.

Nu am menționat banii. Și știți de ce? Pentru că aceștia există.

De unde vin banii, cine îi gestionează și încotro se duc?

Sume imense, zeci de milioane de euro, previzionați de către Uniunea Europeană, zac nefolosite pentru că sunt făcute strâmb măsurile de accesare.

Alți bani sunt, natural, prevăzuți prin bugetul Ministerului Agriculturii sau al Ministerului pentru Dezvoltarea Mediului de Afaceri. Acești bani sunt prăpădiți pe acțiuni inconsistente, deși se face mare tam-tam pe seama organizării de simpozioane, deplasări la târguri și expoziții. Vax! Aveți tot dreptul să nu mă credeți când vă spun că acțiunile întreprinse nu aduc beneficii de niciun fel, de aceea poate ar trebui să ne uităm pe studii care măsoară randamentul, impactul unor astfel de participări la târguri din piețe în care România nu înseamnă nimic.

Cum?! Nu există astfel de studii? Drept. Și, atunci, cum facem? Mergem înainte după... „nas”?

O sumă uriașă se strânge prin certificarea vinurilor DOC și IG. Bănuiesc că știți exact ce semnificație au inițialele de mai sus. Nu?! Și dacă dumneavoastră mai știți cât de cât, haideți să întrebăm oamenii de pe stradă, consumatorii. Să ieșim și din interiorul granițelor? Credeți că are rost? Pe bune...

Păi, atunci de ce se strâng acești bani de la producători?

S-a ajuns, ca în multe instituții ale statului, ca, din banii colectați prin taxe directe, să plătim sedii și oameni care să colecteze aceste taxe. Buclă închisă.

În concluzie, nimic din ceea ce funcționează astăzi ca instituție a statului (și, apropo, de ce trebuie să fie, neapărat, unele instituții, fie ele de certificare, reglementare sau comunicare, ale statului?) nu reușește să-și îndeplinească menirea pentru vin ca produs finit.

O instituție serioasă (poate particulară și doar sprijinită de stat din aceste bugete halucinant de mari), construită de profesioniști (ce competențe au cei de prin birourile administrației?) se va conecta instantaneu la fluxul real, economic și de informație, din Lumea Mare a Vinului.

Agenția Națională pentru Promovarea Vinului. În cadrul acesteia, dar și prin activitatea sa discretă, se pot strânge studii de piață, de comportament de consum, se pot face măsurători ale pieței (piețelor), dar și simulări în diferite contexte proiectate sau accidentale (vezi turbulența cauzată de posibila naționalizare a fermelor viticole și a cramelor în Africa de Sud), exerciții de econometrie, cercetări istorice, antropologice ș.a.m.d.

În baza acestor studii, se pot elabora strategiile mai sus amintite.

Ele vor ține seama de datul istoric, bagajul cultural, tradiții, schimbări demografice și de tipar de consum, terroir, soiuri, tehnologie, oferta, dar și de potențialul de oenoturism, modelele atractive de entertainment, elemente psihoemoționale, implicare socială și implicații sociale, racordul cu inovația, etica consumului, impactul ecologic etc.

Cu astfel de date clare se poate realiza proiecția economică. Adică, unde vrem să ajungem? Iar de aici, în mod logic, apar ingredientele unei comunicări coerente, comunicare care se poate sprijini în afara canalelor clasice, chiar pe activitățile comerciale pe care Agenția le propune, activități care se îmbogățesc cu această nouă valență.

Este greu de acceptat că lucrurile simple trebuie să pară, întotdeauna la noi, complicate.

Binele este aici, la un pas, iar noi îi întoarcem spatele.

Păstrez credința că generația tânără poate schimba ceva. Chiar acum, la 100 de ani ai României.

Articol publicat în Revista Fermierului, ediția 15-30 aprilie 2018