Forumul Agricultorilor și Procesatorilor Profesioniști din România (Forumul APPR) solicită lansarea, în regim de urgență, a intervenției DR-31 - Contribuții financiare la plata primelor de asigurare, precum și publicarea fără întârziere a condițiilor și calendarului de accesare a sprijinului.

„Într-un context agricol marcat de fenomene meteorologice extreme tot mai frecvente, de volatilitatea piețelor și de creșterea costurilor de producție, asigurarea culturilor reprezintă unul dintre puținele instrumente efective de gestionare a riscurilor aflate la dispoziția fermierilor. Numeroși fermieri au încheiat deja polițe de asigurare pentru actualul an agricol, bazându-se pe continuitatea mecanismului de sprijin pentru plata primelor. În lipsa lansării intervenției DR-31 și a unor informații oficiale clare, aceștia se tem că polițele deja contractate și, în unele cazuri, deja achitate ar putea să nu mai fie eligibile pentru sprijin. Această incertitudine creează dificultăți serioase de planificare financiară și riscă să îi penalizeze tocmai pe fermierii care au acționat responsabil, încheindu-și polițele la timp pentru a-și proteja exploatațiile. Considerăm că fermierii nu trebuie să suporte consecințele întârzierilor administrative sau ale absenței unui calendar clar de implementare. Excluderea polițelor încheiate înaintea lansării oficiale a sesiunii ar putea descuraja utilizarea asigurărilor agricole în anii următori și ar slăbi mecanismele de gestionare a riscurilor pe care politica agricolă urmărește să le consolideze”, precizează Forumul APPR în scrisoarea deschisă adresată ministrului Agriculturii și Dezvoltării Rurale, Tánczos Barna.

Forumul APPR solicită:

• Lansarea în regim de urgență a intervenției DR-31 și anunțarea unui calendar ferm pentru deschiderea sesiunii de depunere a cererilor;

• Publicarea imediată a proiectului Ghidului solicitantului, pentru ca fermierii și societățile de asigurare să poată cunoaște din timp condițiile de eligibilitate;

• Confirmarea explicită a eligibilității polițelor de asigurare deja încheiate pentru actualul an agricol, cu respectarea condițiilor stabilite prin Planul Strategic PAC și prin legislația europeană aplicabilă;

• Stabilirea unei perioade de eligibilitate care să țină seama de calendarul agricol și de momentul în care fermierii sunt obligați, în mod obiectiv, să își încheie polițele;

• Evitarea introducerii unor condiții administrative retroactive care nu puteau fi cunoscute și respectate de fermieri la momentul semnării contractelor de asigurare;

• Asigurarea unui buget suficient pentru acoperirea cererilor eligibile și evitarea situațiilor în care fermierii care au contractat polițe cu bună-credință rămân fără sprijin din cauza epuizării rapide a alocării.

Forumul APPR subliniază că intervenția DR-31 nu reprezintă numai un sprijin financiar punctual, ci o componentă esențială a politicii de gestionare a riscurilor în agricultură. În lipsa unui mecanism funcțional, predictibil și lansat la momentul potrivit, fermierii pot fi determinați să renunțe la asigurarea culturilor, ceea ce ar amplifica presiunea asupra bugetului public în cazul producerii unor calamități de amploare.

Abonamente Revista Fermierului – ediția print, AICI!

Termenul de cooperativă are, încă, în mentalul colectiv de la noi o conotație negativă, urmare a ceea ce s-a numit în perioada comunistă la fel, dar care nu a fost decât o formă prin care puterea comunistă a confiscat proprietățile oamenilor. Posibil ca noile generații să înțeleagă confuzia și să îmbrățișeze cu o mai mare deschidere ideea de cooperare. Totul este ca administrația de azi a României să nu „pună bețe-n roate”.

În esență, cooperația este acea formă de unire a intereselor economice a unor producători, pentru o mai mare eficiență a proceselor de aprovizionare, de producție și de desfacere. Statele democratice au interesul legitim de a sprijini aceste forme pentru a combate monopolul pe care marii producători îl pot impune, cu consecințele ce decurg din asta, cum ar fi: prețuri arbitrare, falimentarea micilor producători, care astfel pot îngroșa rândul celor care au nevoie de asistență socială, scăderea diversității produselor și chiar posibila creștere a unor practici productive mai puțin sustenabile, pentru că, nu-i așa, cine îi poate impune unui gigant economic o practică sustenabilă.

Când piața creează cooperativa

În mod obișnuit, cooperativa agricolă este văzută ca un instrument prin care producătorii încearcă să ajungă la piață, dar se poate întâmpla și invers, piața este cea care generează cooperativa. Formularea pare surprinzătoare, dar mecanismul nu este deloc complicat și nici forțat, ba chiar e natural.

Marile lanțuri de magazine au fost puse în fața unei situații oarecum contradictorii. Pe de o parte, mediul productiv de la noi este fragmentat, producțiile sunt sezoniere și de cele mai multe ori imprevizibile, din punctul de vedere al calității și din cel al cantității, fapt care nu poate satisface nevoia de volum constant, calitate uniformă și trasabilitate, de care are nevoie un supermarket pentru a-și fideliza clienții. Pe de altă parte, există o presiune legislativă pentru promovarea consumului de produse românești, la care se adaugă interesul clienților pentru marfă proaspătă, nu adusă de la mii de kilometri și coaptă pe drum. Asta pentru că generațiile mai tinere au o mai mare deschidere spre ceea ce înseamnă autentic, ecologic, sustenabil. Am întâlnit foarte mulți comercianți care mi-au mărturisit acest lucru și cred că asta se întâmplă pentru că, în ciuda neajunsurilor pe care știm că le produce spațiul mediatic online, aici se propagă și unele mentalități pozitive, precum cele numite mai sus. Iată și de ce unii vânzători își promovează marfa sub aceste sloganuri de autenticitate, punând accentul pe trasabilitate, ecologic, sustenabil.

Așa stând lucrurile, marile lanțuri de supermarketuri (Carrefour, Kaufland, Mega Image, Metro Cash and Carry) care operează în România nu au mai avut răbdare să aștepte o coagulare a micilor producători, care nu prea dau semne că s-ar uni, și au dezvoltat diverse scheme de cooperare pentru integrarea micilor producători în lanțurile lor de aprovizionare, implicându-se astfel în procesul de producție, cu scopul de a le oferi clienților marfă proaspătă și de calitate, de a se încadra în cerințele legale, precum și pentru a controla mai bine plaja de produse pe care să o pună în acord cu cererea clienților proprii.

„Grădina” din Vărăști

Un astfel de model de cooperare coordonat de un retailer este cel al Cooperativei Agricole „Grădina noastră din Vărăști”, numită astfel după numele conceptului pe care Carrefour l-a folosit pentru acest tip de colaborare. Pe site-ul lor este precizat că programul de colaborare cu fermierii locali poartă numele „Grădina Noastră”, iar succesul obținut la Vărăști i-a făcut să multiplice inițiativa: „Am început cu cea de la Vărăști, am continuat cu cea de la Zarand, crescând în același timp alte 10 cooperative: Brezoaele, Însurăței, Fierbinți, Tg. Secuiesc, Ostrov, Huși, Voinești, Malu Spart”, se spune tot pe site-ul comerciantului.

În prima fază, asocierea a fost formată din patru fermieri și Carrefour. „Toată investiția la Vărăști a fost făcută de Carrefour. Ei au demarat acest proiect, cu o cooperativă în care să fim cinci membri. Restul fiind cu contract. La început au fost și ei, Carrefour, membri în cooperativă. Au fost patru țărani și Carrefour”, ne explică Dorel Buturugă, președintele Cooperativei Agricole „Grădina noastră din Vărăști”. E greu să numești această formă de asociere, cu doar patru fermieri, cooperativă, dar faptul că piața era asigurată a dus la creșterea acesteia într-un ritm foarte mare. „Așa, țăranii au prins încredere și au venit către noi, în doi-trei ani am ajuns la 150 de familii”, adaugă acesta.

La început au construit un depozit de 300 de metri pătrați. Gheorghe Vlad, președintele OIPA Legume-Fructe (o organizație interprofesională care reunește producători, distribuitori și alte entități implicate în sectorul agroalimentar), spune că, de fapt, acesta a fost scopul inițial al asocierii, construirea acestui depozit. A fost punctul de plecare, un spațiu de depozitare și o piață pe care un mare retailer a asigurat-o. „Investiția lui Carrefour a fost de 300 de metri, a pus bazele și a turnat fundația, acum depozitul are o capacitate de 4000 de metri și în jur de 800 de familii care lucrează cu noi”, spune Dorel Buturugă, iar Gheorghe Vlad adaugă: „Mai precis, 800 de gospodării. Că în spatele unei gospodării e un istoric al familiei. Are trei-cinci membri și suprafețele sunt în creștere. Păstorim astăzi comuna Vărăști, Valea Dragului, Obedeni, Vidra, Colibași, Câmpurelu, Grădiște, până și la Olt, avem și în partea de Galați câțiva furnizori”.

Președintele OIPA, Gheorghe Vlad, consideră, ceea ce evidențiasem și noi mai devreme, că totul a plecat de la potențialul de desfacere: „Faptul că se regăsește cu valorificarea a fost singurul punct forte. În momentul când ai vânzare, ai producție. N-ai vânzare, n-ai producție. Pentru unul care este novice și nu are gama de cunoștințe și relațiile pe care o organizație interprofesională le are, de a deschide multe porți pe baza statutului și a colaborării cu celelalte organizații, este un nonsens să înființeze cooperative. Spun un mare adevăr: dacă nu există în perimetrul ăsta cineva să-l sprijine și să deschidă un contract comercial, el înființează degeaba o cooperativă”. Asta nu înseamnă că fermierii ar trebui să aștepte ca retailerii să vină să-i roage să se asocieze, dar e bine de știut că boii se pun înaintea carului și nu invers. De altfel, orice afacere trebuie să aibă în vedere în primul rând desfacerea și mai apoi realizarea unor produse, oricât de minunate ar fi.

Omul sfințește locul

E bine să precizăm însă că de la punctul de plecare, susținut de acest mare comerciant, efortul care a dus la dezvoltarea cooperativei aparține celor implicați, care au muncit cu seriozitate. Omul care și-a pus amprenta pe buna desfășurare a cooperativei este Dorel Buturugă, cel despre care Gheorghe Vlad spune că „practic păstorește aproape totul. Zi-noapte. Își dedică aici poate 15 ore pe zi de muncă. Că știți foarte bine că ochiul stăpânului îngrașă vita. Dacă astăzi dispar de aici calibrarea, sortarea, diversificarea pe anumite magazine, e posibil să apară ceva încurcături și să nu ajungă cum trebuie”. Înțelegem de aici că președintele Dorel Buturugă este mai mult decât un președinte, este și ochiul care supraveghează procesele numite de domnul Vlad, dar și multe altele, pe care același Gheorghe Vlad le enumeră mai încolo: „Prezența fizică aici este permanentă și valsează între sortare, ambalare, mașini, șoferi..., este un merit, pentru că este un efort mare”. O spune și Dorel Buturugă, mărturisind: „Mi-a plăcut ceea ce fac și în fiecare zi de la 9 la ora 1-2 noaptea sunt prezent aici. În primul rând, știu ce înseamnă să muncești și să nu iei banii. 20 de ani am făcut agricultură, și acum fac, ați văzut solarele, nu poți să funcționezi dacă n-ai adrenalina de a încasa”.

Pe lângă bucuria pe care i-o aduce această activitate se adaugă, spune el, presiune pe care o investiție făcută trebuie să aducă plusvaloare, nu să se risipească: „Cei de la Carrefour au venit și au făcut o investiție aici, și am încercat să funcționăm exact cum voiau ei să funcționeze cu depozitele alea. Până nu e stăpânul acolo, nu merge. Noi, ca să funcționăm, ne-au pus să facem o cooperativă și ne‑au zis: «Tu răspunzi de tot, că iei marfă proastă sau bună, tu răspunzi». Și atunci a început să-mi fie teamă”. Teama de care vorbește președintele cooperativei este descrisă mai bine de Gheorghe Vlad, care definește consumatorul ca principal factor de presiune: „Noi astăzi avem, vizavi de consumator, un mare respect. Pentru că, dacă vede eticheta pe marfă, că e de la Dorel – «proastă marfă a venit!». Imaginați-vă cum decazi în ochii consumatorului. Și n-ai interesul ăsta. Tu ai interes să te duci cât mai sus, să vinzi cât mai mult. Și atunci, responsabilitatea îi revine lui sută la sută, producătorul are și el 30+50%, iar marketul duce și el un 20%, că dă vina pe etichetă”. Pe lângă asta se adaugă responsabilitatea față de producători. „Și el acum știe ce înseamnă diversitatea de produs și îi este jenă practic, pentru că gândiți-vă că sunt localnici majoritatea, și-l vezi la ușă că vine cu producția și să-i spui că «nu-ți iau decât un sfert» sau «vino mâine, că nu-ți iau astăzi»”, adaugă Gheorghe Vlad o imagine a celui care se simte dator să împace pe toată lumea sau, cum spune, chiar să „se certe cu toți”: „Eu, în istoricul meu, am fost și legumicultor, am făcut și ce fac ei acum, am făcut și comerț. Le mai dau «cu suspendare», ca să zic așa. În momentul în care o marfă este mai mică, mă cert și cu retailerul, și cu producătorul, cumva să iasă bine pentru toți”.

Și așa cum este normal să se întâmple, seriozitatea liderului impune o responsabilizare și celor care-l urmează. „Avem producători care au plecat de la 10.000 de salate și astăzi au sărit la 100.000. Adică, ritmul și eficiența productivității și le-a cam impus singur și vine cu obligativitate către Dorel. «Dorel, zice, am mai făcut un solar.» Și Dorel trebuie să facă de așa natură încât să găsească o rețea de debușeu de marfă. Cea mai mare grijă a producătorului este venitul. Dacă încasează banul, se disciplinează. Astăzi, a reușit să-i disciplineze, dar având în vedere că ne cunoaștem de prin 2000, în 2005, 2006, 2007, când făceam anumite ședințe între ei, se uitau ciudat. Astăzi i-au cam dat dreptate și funcționează. Deși, dacă ne apucam atunci când discutam, eram mult mai departe”, ne explică președintele OIPA, Gheorghe Vlad, iar celălalt președinte, al cooperativei, Dorel Buturugă, adaugă: „Noi am mai produs și n-am luat bani. Dacă azi aduci doi paleți de salată și ai luat 500-700 de euro, scopul tău e mâine să iei 1.000, poimâine să iei 2.000, și omul cumva intră într-un ritm în care ar vrea mai mult”.

Organizarea, principalul câștig

Dacă lucrurile merg prost sau bine într-o întreprindere, de orice fel, atunci trebuie să vezi cum este organizată activitatea acelei întreprinderi. Ceea ce a făcut ca această cooperativă să aibă succes și oamenii care o compun să prospere este buna organizare a producției și desfacerii. Nu se mai produce la nivel individual, ci în mod planificat. „Lucrăm cu planificare, cu toate familiile facem o planificare iarna, în care fiecare producător știe ce plantează, știe cât vinde, știe cum vinde, deci totul e organizat. Nu mai lucrăm haotic, cum lucram în 2015. Cooperativa se ocupă și de inputuri, cumpără semințele, totul face cooperativa, le pune la dispoziție țăranului. Anul acesta am început să facem și răsadurile, avem un colaborator cu care producem răsaduri, ca producătorul să fie cât mai axat pe producție, pe muncă”, arată Dorel Buturugă, iar Gheorghe Vlad adaugă: „Oamenii au înțeles că trebuie să existe planificare. Nu se dezice nimeni de la aspectul acesta de planificare și de cooperativă. Noi la 1 ianuarie sau din decembrie facem achiziția pentru semințe și inputuri pe banii cooperativei, avem un contract cu fiecare, pentru că omul vede clar și închei contractul anual cu el pentru producția respectivă. Pentru siguranța mea, și omul să vadă transparent în ce dată livrează produsul, ca să nu semene când voia el. Că ne confruntam cu o suprapunere de recoltare. Și atunci cădeau prețurile. Anul ăsta și anii trecuți am făcut o uniformizare, dar anul acesta avem o planificare mai riguroasă, ca să nu ne mai ducem în perioada când toată lumea cultivă tomata, că e programul specific, și atunci prețurile coborau. Nu. În perioada când prețurile erau proaste pe piață, cooperativa avea prețuri stabile și bune în accepțiunea producătorului real, cu costurile pe care le avea”.

Această planificare cu organizare le-a dat putere de negociere în relația cu retailerii, mai ales că prețurile în domeniul legumelor și fructelor este fluctuant, spre deosebire de cel din alte domenii. „În legume-fructe este un haos la prețuri. Prețul îl facem săptămânal, în momentul în care avem o cantitate mare de salată, să zicem, încercăm să facem o promoție și noi venim către market cu prețul mai mic, în momentul în care e lipsă, mai creștem și noi prețul, ne jucăm”, spune Dorel Buturugă.

Pentru că vorbeam la începutul articolului că sezonalitatea producției este o problemă în relația cu retailerul, s-au gândit să o rezolve printr-o investiție cu fonduri europene. „Avem acum un proiect din fonduri europene prin care vrem să facem o seră de un hectar, cu încălzire și tot ce trebuie, să avem roșii și iarna”, precizează Dorel Buturugă, care adaugă că investiția are în proiect și industrializarea legumelor prin congelare și conservare: „Ideea este ca producătorul, din 10 tone cu care vine către cooperativă, să nu plece cu nimic acasă. Adică toate cele 10 tone să fie valorificate. Că 7 tone vor fi către market, conform calibrării, iar partea care nu va fi se duce către industrializare”. Se înțelege din aceste vorbe ale domnului Buturugă că producția a depășit necesarul de comercializare. „Imaginați-vă că la 800 de producători media este undeva la 2,5 hectare, noi am depășit astăzi pe cooperativă media parcelelor pe cap de gospodărie la nivel de APIA care e înregistrată a fi în România. Și e în creștere”, subliniază Dorel Buturugă situația la care au ajuns. Asta, în condițiile în care pe lângă cei cu care au început s-au adăugat și ceilalți mari retaileri. „Lucrăm și cu Profi, cu Mega Image, cu Kaufland, deci și celelalte. Acum avem relație directă cu Penny, în care s-ar putea să intrăm săptămâna viitoare, e mai greoaie metodologia pentru că toată lumea cere un Global G.A.P.”, spune Gheorghe Vlad, care și explică despre ce este vorba: „Acel Global G.A.P. nu vine să soluționeze producția. Degeaba îmi cere mie, cooperativei, Global G.A.P., pentru că eu nu am decât depozitul, mașinile și motorina. Eu n-am producția. Producătorii au. Lor le trebuie acel Global G.A.P., care, practic, este o normă de protecție a muncii, e vorba de igiena produsului, este un echipament de recoltat, un echipament de sortat marfa, adică producătorul în sine, când intră în seră, trebuie să aibă un echipament. Apa pe care o utilizează, la fel, trebuie să aibă un apometru care-i cifrează volumul de apă, nicidecum analiza apei. Dar aceste ambiguități, eu le spun frâne trase în fața producătorului, sunt pentru a-l dezgusta și a-i pune în cârcă mai multe obligații decât drepturi, și când spun lucrul acesta, să te autorizeze Global G.A.P., îți trebuie minimum 5.000 de euro, ca producător”.  În fapt, acesta este un standard internațional de bune practici agricole (Good Agricultural Practice) care certifică siguranța alimentară, durabilitatea mediului și bunăstarea lucrătorilor în producția primară, fiind esențial pentru accesul în supermarketuri.

Chestiunea acestui standard Global G.A.P. este privită cu adversitate și de Dorel Buturugă, din pricina faptului că nu oferă o trasabilitate reală, comparativ cu sistemul de etichetare folosit de cooperativă. „La etichetare participă fiecare familie care aduce marfă, vă arăt o etichetă, numele familiei este trecut pe etichetă. Ai adus o tonă de roșii, numele familiei tale e trecut: Filip Nicușor, trecut pe etichetă și pus în market, când cumpără clientul marfa vede familia de la care a venit, nu de la distribuitor. Că la noi, în România, mai este o încurcătură, se cheamă Global G.A.P., în care găsim trasabilitatea cumva, dar nu o găsim. Dacă luăm o etichetă de la marfa noastră din raft și mergem până la numele producătorului, ajungem la el în grădină. Dacă luăm un cod Global G.A.P. de pe o etichetă, n-ajungem nicăieri.”

Deși totul pare bine, încep problemele

Revolta care se desprinde din vorbele interlocutorilor noștri vine ca urmare a unui complex de măsuri care s-au luat în ultima perioadă și care au dus la o suită de inconveniente care sunt de natură să-i descurajeze pe membrii cooperatori. Fără a le pune într-o ordine a importanței, o să începem cu problema transportului, care se acutizează pe măsură ce numărul de membri în cooperativă crește, iar activitatea de administrare a cooperativei se mărește proporțional. Dar în loc să reducem din birocrație, adăugăm. Iată ce ne spune domnul Gheorghe Vlad despre acest lucru: „Ce e cel mai greu să funcționăm acum, la momentul acesta, conformarea față de legislația care este în vigoare. Este vorba de e-transport, e-facturare, mașinile trebuie să aibă tahograf, să aibă o diagramă de plecat cu o zi înainte, e o procedură mai greoaie. Noi am început să o întrebuințăm, sunt dezamăgit pentru motivul că îi va cere și persoanei fizice să facă același sistem pe care noi îl avem și trebuie să-l introducă până la 1 iunie 2026”. Se înțelege că decizia îi privește pe toți, nu doar pe cei din legume -fructe, dar oful interlocutorului nostru se referă la efectul pe care îl va avea asupra activității din cooperativă: „Imaginați-vă că un producător, doi membri în familie, soț-soție, vor trebui să facă formularul e-transport, e-factură cu o zi înainte să-și creioneze traseul, chiar dacă vine către cooperativă. Ideea era în procedura pe care au făcut-o, pentru că nu ne-au chemat la o discuție când a fost în dezbatere legislația, nu trebuia aplicată așa, pentru că membrii cooperativei aduc în depozitul cooperativei ca la un siloz de cereale. El, efectiv, din curte până aici ar trebui să vină însoțit doar de atestatul de producător. E vorba de fila de comercializare. Nu, el va fi obligat cu CNP să se logheze în spațiul virtual al ANAF, să emită și factură, deci cu CNP va fi obligat să facă aceleași formalități ca persoanele juridice. Cine și câți dintre ei vor ști să umble și să redacteze în sistemul electronic, digitalizarea care tot se vehiculează și cum va funcționa către sistemul ANAF realmente? Pentru că, dacă se încurcă anumite CNP-uri, coduri și toate alea, nu va funcționa nimic. Și vor fi blocaje enorme. Gândiți-vă că sunt 4,5 milioane de gospodării. Luăm cazul la noi, cu 600 de furnizori reali, producători. Cei 600 vor fi obligați să facă același sistem pe care-l face cooperativa. Și aici ducem o muncă de gândire, momentan, pentru că am zis să facem semnăturile electronice, să creăm un birou în care să vine fiecare, să spună și să plătească un cuantum, să punem 2, 3, 5. Dar imaginați-vă că la 600 de persoane e un volum enorm. În afară de gestionare, problema e de încadrarea formularelor în programul pe care-l are ANAF-ul, pentru că acolo se completează niște căsuțe, rubrici, cum sunt acele teste grilă. Dacă greșești și-ți dă eroare, și-ți respinge cererea, imaginați-vă că stă producătorul la ușă și nu poate să încarce, noi nu putem să plecăm cu mașina, va fi tevatură care nu ne caracterizează. Și practic cred că la asta s-a recurs, la un dezgust totalmente al micului producător să nu mai producă”.

Nu subscriem la ideea că lucrurile sunt intenționat împotriva producătorului, dar suntem convinși că aceia care le-au conceput au făcut „economie de gândire” sau „exces de nepăsare”, pentru că nu au luat în considerare anumite disfuncționalități care se vor ivi, cum ar fi faptul că aceste facturi trebuie făcute înainte de a duce marfa, pentru că trebuie să o însoțească, și odată ajuns la depozit, factura micului producător se împerechează cu factura cooperativei, doar că există diferențe de cantitate la cântar. „Cantitățile cu care el vine, salata verde e la bucată, dar imaginați-vă la tonele de dovlecel, de castravete, eu iau de bun cântarul meu. O factură e emisă pe o tonă, la mine arată 980-990 kg, se duce către magazin, mai există un 5-10 kg și acolo. Adică neconformitățile astea, fără voia noastră, ne pun să facem o regularizare a facturilor – iar o altă muncă.” Probabil că celor care au stabilit aceste proceduri nu li s-a părut greu să faci o factură, dar în cazul nostru nu e vorba de una singură, ci de sute, făcute de câte două-trei ori.

După ce ne-a explicat cele de mai sus, Gheorghe Vlad ne-a oferit și o rezolvare la care s-a gândit: „Sper că Guvernul va reveni asupra acestei idei și membrii cooperativelor funcționale – deci fac precizarea, funcționale – realmente să vină să spună, începând de la o anumită cifră de afaceri, avantajele cooperativelor vor fi următoarele: producătorii care sunt membri nu vor mai trebui să completeze, pentru că ei aderă la cooperativă, completează declarația producției cu planificările respective. Aici trebuie simplificat. Ne văităm de ani de zile de birocrația stufoasă. La noi încă se completează și s-a făcut o stufoșenie în care astăzi, din cinci funcționari pe care îi avea cooperativa în contabilitate, acum avem opt”. Păi de ce să fie bine dacă poate să nu...?

Pe lângă această accentuare a birocrației se adaugă anularea unor facilități care au contribuit la coagularea fermierilor în cooperative. „La 15 decembrie ne-am trezit cu anularea anumitor drepturi pe care le-am obținut tot printr-o muncă de câțiva ani. Ceea ce a dispărut este scutirea pe impozitul pe clădiri și pe mijloacele de transport (nu autoturismele cu care ne plimbăm noi în cooperativă, efectiv numai mijloacele de transport care fac transportul de marfă și clădirile, depozitele, nu birourile, că astea sunt foarte mici). Pe lângă astea, au apărut situații de multiplă impozitare. Aveam o taxă care era stabilită înainte la primărie, o taxă de 150-200 de lei, depinde de primării, astăzi avem în plus o taxă pe construcție solar, aceeași suprafață, deci două taxe, și mai există o taxă pe norma de venit, pentru că eu realizez din suprafața aceea un venit. Deci, pe o suprafață am trei taxe”, povestește Gheorghe Vlad.

Cooperativa merge mai departe

Efectele acestor disfuncționalități sunt resimțite de către liderii cooperativei. Dorel Buturugă spune că producătorii deja au făcut un pas înapoi ca urmare a pierderii acelor facilități, iar Gheorghe Vlad ne explică că probabil investițiile programate vor fi oprite o perioadă, dar nu se pune problema să nu mai funcționeze cooperativa. „Motivațiile producătorilor de a veni către cooperative au fost facilitate prin scutirea de impozite la clădiri, la anumite utilaje pe care le folosesc, vorbim de mașinile de transport marfă, de tractoare. Acestea erau niște facilități, nu foarte mari. Acum trebuie să ducem o bătălie scriptică, pe hârtii, producătorii n-au cum să țină pasul, să stea pe loc și să nu producă, pentru că au făcut investiții, ca și aici. Deci cooperativa nu se poate opri. E posibil ca să stăm, vizavi de proiectele care sunt în accesare, să nu se mai extindă, poate un an-doi”, menționează Gheorghe Vlad.

Evident că activitatea în cooperativă se desfășoară după toate regulile fiscale, dar Dorel Buturugă nu e de ieri, de azi în meseria asta și e conștient că sunt încă mulți producători care preferă să evite aceste reguli. Ne povestește că a încercat în urmă cu trei ani să le explice guvernanților că producătorii ar putea să fie cointeresați printr-un sistem de subvenționare să prefere calea fiscală. „Ca să taxeze producătorul ar trebui să facă, așa am gândit eu, am și discutat cu ministrul Agriculturii acum trei ani, am discutat cu mai mulți oameni, dar nu-i interesează, n‑au nicio treabă. Un producător, ca să-l fiscalizezi, îl pui să vândă marfă fiscalizată către o cooperativă, cu factură, și îi dai subvenție în ianuarie anul următor 10% din marfa fiscalizată. 10% din marfa fiscalizată înseamnă doar TVA-ul. Producătorul, dacă se duce în târguri sau în piețe, statul nu încasează TVA. Se pierde. Dacă vine către o cooperativă, statul încasează 10-11%. Mai este 16% impozit pe profit, statul încasează undeva la 20% și vine către producător la sfârșitul anului cu 10%. Atunci producătorul va avea forța să producă din an în an mai mult. Deci spune: anul ăsta am produs doar 100.000 de euro. Iau 10.000 de euro subvenție. La anul poate produc 200.000. Îl trimite în câmp să producă în continuare. Dacă se scumpesc inputurile, producătorul mic nu are ca avantaj TVA-ul. Adică, dacă cumpără inputuri sau folie, el nu deduce nimic. El plătește către stat TVA-ul la tot ce cumpără. Iar când vinde, vinde fără TVA”, a specificat Gheorghe Vlad. Nu putem spune de ce nu au fost receptivi la o asemenea propunere, probabil știu ei mai multe și o asemenea schemă nu e posibilă. Dar un antreprenor bun se gândește nu la cât trebuie să dea într-o afacere, ci la cât îi rămâne după ce a încasat. Oare nu e mai bine să încasezi mai puțin decât deloc? Pentru că dacă statul încasează, va avea și de unde să dea acea subvenție. Iată un motiv rezonabil pentru care statul ar fi normal să fie interesat să sprijine formele cooperatiste, pentru că, așa cum susține Gheorghe Vlad, acestea sunt motorul economiilor locale, acolo unde ele funcționează: „Ăsta e scopul unor cooperative funcționale. Recuperezi TVA-ul din piață pe care nu-l mai regăsești pe inputuri, pe semințe, îl coordonezi, vei avea constant producție prin care poți să asiguri contracte, problema este că statul trebuie să preîntâmpine tendința micului producător de a mai face evaziune și să-l dirijezi către aceste forme organizate. Indiferent cum le-ar spune. Creează-le anumite avantaje sau dă-le posibilitatea să reinvestească sută la sută profitul. Pentru că nu o să se ducă cu el în țările calde, să stea la Miami sau nu știu unde. Doru mâine își va mai face un depozit, că asta e, un microb ca la pescuit, ca la fumat, trebuie să faci depozit, să faci producție, să-ți iei utilaje”.

Cooperativa de la Vărăști este o dovadă că se poate lucra organizat, planificat, eficient, cu condiția să existe acces la o piață reală și sigură. Este dovada că desfacerea este primul lucru pe care trebuie să-l ai în vedere într-o afacere. Din păcate, nu este cel mai bun exemplu de întemeiere a unei cooperații, pentru că ea s-a format nu din inițiativa producătorilor, ci la solicitarea unor retaileri. Dar buna funcționare a acesteia și a celor asemenea ei va determina creșterea încrederii în astfel de asocieri. Importurile încă sunt majoritare, și asta nu pentru că ne impune cineva din afară să le cumpărăm marfa lor, cum cred unii, ci pentru că sistemul de producție este fragmentat și impredictibil. Dacă se vor înmulți aceste asociații funcționale, ponderea importurilor va scădea. Nici retailerii nu își doresc să aducă marfa de la mii de kilometri, pentru că asta înseamnă costuri pe care le vor plasa în preț, iar un preț mai mare înseamnă apetit mai mic la cumpărare.

În cele din urmă, nu contează forma pe care o are asocierea, pentru că ea trebuie să se adapteze la realitățile locale. Cei care privesc acest exemplu trebuie să înțeleagă esența: indiferent cum a luat naștere, funcționarea se bazează pe piață și organizare, în această ordine, pentru că întotdeauna prima va dicta celei de-a doua. În absența desfacerii, orice construcție va fi fragilă, dependentă de facilități și de context.

Și încă un lucru, statul nu trebuie să caute asocierea cu orice preț, pentru că numărul lor nu are nicio valoare, dacă acestea sunt doar cu numele sau sunt nefuncționale, neintegrate într-un lanț economic real.

Articol de: ȘTEFAN RANCU & ADRIAN NEDELCU

Asociația Crescătorilor de Ovine „Păstorul Crișana” - Arad a organizat în județul Alba, la Lancrăm, întâlnirea anuală de lucru a membrilor săi. 

Despre utilitatea unor astfel de întâlniri ne-a vorbit președintele Asociației „Păstorul Crișana”, Nicolae Cioranu: „O întâlnire de lucru e necesară ca să se perfecteze anumite schimbări, anumite noutăţi în programul de ameliorare şi mai ales în activitatea de bonitare în perioada de primăvară, când tineretul împlineşte 14-16 luni. Utilitatea acestor întâlniri se vede, pentru că nu trebuie să cunoşti prea mult la oi ca să-ţi dai seama dacă pe o turmă de animale s-a lucrat genetic sau nu. În situaţia asta trebuie să recunosc că acum 20 de ani tot ciobănia asta o făceam şi oile nu erau ca acum, după ce respectăm nişte reguli impuse de Registrul genealogic: schimbi berbecii, eşti obligat ca tineretul să aibă o anumită greutate la bonitare că altfel nu trece testul, deci eu cred că se vede. Obligatoriu. Nu neapărat să spună cartea, se vede chiar cu ochiul liber”.

Președintele Asociației Crescătorilor de Ovine din Sălaj, Dumitru Ardelean, completează: „Ne-am deplasat aici în număr mare, ca dovadă că oamenii încă mai fac activitatea asta, chiar şi cu bani mai puţini. Adică, cum s-ar spune, sunt îndrăgostiţi de meseria asta. Am văzut şi tineri mulţi şi am văzut şi probleme multe ridicate şi legate de performanţe şi de controlul oficial al producţiei, şi de modul de bonitare, dar şi probleme din afara Registrului, cum ar fi problemele legate de păşuni, de pesta micilor rumegătoare care ne-a pus probleme de ceva ani, astfel încât preţul mielului a fost unul foarte jos şi la mâna samsarilor, având un motiv ei zic întemeiat, noi zicem că neîntemeiat”.

Generația actuală de fermieri depune mult suflet în activitatea desfășurată, iar majoritatea celor implicați în creșterea ovinelor continuă această muncă din pasiune, fiind legați de animale încă din copilărie. Mulți dintre ei au realizat investiții semnificative, inclusiv în achiziția de terenuri, și se află în prezent într-o situație de așteptare, sperând la apariția unor măsuri de sprijin și facilități dedicate sectorului agricol.

„Fermierii nu pot fi robiţi chiar până la epuizare, că rămâne singura soluţie să-şi vândă animalele, şi atunci ce facem noi în perioada în care apare o criză alimentară? Şi nu punem bazele zootehniei româneşti, nu punem bazele produselor alimentare româneşti care să poată fi siguranţa fiecărui cetăţean. Ce facem noi, mai creştem animale sau ne oprim? Le valorificăm indiferent în ce formă? Să refaci şeptelul este foarte greu. Eu am atras atenţia de foarte multe ori în sensul acesta, să încercăm să găsim măsuri de sprijin să nu reducem şeptelul, că ajungem în aceeaşi zonă dramatică ca la specia bovină. Personal îmi doresc foarte mult un parteneriat între asociaţiile profesionale, staţiunile de cercetare din Românie pe sectorul ovin şi caprin şi ANSVSA, specialiştii toţi să contribuim la un progres în acest sector, din toate punctele de vedere. Vorbim şi de dezvoltarea sectorului, şi de cercetare, şi de activitatea economică, fiindcă toate astea la un loc, pe un lanţ, ele trebuie să aducă un progres. Iar beneficiarul principal din tot acest lanţ trebuie să fie crescătorul de ovine şi de caprine, în cazul nostru”, a arătat Ionică Nechifor, director executiv al Asociației „Păstorul Crișana”.

Din ce în ce mai multe probleme

Creșterea prețului motorinei creează probleme și crescătorilor de animale, care consumă cantități considerabile de combustibil la activități precum aratul, semănatul sau furajarea. Costul motorinei influențează direct prețurile tuturor produselor agricole și alimentare. În condițiile în care nivelul taxelor a crescut semnificativ, iar costurile generale s-au majorat, sectorul agricol se confruntă cu dificultăți majore, fiind necesare măsuri de susținere pentru menținerea activității.

„Vremuri grele au fost şi vor mai fi. Noi trebuie să găsim soluţii pentru a depăşi aceste momente. Sunt probleme financiare naţionale, ţara trece printr-o criză economică care se răsfrânge şi asupra fondurilor care erau alocate sectorului. Dar crescătorii serioşi, dedicaţi, cei care respectă profesia şi animalul, au găsit întotdeauna soluţii pentru a trece peste asemenea momente”, spune profesorul Constantin Pascal de la Universitatea Ştiinţele Vieţii din Iaşi.

Componenta de cofinanțare lipsește și ea, acțiunile sanitare veterinare nu mai beneficiază de bugetul necesar pentru a fi desfășurate ca până acum. Acest lucru reprezintă o problemă pentru crescători pentru că se încearcă transferarea responsabilității către ei, fără a fi consultați în prealabil, iar asta a generat numeroase suspiciuni și nemulțumiri.

Totodată, capacitatea fermierilor de a susține astfel de costuri suplimentare este limitată, existând riscul ca aceștia să fie nevoiți să renunțe la activitate și să își sacrifice animalele. O astfel de situație ar avea consecințe negative asupra dezvoltării zootehniei și asupra asigurării producției alimentare interne, afectând implicit securitatea alimentară. În plus, dependența de importuri poate deveni problematică în contextul unor eventuale blocaje comerciale.

O altă nemulțumire este legată de restricțiile existente pe piața intracomunitară, cum ar fi suspendarea exportului de animale către anumite piețe externe.

„Oamenii au venit şi şi-au spus problemele, au încercat să le expună factorilor de decizie, celor care au avut bunăvoinţa şi le-a permis agenda să fie prezenţi la întâlnirea de lucru a asociației, au venit şi răspunsuri, unele mai clare, altele mai lăsate la voia întâmplării, probabil că nu se ştie, nu sunt lucrurile încă definite, şi atunci e greu şi cei care au fost prezenţi din partea autorităţilor să ne dea nişte răspunsuri punctuale. Sperăm în zile mai bune şi să nu se piardă tradiţia aceasta a oieritului. Noi avem mai multe sincope în momentul de faţă: lipsa forţei de muncă, incertitudinea relaţiilor economice, şi mă refer aici la incertitudinea desfacerii, a pieţelor. Apoi, degringolada creată între crescători şi medicii veterinari. Crescătorii încearcă să evite, să nu depindă atât de mult de medicul veterinar, pentru că medicul veterinar vine cu nişte tarife, din cauza lipsei finanţării din partea ANSVSA. Apoi, lipsa păşunilor; lipsa actelor normative care să-ţi dea o siguranţă că pete zece ani tu, ca fermieri tânăr, ai asigurat viitorul. Şi la astea deocamdată nu se poate răspunde. Sperăm într-un viitor apropiat să se răspundă, dar nu evaziv, ci punctual. Sperăm, trăim cu speranţa, speranţa moare ultima”, spune Pavel Iovăneasa, preşedintele Asociaţiei zonale a crescătorilor de ovine Retezatu Haţeg.

Pasiunea nu mai poate susține activitatea

Consumul de carne de ovine la nivel național este redus, atât în perioada sărbătorilor pascale, cât și pe parcursul anului, ceea ce determină o dependență semnificativă de piețele externe, în special de cea arabă. În același timp, accesul pe piața europeană este restricționat de o perioadă îndelungată, de aproximativ doi ani, ceea ce limitează și mai mult opțiunile de valorificare.

În eventualitatea în care exporturile către piața arabă ar fi întrerupte, sectorul creșterii ovinelor ar putea fi grav afectat. Într-un asemenea scenariu, există riscul ca animalele să fie valorificate la prețuri scăzute, inclusiv cele destinate reproducției, iar capacitatea abatoarelor ar putea fi depășită de volumul mare de animale provenite de la crescători.

Deși activitatea este susținută în mare parte de pasiune și tradiție, aceasta nu poate compensa lipsa sustenabilității economice. În condițiile în care veniturile nu acoperă necesitățile de trai și responsabilitățile familiale, precum întreținerea gospodăriei sau susținerea educației copiilor, continuarea activității devine dificilă. În acest context, este evident că există limite ale rezistenței economice, dincolo de care pasiunea nu mai poate susține activitatea.

O altă problemă cu care se confruntă sectorul zootehniei are legătură cu învățământul superior, despre care profesorul Constantin Pascal spune: „Meseria de inginer zootehnist a devenit mai puţin atractivă, acest lucru se răsfrânge în cifra de şcolarizare care s-a redus uşor, însă ultimele semne arată o revenire, semn că cei care desfăşoară activităţi în domeniul creşterii animalelor au satisfacţia producţiei, a muncii, şi cu siguranţă, indiferent unde va ajunge tehnologia, omul va mânca carne şi va mânca lapte, şi inginerul zootehnist va avea întotdeauna rolul său foarte bun în acest peisaj, şi în prezent, şi în viitor. Mai sunt care şi pleacă, însă sunt care rămân, merg la programele de master, la studiile doctorale, urmează carieră în învăţământ, în cercetare”.

Țurcana are potențial valoros, încă insuficient exploatat

Pe lângă problemele cu care se confruntă, crescătorii au observat că în numeroase efective de ovine din rasa Țurcană, întâlnite în toate regiunile țării, tineretul ovin sau cârlanii ajung la greutăți de aproape o sută de kilograme încă de la vârste fragede. Acest lucru demonstrează că rasa Țurcană răspunde foarte bine atunci când beneficiază de selecție genetică, condiții corespunzătoare de întreținere și o alimentație adecvată.

Prin aplicarea măsurilor de ameliorare și prin îmbunătățirea structurii genetice, această rasă poate deveni tot mai performantă și mai eficientă din punct de vedere economic. În același timp, aceste transformări contribuie la creșterea satisfacției crescătorilor, care obțin rezultate mai bune și valorifică mai eficient munca depusă.

Ovinele din rasa Țurcană reprezintă un potențial valoros, încă insuficient exploatat. Această rasă oferă numeroase oportunități pentru dezvoltarea unor proiecte de cercetare și pentru implementarea unor programe care pot aduce beneficii importante crescătorilor de animale din România. Țurcana deține caractere excepționale, fiind răspândită pe întreg teritoriul țării și demonstrând o capacitate foarte bună de adaptare la diferite condiții climatice și de mediu.

De asemenea, rasa se pretează foarte bine la diverse programe de hibridare, ceea ce permite obținerea unor produși viguroși, cu o calitate superioară a carcasei și cu producții ridicate. Toate aceste aspecte pot genera avantaje economice semnificative pentru crescători și pot contribui la dezvoltarea sectorului ovin.

„Este o problemă complicată pentru că, până la urmă, presiunea de selecţie se face prin utilizarea masculilor valoroşi. Or, problema este criteriile şi cel care urmăreşte care sunt masculii valoroşi pentru că, la acest moment, doar fenotipic sunt evaluaţi, adică după conformaţia corporală şi constituţie şi unele caractere sau trăsături de producţie, neavând în spate şi o evaluare genetică a lor. Adică genetică prin determinarea structurii genomului, să vedem dacă se regăseşte în genomul său genele răspunzătoare de anumite caractere care ne interesează pe noi în creştere şi exploatare. Dar cu siguranţă, într-un viitor nu prea îndepărtat, şi aceste lucrări se vor practica în România, aşa cum se întâmplă în ţările din Europa de Vest, care au o zootehnie performantă, avansată. Spre exemplu în Franţa la ţapi selecţia se face după gena alfa-S1, răspunzătoare de proteina din lapte cu incidenţă asupra randamentului de transformare, iar la rasele de carne nu sunt consideraţi corespunzători berbecii care nu transmit ca jigoul să fie minim 35% din greutatea carcasei. Atunci discutăm de carne şi de carne de calitate, când partea care este cea mai căutată şi cea mai plătită se regăseşte într-o proporţie mai mare în carcasă”, explică profesorul Constantin Pascal.

Rasa Țurcană este considerată regina raselor de oi din România, fiind răspândită din zonele colinare până în regiunile montane. Aceasta s-a adaptat foarte bine condițiilor de mediu și se remarcă prin rezistență și capacitatea de a se dezvolta fără investiții materiale foarte mari, încă din primele etape ale vieții și până la maturitate.

În același timp, rasa are un rol esențial în valorificarea pășunilor montane și alpine, transformând resursele naturale disponibile în producții de carne și lapte. Prin modul specific de pășunat, Țurcana contribuie la menținerea echilibrului vegetației și la prevenirea degradării sau sălbăticirii pășunilor alpine. De asemenea, prin activitatea biologică naturală, aceasta contribuie la îmbunătățirea calității solului.

Importanța rasei Țurcană depășește astfel dimensiunea economică, având și un rol important în conservarea ecosistemelor montane și în menținerea activităților tradiționale din zonele de munte. Adaptabilitatea și rezistența sa o transformă într-o rasă definitorie pentru zootehnia românească și pentru valorificarea durabilă a resurselor naturale.

Articol de: ALEXANDRA GOGU

Sfecla de zahăr este o specie mai nouă, luată mai târziu în cultură pentru producerea zahărului. Multă vreme omenirea a consumat zahăr produs numai din trestia de zahăr.

În prezent produc zahăr 87 de țări, din care 20% din sfeclă și 80% din trestie. Zahăr din sfeclă se obține în 42 de țări, din care 25 sunt din Europa.

La nivelul anului 2017, în Uniunea Europeană s-au cultivat 1.714.000 ha cu sfeclă de zahăr, printre care: Franța 472.000 ha, Germania 408.000 ha, Polonia 221.000 ha. Curios că România, cu o suprafață totală de 238.392 km² a cultivat doar 27.000 ha, iar Belgia cu suprafață de 30.158 km², adică de vreo opt ori mai mică, a cultivat 64.000 ha, mai mult decât dublu față de țara noastră.

Cum au evoluat cultivarea și industrializarea sfeclei de zahăr la noi

În anul 1814 a fost trimis în Franța Petrache Poenaru pentru a se documenta despre problemele privind cultivarea și industrializarea sfeclei de zahăr. Începuturile cultivării sfeclei de zahăr pentru alte trebuințe (alimentare, furajare, medicinale etc) cu soiuri străine și populații locale, au avut loc începând cu anul 1831. În anul 1859, marele agronom Ion Ionescu de la Brad (1818-1891) a introdus sfecla de zahăr în asolamentul din ferma sa, de la Brad.

Primele încercări de cultivare a sfeclei de zahăr au fost realizate de un alt mare agronom, Petre S. Aurelian (1833-1909), în anul 1863, la Școala Centrală de Agricultură Pantelimon, mutată în 1869 la Herăstrău. Petre S. Aurelian a scris în 1872 „Cultura sfeclei de zahăr și fabricarea zahărului”.

Experții străini încă de atunci propovăduiau că solul și clima din România nu sunt favorabile culturii sfeclei de zahăr. Însă, agrochimistul Corneliu Roman, directorul Stațiunii Agronomice București, a demonstrat, în urma analizelor făcute, că România are condiții foarte favorabile pentru cultura sfeclei de zahăr.

Primele fabrici de zahăr au fost înființate în țara noastră la Sascut în 1875 și la Chitila în 1876, iar ca suprafață se cultivau 14.000 ha cu sfeclă de zahăr.

Suprafețele cultivate cu sfeclă de zahăr și numărul de fabrici de prelucrare au evoluat astfel:

• în 1920 se cultivau 23.000 ha și erau 8 fabrici;

• în 1950 se cultivau 71.600 ha și erau tot 8 fabrici;

• în 1989 se cultivau peste 250.000 ha și erau 33 fabrici;

• în 2018 se cultivau peste 23.600 ha și funcționau 3 fabrici;

• în 2022 se cultivau 8.500 ha și funcționa o fabrică.

Revenind la istoric, în anul 1900 încep primele lucrări de selecție a sfeclei de zahăr la ferma Tinănaș. La începutul secolului XX apar preocupări pentru cultivarea sfeclei de zahăr la Feldioara și la Bod, unde sunt promovate cele mai bune soiuri din Europa, dar și populațiile locale.

Primele cercetări organizate la sfecla de zahăr apar după înființarea Institutului de Cercetări Agronomice din România (ICAR) în 1927 și anume la Stațiunile Câmpia Turzii și Cenad. În 1934 se înființează SISA (Societate de semințe) care importa sămânță elită și o înmulțea în România. În 1935, pe lângă fabrica Bod se înființează laboratorul de cercetare a sfeclei de zahăr sub coordonarea Institutului de Cercetări Alimentare București care a funcționat până în anul 1956, după care trece în subordinea ICAR-ului.

În perioada 1948-1956 începe activitatea de ameliorare a sfeclei de zahăr în paralel, la ICAR cu stațiunile Lovrin, Câmpia Turzii și Moara Domnească și la fabricile de zahăr Bod și Roman. În 1949 se înființează un laborator special pentru sfecla de zahăr în cadrul ICAR cu câmp experimental la Moara Domnească. În 1962 se înființează Stațiunea de Cercetări pentru Sfeclă de Zahăr Brașov. Din anul 1967, pe lângă sfecla de zahăr se adaugă și cartoful în cadrul Institutului de Cercetări pentru cultura Cartofului și Sfeclei de Zahăr Brașov. În perioada 1977-1981, sfecla de zahăr de la Brașov apare ca o subunitate în subordinea ICCPT-Fundulea.

Întrucât cercetări în domeniul culturii sfeclei de zahăr se făceau în coordonarea ICAR-ului, iar cercetări în domeniul industrializării sfeclei de zahăr în coordonarea Institutului de Cercetări Alimentare București, iar randamentul în prelucrare este condiționat de calitatea sfeclei de zahăr, de tehnologia de cultivare aplicată, a apărut necesitatea unificării celor două domenii de cercetare. În acest scop, un grup de specialiști din ambele domenii au întocmit o documentație prin care demonstrau necesitatea înființării unui Institut de Cercetări adecvat. Analizat la conducerea statului a fost aprobat și astfel, în 1981 a luat ființă „Institutul de Cercetare și Producție pentru Cultura și Industrializarea Sfeclei de Zahăr și Substanțelor Dulci Fundulea”, având în subordine și patru stațiuni, la Brașov, Roman, Arad și Giurgiu.

La început, cu puținul personal existent, Institutul a funcționat într-o aripă a ICCPT Fundulea, până la construcția noului institut. Pentru noul institut s-a alocat o suprafață de teren lângă noua fabrică de zahăr Fundulea, care și ea se afla în construcție.

Eu, semnatarul acestor rânduri, am fost numit director general al Institutului și în prima perioadă am funcționat mai mult ca diriginte de șantier, supraveghind construcția și asigurând dotarea corespunzătoare cu echipamente, aparatură, mobilier, etc.

În primăvara anului 1984 încă se mai turnau fundații, iar în toamnă, pe 4 octombrie 1984, a avut loc inaugurarea în prezența conducerii statului. S-a construit un Institut modern, în formă de U, cu parter și două nivele. În continuarea construcției Institutului, pe latura stângă, s-au construit: o casă de vegetație prevăzută cu camere de climatizare, o seră, un depozit frigorific pentru butașii seminceri de sfeclă de zahăr și o stație modernă de condiționat sămânță din verigile biologice superioare. Pentru sămânța certificată exista stația de la Ghimbav - Brașov construită în anul 1968.

Pe latura dreaptă a Institutului, în continuare, s-a construit o stație pilot pentru fabricarea substanțelor dulci, o stație pilot pentru fabricarea zahărului (o minifabrică de zahăr cu rol de cercetare, unicat în România) și un atelier mecanic bine dotat. Totodată s-au prelucrat 1.200 ha teren pe care au fost amplasate câmpurile experimentale și s-au înființat două ferme de producție asigurând și necesarul de tractoare și mașini agricole.

A fost completată schema de personal cu peste 150 salariați, din care 60 erau cercetători pe diferite domenii și anume:

- La partea de cultură a sfeclei de zahăr:

• un colectiv specializat pe genetică, ameliorare, producere de soiuri;

• un colectiv pentru agrotehnica sfeclei de zahăr;

• un colectiv pentru producerea de sămânță cu îndrumători în toată țara;

• un colectiv pentru plantele destinate obținerii de substanțe dulci.

- La partea de industrializare a sfeclei de zahăr erau colective specializate pe diferite domenii ale procesului tehnologic de fabrici. De menționat că la începutul anilor ’80 se cultiva sfecla de zahăr numai în unitățile cooperatiste (CAP) care dispuneau de forța de muncă necesară lucrării de rărit. Toate lucrările mecanizate se făceau de către SMT și erau de foarte slabă calitate:

• arături la 18-20 cm neuniforme, bolovănoase, cu multe denivelări;

• patul germinativ se pregătea primăvara cu întârziere, după ce se topea zăpada dintre denivelări;

• se trecea cu grapa cu discuri, în lung și în lat, la 8-10-12 cm adâncime pentru a reuși o anumită nivelare și mărunțire;

• nu se putea vorbi de „patul tare” foarte necesar seminței ale sfeclei de zahăr;

• semănatul se efectua cu semănătoarea de cereale păioase (SUP -29) folosind peste 30 kg/ha sămânță în loc de 8-10 kg/ha;

• sămânța ajungea la diferite adâncimi și unde găsea ceva umiditate răsărea deasă ca peria și trebuia rărită, iar în rest rămâneau goluri în care creșteau buruieni;

• se realizau densități de 45-60 mii plante/ha cu producții scăzute.

Odată cu înființarea Institutului s-a trecut la modernizarea tehnologiei de cultivare a sfeclei de zahăr. Institutul coordona atât cultivarea, cât și industrializarea sfeclei pe întreaga țară. Institutul cu cele patru stațiuni și cele 33 fabrici de zahăr aveau îndrumători de cultură pe diferite zone, în întreaga țară.

Sub coordonarea Ministerului Industriei Alimentare și cu sprijinul direcțiilor agricole județene s-a trecut la o temeinică instruire, prin Casele Agronomului, a tuturor celor care se ocupau cu cultivarea sfeclei de zahăr. Menționez că eu tot timpul activității profesionale m-am ocupat de cercetări în domeniul mecanizării lucrărilor agricole și am avut o strânsă colaborare cu Institutul de Mecanizare București. Am făcut parte, ca singurul agronom, din Comisia Interministerială de testare în vederea omologării noilor mașini agricole, cu sarcina de a stabili cerințele agrotehnice pentru fiecare nouă mașină aflată în construcție. Pentru instruirea cultivatorilor am elaborat broșuri și le-am difuzat gratuit.

Tehnologia de cultivare a sfeclei de zahăr stabilită de noul Institut constă din:

• Plante premergătoare grâul de toamnă;

• Imediat după recoltarea grâului, dacă miriștea este înaltă și sunt multe resturi vegetale, se intră cu mașina de tocat. Resturile vegetale bine mărunțite se repartizează mai ușor și mai uniform pe întreaga suprafață, se încorporează mai ușor în sol, se descompune mai ușor, ca mai puțin consum de energie și nu mai pot fi gazde pentru agenți fitopatogeni, dăunători, rozătoare;

• Concomitent se execută lucrarea de dezmiriștit, cu grapa cu discuri la 8-10-12 cm adâncime în funcție de condițiile existente, umiditatea solului și cantitatea de resturi vegetale;

• Din amestecul resturilor vegetale cu stratul superior al solului rezultă un fel de mulci, cu ceva umiditate, care favorizează răsărirea semințelor de buruieni și samulastră;

• Acestea constituie un covor verde care protejează solul și când ajung aproape în faza în care pot produce sămânță se toacă asigurând materie organică pentru sol;

• Se urmărește și în momentul când solul are un grad optim de umiditate se efectuează arătura cu plugul prevăzut cu scormonitor la 28-30 cm +10 cm (fig.1) și obligatoriu în agregat cu grapa stelată;

• La intrare în iarnă terenul să fie afânat mărunțit și nivelat capabil să înmagazineze apa din precipitațiile de peste iarnă;

• Terenul astfel pregătit, primăvara se zvântă cu 7-10 zile mai devreme asigurând condiții pentru însămânțarea în epoca optimă;

• Primăvara se execută o singură trecere cu combinatorul special pentru plante tehnice la 2 cm adâncime pentru sămânța monogermă și la 4 cm pentru sămânța plurigermă;

• -Semănatul se face cu semănătoarea SPC-6 (8) asigurând distanța de 8-10 cm între semințe. Obligatoriu sămânța să ajungă pe „patul tare” pentru a beneficia de aportul capilar al apei. Semănătoarea trebuie să aibă organe de limitare a adâncimii de semănat. Numai „patul tare” este acela care să asigure adâncimea optimă de semănat;

• După răsărire, cu o săpăligă specială cu lama de 10 cm, se taie una din plante și rămân plantele la distanța de 16-20 cm evitând greoaia lucrare de rărit și asigurând densitatea necesară. În acest fel plantele cresc uniform, la aceeași înălțimea ușurând recoltarea mecanizată cu decoletarea corespunzătoare.

În continuare, lucrările de prășit, de fertilizat, de tratamente împotriva bolilor, dăunătorilor și buruienilor se fac după schemele stabilite de cercetătorii domeniilor respective, pa baza rezultatelor din câmpurile experimentale.

Pe parcurs, practica ne-a obligat să aducem unele îmbunătățiri la mașinile folosite în cultura sfeclei de zahăr care constau în:

1. La combinator. Aici organele active se spijineau, în față, pe două roți cu pneuri iar în spate pe doi tăvălugi. Când solul era mai afânat roțile intrau la adâncimi diferite și nu numai aveam un control exact al adâncimii „patului tare”. În atelierul mecanic la Institutului am demontat roțile și am montat și în față un tăvălug. Acesta având suprafața de contact cu solul mai mare, ca să asigure menținerea constantă a adâncimii patului germinativ. Modificarea respectivă am adus-o la cunoștință Institutului de Mecanizare și a fost generalizată.

2. La cultivator. Cuțitele tip săgeată răscoleau și întorceau solul provocând pierderi de apă de 8-10 %. Am demontat cuțitele, le-am făcut plate, le-am ascuțit bine și în acest fel tăiau buruienile la 2-3 cm adâncime, buruienile rămâneau la suprafață, se uscau și aveau rol de protecție. În spatele cultivatorului se vedeau doar trei urme ale suporților cuțitelor, iar solul era neted. Nu mai erau necesare nici discuri de protecție a plantelor. A fost acceptat de Institutul de Mecanizare și astfel au creat cultivatoarele CUPA cu cuțite plate.

3. La semănătoare a fost mai greu. Deși patul germinativ era corect pregătit nu reușeau o răsărire explozivă, uniformă cu SPC-6(8) glomerulele (sămânța) de sfeclă de zahăr sunt foarte pretențioase la germinare,pretind umiditate mare, 120 % din greutatea seminței. Mi-am amintit că atunci când eram elev la Școala agricolă și făceam practică la legumicultură, când semăna morcov, pătrunjel, sfecla roșie, după ce repartizau sămânța în rigole, grădinarul ne obliga să călcăm cu dunga piciorului peste sămânță, pentru a o fixa de substrat, și răsărirea era foarte bună. La o secție a semănătorii SPC-6 (8) am montat în spatele brăzdarului o rolă cu diametrul de 4-5 cm care apasă sămânța pe patul tare și răsărirea era foarte bună comparativ cu celelalte secții de semănat. Modificarea respectivă este prezentă în cartea „Când, cum și cu ce executăm semănatul culturilor agricole”, apărută în 1994, și se găsește la pg.131, fig.10.20 - autor Vasile Popescu. De asemenea, am prezentat modificarea Institutului de Mecanizare, dar a venit 1989 și totul s-a dereglat. Peste 20 ani, la o vizită la Indagra am găsit această modificare prezentă la o companie care produce mașini de semănat.

Institutul intrase în funcțiune cu toate sectoarele, se desfășura o activitate normală. La sfârșitul anului 1987, directorul general Vasile Popescu, adică subsemnatul, s-a retras din funcție pe motive de sănătate. Au rămas ceilalți colegi care au continuat activitatea până în 1989, când au avut loc mari dereglări.

Cea mai grea problemă însă a apărut în 2007, când România a aderat la Uniunea Europeană și când a primit o cotă de zahăr de 109.000 de tone pentru a cultiva 25.000-30.000 ha cu sfeclă de zahăr, adică de zece ori mai puțin. Analizând comparativ cu Olanda care are o suprafață arabilă de peste cinci ori mai mică, avea cota de zahăr de 800.000 de tone.

Nemaifiind cultură de sfeclă de zahăr, fabricile s-au închis. Guvernanții de atunci, în totală necunoștință de cauză, le-au considerat mormane de fiare vechi și le-au vândut pe nimic la străini. Unii dintre proprietari au luat tot ce a fost metal și le-au vândut la fier vechi, încasând de zece ori mai mult decât plătiseră la cumpărare. Alții le-au mai lăsat în funcțiune pentru scurt timp și le-au închis treptat (Oradea, Luduș, Bod), rămânând doar cea de la Roman.

Deși cultivatorii din zona Oradea au încercat să cumpere fabrica, proprietarul a refuzat deoarece avea fabrică și la el în țară și nu avea unde vinde zahărul.

În 2017 s-au ridicat cotele de zahăr, dar nu am putut extinde cultura pentru că nu mai aveam fabrici. Majoritatea fabricilor din România era construită în anii ’70–’80 cu utilaje de ultimă generație din Vest, adică erau mai noi decât ale acestora, însă s-a urmărit ca România să devină piață de desfacere a zahărului.

Evoluția Institutului

Prin Legea 290 din 2002 se înființează Institutul de Cercetări pentru Sfeclă de zahăr și Cartof Brașov, care din 2013 trece la Ministerul Educației și Cercetării, iar din 2017, la Ministerul Cercetării și Inovării.

De Institutul de la Fundulea nu se mai vorbește nimic. El a fost închiriat de un străin și în casa de vegetație a înființat restaurant, în stațiile-pilot ateliere de termopane etc.

De la un Institut cu patru stațiuni, cu peste 150 de salariați, din care 60 cercetători care coordonau cultura sfeclei de zahăr în peste 250.000 ha și 33 fabrici de zahăr, s-a reînființat la Brașov și a ajuns ca în 2022 să mai aibă la cercetare o jumătate de normă care era ocupată de un pensionar și să mai cultive 8.500 ha cu sfeclă de zahăr.

Eu mă apropii de 95 de ani și urmăresc cu durere această involuție.

La început a existat o activitate febrilă, mobilizatoare, responsabilă și frumoasă la care participa multă lume, de la ministru până la ultimul cultivator. Se făceau instruiri regulate pentru modernizarea culturii și industrializării sfeclei de zahăr, beneficiind de Casele Agronomului existente atât la nivel central, cât și în fiecare județ. Aveam sprijin din partea direcțiilor agricole județene și în special de la județul nostru, Călărași, mai ales în perioada când director general era ing. Gheorghe Prevenda, tatăl redactorului-șef al publicației Revista Fermierului.

Consider că cele prezentate în acest material vor constitui mari semne de întrebare pentru cei care se ocupă de agricultură și cei care ne conduc țara, pentru a reveni la ceea ce a fost bun în trecut.

Articol de: prof. dr. ing. VASILE POPESCU

CITEȘTE ȘI: Structura, factor determinant al fertilității solului

Posibilități de prevenire și reducere a fenomenului de deșertificare

Posibilități de reducere a consumului de motorină la lucrările agricole