L-am întâlnit pe președintele Consiliului de Administrație al Agricost Insula Mare a Brăilei la evenimentul de lansare a companiei FMC Agro Operational România, pe la început de februarie. În vervă și cu poftă de a vorbi despre câmp, dr. ing. Lucian Buzdugan și-a rupt mai bine de o oră pentru interviul de față. A făcut-o cu plăcere, ca de fiecare dată când este abordat la o discuție despre agricultură. Experiența, studiul continuu și mai ales pasiunea duc la rezultate performante, iar orice discuție cu Lucian Buzdugan devine o veritabilă lecție de agricultură.

Reporter: Domnule Lucian Buzdugan, cum arată câmpurile din Insula Mare a Brăilei?

Lucian Buzdugan: Ești prima care mă întreabă de acest lucru, iar asta mă bucură. Noi am parcurs o etapă atipică, de iarnă foarte blândă, cu care nu prea suntem obișnuiți noi, românii, şi, sigur, o iarnă pe care alte țări din zona oceanică, începând cu Franța, Belgia, Olanda o au (așa blândă, n.r.). Iată că Dumnezeu ne încearcă şi pe noi. Câmpul arată bine acum, însă pot apărea probleme dacă temperaturile scad cu amplitudini mari. De ce?  Pentru că, de exemplu, de la 6-7 grade cu plus, cât se înregistrau ziua în februarie, o scădere la minus 15º le-ar fi dus undeva la o amplitudine de  minus 22º. Plantele suportă greu treaba asta, fie ele de grâu, de orz, dar mai cu seamă de rapiţă. Speranța mea era ca temperatura măcar noaptea să fi fost de minus 2º, chiar dacă ziua era de plus 6-7º, şi s-o fi ținut așa până în martie, când să zicem că nu ne vine, cum ne vine de fiecare dată câte o ninsoare, câte o înzăpezire chiar, un puseu de scurtă durată, şi în felul ăsta am ieșit în primăvară cu culturile pe care chiar le aveam bine.

Reporter: Grâul în ce stadiu este?

Lucian Buzdugan: De foarte bine înfrățit. Şi cel care a fost neînfrățit a avut posibilitatea, ocazia să înfrățească. Dar trebuie să tragem şi un semnal de alarmă: că atunci când avem astfel de condiţii, bolile sunt la ele acasă şi evoluează foarte rapid. Cine nu este atent, foarte ușor, poate pierde producția. De exemplu, să nu stăm cu gândul că e iarnă şi că trebuie să așteptăm, ci trebuie să mergem zilnic în câmp, să verificăm starea culturii din punct de vedere fitosanitar.

Reporter: La ce vă așteptați? Ați spus că acum verificați starea culturilor şi că bolile sunt un pericol.

Lucian Buzdugan: Atenția noastră e îndreptată spre rapiţă. Noi am avut rapiţă semănată la irigat şi rapiţă semănată la neirigat. Cea semănată la neirigat a răsărit după o ploaie de la sfârșitul lunii octombrie 2017. Am fost foarte interesați ca, la colet, aceste tinere plante care au răsărit alături de câteva care găsiseră puțină umiditate şi au pornit în vegetaţie, aceste tinere plante să ajungă la grosimea măcar de 6 mm, în februarie. Spre bucuria noastră, aveau 6 mm, dar ulterior, cu temperaturile de peste 6º constant în sol şi în aer, a evoluat un dăunător, cel mai periculos, de fapt, pentru rapiţă: este vorba de o gărgăriță - Ceutorhynchus quadridens. Această gărgăriță poate duce la pierderi de producție între 30 și 40%, chiar 50%. Adică, poți ajunge la un moment dat când toate plantele să fie atacate. Pentru că gărgărița este activă, la 6º Celsius începe să miște, iar la 9º atacă în mod constant. Şi noi stăm liniștiți, că lasă, că e cam rece afară, nu cred, uite ce frumos este. Şi, atunci, ce trebuie să facem? Să punem vase galbene, așa-zise capcane, așa încât vom putea determina care este densitatea atacului. Trebuie să se colecteze într-un singur vas în jur de 20-30 într-o zi, ca în momentul ăla să se dea drumul la tratament. Altfel, trebuie să repeți tratamentul şi e păcat. V-am dat un exemplu, la rapiţă. Să continui şi cu celelalte culturi. Trebuie observat că toate frunzele acestea care s-au îngălbenit, pe care le vedem pe câmp, la ora asta pe ele există o rezervă de boli, care așteaptă să migreze de pe aceste frunze care oricum sunt moarte, care nu vor contribui cu nimic la plantele viitoare, deci să știm că avem infecția acolo şi că ea foarte ușor va migra în sus. Sigur, nu recomand un tratament pe aceste frunze care vor muri, pentru că nu rezolvăm treaba. Ci trebuie să așteptăm să înceapă să crească, şi la grâu, şi la orz, şi când apar primele infecții pe frunzele adevărate şi depășim primul internod şi ne îndreptăm către al doilea, să intervenim. Dar încă o dată, nu înălțimea plantei este importantă, ci gradul de infestare. Trebuie să intervenim cu un tratament, însă fiecare are tratamentul lui, știe exact cu ce.

Reporter: Care este structura culturilor din toamna lui 2017 în IMB?

Lucian Buzdugan: Avem în jur de 14.000 de hectare de grâu, 8.000 de hectare de orz şi 4.000 de hectare de rapiţă. Cu rapița, revenim după trei ani de oprire, am făcut o pauză şi sperăm, la nivelul acesta de suprafață, să putem asigura o rotație așa cum ne-o dorim, măcar la patru-cinci ani să revenim pe aceeași solă. Pentru că, din cauza forțării, mai cu seamă în zona noastră neirigată, neavând alte culturi pe care să le rotim în afară de grâu, orz şi floarea-soarelui, o boală, sclerotinia, ne-a infestat câmpul. Sclerotinia nu poate fi combătută direct cu niciun fel de produs, ci la ora asta sunt soiuri rezistente şi produse care încearcă să combată. Dar sclerotinia nu poate fi combătută, şi atunci această boală a făcut ca rapiţa să arate foarte frumos, să evolueze foarte frumos, cine vedea spunea că fac sigur cinci tone la hectar, dar din cauză că în momentul când trebuia să umple boabele era ruptă legătura între rădăcină şi tulpină de către această zonă sclerotizată, boabele rămâneau mici. În loc ca 1.000 de boabe să aibă 5 grame, aveau 3 – 3,5 grame. De aici pierdeam o tonă, o tonă și jumătate de producție. Ceea ce mă situa într-o zonă a neperformanţei: la 3.500-3.600, la costurile din Insula Mare noi suntem nerentabili la rapiţă.

Reporter: În această primăvară, ce culturi semănați?

Lucian Buzdugan: Floarea-soarelui, o suprafaţă însemnată şi la irigat, şi la neirigat. În jur de 10.000 de hectare de porumb, vreo 2.800 de hectare de mazăre şi vreo 8.000-9.000 de hectare de soia.

Agricultura e business, nu joacă

Reporter: Dumneavoastră, domnule Buzdugan, cum alegeţi sămânţa pe care o puneți în pământ, în funcție de ce caracteristici alegeți soiul, hibridul?

Lucian Buzdugan: Răspunsul meu categoric este: îl aleg pe cel mai performant. Eu fac business, nu mă joc. Sigur, cultivăm grâu numai românesc. Dar orz, numai străin. Hibrizi de porumb numai străini şi hibrizi sau soiuri de soia românești. Noi testăm, nu introducem nimic în câmp decât după o testare de trei ani şi care e cel mai bun pe ăla îl folosim. Dar eu cred că nici nu merită să discutăm foarte mult. Dacă ar fi hibrizi de porumb competitivi sau comparabili în România cu hibrizii de la firmele consacrate, i-aș folosi. Dar nimic nu introduc netestat. Nimic.

Reporter: Ce urmăriţi? Ce caracteristici de la o sămânţă vă interesează? Ce vă aduce această performanță pe care o vedem an de an în Insula Mare a Brăilei?

Lucian Buzdugan: Foarte bună întrebarea. Există niște elemente de producţie. Fiecare cultură are elementul de producţie. Grâul, de pildă, pe care-l cunoaște toată lumea, are câteva elemente de producţie, şi anume: în primul rând, trebuie să ai un număr de spice la metru pătrat sau la hectar. Spicele acestea le fac planta principală şi fraţii. Dacă pui normă redusă de sămânţă, ca să ai un spaţiu de nutriţie mai bun decât avem, atunci sigur că te interesează ca fraţii care se dezvoltă să fie fertili, nu să crească ca o buruiană şi după aia să moară. În felul ăsta, se comportă ca un parazit: a mâncat din mâncarea plantei-mamă şi a murit. E o investiţie zadarnică. Deci, eu trebuie să fac ca aceşti fraţi să facă spic. După aceea, vreau ca spicul meu să fie cât mai mare, şi anume să aibă cât mai multe spiculeţe. De asemenea, vreau ca în spiculeţul de grâu, alea care sunt lateral, să fie cât mai multe boabe, de la un bob până la 5, chiar 6-7 boabe, dacă s-ar putea. Dar, de regulă, avem una-două, un spiculeţ sau două cu trei şi nu facem decât vreo 25 de boabe pe spic, în timp ce 30 de boabe pe spic înseamnă o tonă în plus. Pentru că fiecare bob în plus la un spic, la o densitate de 700 de spice, înseamnă o tonă în plus. După aceea, boabele acestea trebuie să fie mari. Ca să fie mari, trebuie să crească, să aibă apă – că dacă-i secetă, ca să ia mâncare, mâncarea nu se ia din pământ pur şi simplu. În pământ, trebuie să fie soluția solului. Soluția solului se face apă plus sol sau apă plus elemente nutritive, pe care planta le poate vehicula, le poate lua. Dar trebuie să ai o frunză curată, pentru că bucătăria – acolo se transformă aceste elemente anorganice, pe care le ia din sol, azot, fosfor, potasiu, sub formă ionică, acolo se transformă în materie organică, respectiv amidon, aminoacizi  sau tot ce are planta. Prin urmare, trebuie să ai şi frunza curată. De asemenea, trebuie să ai numărul de spice. Degeaba, pe metru pătrat, în loc să ai 700 de spice cu un gram spicul, asta înseamnă 7 tone la hectar, dacă ai 600 de spice cu un gram spicul, înseamnă că ai doar 6 tone la hectar. Sau dacă ai 500, ai 5 tone la hectar. Şi atunci, în momentul când se formează fraţii – mă întorc puţin –, trebuie să vii să dai mâncare, să ştii când se formează fraţii, nu când vezi tu fraţii. Când se formează ei în primordie acolo, în intimitatea plantei pe care nici n-o vezi cu ochii, şi trebuie să ştii când. Ăsta e secretul specialistului. Că în rest, toată lumea ştie să facă agricultură şi fotbal. Revin: atunci trebuie să-i dai. Ai forţat să ai, îţi trebuie doi fraţi, trebuie să-i ai pe ăia doi. Dar ăia doi, ca să nu devină paraziţi, trebuie să aibă mâncare suficientă. Şi când faci asta? Când are loc înspicarea. Iar trebuie să dai mâncare. Noi, de exemplu, la grâu, facem trei fertilizări cu azot. Una cu fosfor şi trei cu azot. De ce? Pentru ca în momentele acestea critice, să-l obligăm să facă fraţi. Să iasă spicul! Spicul să fie mare, să aibă multe spiculeţe, spiculeţele să aibă multe boabe, iar boabele să fie grele. Toată chestiunea aceasta trebuie condusă, altfel nu ai rezultate remarcabile. Sigur, se face cu costuri, cu maşini speciale, cu oameni speciali.

Reporter: Da, dar aveți şi rezultate performante. Cheltuiala, investiția se amortizează.

Lucian Buzdugan: Se amortizează, dar să știi că uneori nu se amortizează, pentru că prețul mondial a căzut. Nimeni nu ține cont de treaba asta. În timp ce toate mașinile, toate îngrășămintele, tot ce cumpărăm noi e mai scump în fiecare an, în fiecare an prețul la cereale a scăzut. Asta e soarta oamenilor ăstora care lucrează în agricultură şi care sunt atât de stresați, pentru că stau un an de zile şi așteaptă să tragă linia, pentru că nu-i o linie programată. Că nu știi, până în ultima secundă, cu cât vinzi. Dacă pe celelalte le mai conduci, intervii – dar şi aici: vine o grindină, nu plouă, ai un vânt puternic, îţi culcă toată cultura şi așa mai departe. Deci, pe lângă aceste probleme, sunt şi cele care chiar nu pot fi controlate, cum e piața mondială.

Reporter: Tot vorbim de o bursă a cerealelor în România, o bursă a producției agricole...

Lucian Buzdugan: Bursa se face nu din dorință. Ea se face din necesitate şi din putință. Trebuie să fii mare. Acolo unde faci tu bursa, trebuie să se tranzacționeze. Prețul trebuie să se hotărască acolo. Nu-ţi vine cineva şi-ţi zice: azi e grâul atât, mâine atât. Nu. Între cerere şi ofertă este un joc pe care cineva-l stăpânește. Într-un an când este foarte mult grâu şi este o rezervă de grâu, sigur că prețul va scădea. Chiar dacă te-a costat pe tine mult. Dar asta e piața, oriunde în lume. Noi am vrut economie de piață, şi în loc de o economie din aia comandată, centralizată, sigur că o preferăm pe asta. Dar trebuie să fii foarte bun, trebuie să faci producții foarte mari, cu costuri foarte mici.

Teledetecția și aplicarea variabilă a îngrășămintelor, noi programe care se implementează în IMB

Reporter: Domnule Lucian Buzdugan, dacă ar fi să vă luaţi viaţa de la capăt, aţi mai face agricultură?

Lucian Buzdugan: Numai agricultură, nimic altceva. Sincer, nu mă văd făcând altceva. De altfel, tinerețea mi-am petrecut-o în câmp, alături de părinții mei, lucrând, muncă brută, în fiecare zi. Numai în zilele de sărbătoare nu mergeam la muncă. Şi acolo, în câmp, îmi doream, de exemplu, o mașină care să secere, că mă săturasem de secerat, acolo îmi doream o substanță care să omoare toate buruienile, să nu mai trebuiască să prășesc, deci acolo visam la tehnologia de care mă bucur astăzi. Ca să zic aşa, închei împlinit sub acest aspect.

Sigur, în agricultură sunt foarte multe lucruri de făcut. Spre exemplu, acum avem o preocupare deosebită în Insulă, care anul ăsta se realizează, şi anume, pe principiul noii agriculturi de precizie, să folosim teledetecția în determinarea problemelor care sunt în câmp. Vrem ca pe fiecare solă să ne uităm ca într-o oglindă, pentru că un fermier care are 200 de hectare, oricât de conștiincios ar fi, el nu poate să știe ce s-a întâmplat cu fiecare metru pătrat. În timp ce dacă ai o poză de sus şi ai oglinda în faţă, şi o ai în fiecare săptămână, cu această oglindă vei şti cum evoluează cultura ta, unde trebuie să intervii, cu precizie, nu peste tot, ci numai acolo unde e nevoie. Acolo dăm îngrășământ, acolo tratăm boala, acolo tratăm dăunătorul, acolo nu dăm.

De asemenea, tot anul ăsta implementăm aplicarea variabilă a îngrășămintelor. Ne-am făcut laboratorul, ne-am făcut hărțile, ne spune: aici avem substanță, aici n-avem. Aici mașina dă mai puțin, unde avem, cu ce doză dă, ca să-mi asigure necesarul meu de substanță fertilizantă în sol, element fertilizant, care să-mi asigure producția aia pe care mi-am scontat-o. Mergem mai departe, şi unde e mai puțin mărește doza, se deschide dispozitivul, mărește doza astfel încât tuturor plantelor să le asigur aceleași condiţii de a se manifesta cu producția maximă. Deci nu unde am mâncare să dau mai mult, pentru că planta cade, deoarece se dezvoltă prea puternic şi nu rezistă să stea în picioare și cade. Şi nu reușești să faci producție deloc. Iar unde nu are, face producția la cât are. Dar tu ai avut substanța şi ai dat-o unde nu trebuie. Acesta e programul anului 2018 în Insula Mare a Brăilei.

Interviu publicat în Revista Fermierului nr. 7 (159)/15-30 aprilie 2018

Proiectul legii muntelui (PL-x 80/2018), lege ordinară, a fost adoptat prin vot final, marți, 26 iunie 2018, cu 245 voturi pentru, 1 împotrivă și 28 de abțineri, act normativ prin care se aprobă Programul de încurajare a activităților din zona montană, pentru care se alocă un miliard de euro pe o perioadă de 10 ani de la intrarea sa în vigoare.

Potrivit raportului comun asupra legii muntelui, banii vor veni de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale, al Ministerului Turismului și din Fondul Suveran de Investiții al României.

„Prezenta lege reglementează modalităţile de protecție și dezvoltare durabilă și incluzivă a zonei montane, prin: punerea în valoare a resurselor naturale și umane, creșterea nivelului de trai, stabilizarea populaţiei, menținerea identității culturale, creşterea puterii economice la nivel local şi naţional, în condiţiile păstrării echilibrului ecologic şi protecţiei mediului natural”, se menționează în raportul deputaților. „Prin prezenta lege, statul român recunoaște existenţa condiţiilor naturale specifice, a deosebirilor dintre comunităţile din zona montană, precum și aplicarea principiului solidarității pentru aceste teritorii”.

În octombrie 2017, ministrul Agriculturii, Petre Daea, anunța că zona montană avea să beneficieze de un sprijin financiar anual de 100 de milioane de euro, începând din 2018, în baza unui program dedicat, care se va derula pe o perioadă de 10 ani şi pentru care se vor aloca de la bugetul naţional un miliard de euro.

„Dăm 100 de milioane (de euro - n. r.) pentru zona montană, de anul viitor. Este vorba de un program de un miliard de euro pentru 10 ani pentru zona montană din România, care înseamnă înnobilarea muntelui cu stâne, cu amenajări de păşuni şi fâneţe, cu unităţi de preluare şi prelucrare. În zona muntelui, nici înainte de 1989, cu toată forţa de atunci pentru colectivizare, 1,15 milioane de hectare au rămas în zona necooperativizată, pentru că nu era posibil să realizezi unităţi din terenuri fragmentate într-o pantă sau un deal, dintr-un vârf de munte. Va rămâne această situaţie întotdeauna şi atunci trebuie să găsim o soluţie de preluare şi de prelucrare a producţiei, dar fermierul, producătorul agricol din zona respectivă să rămână acolo unde este și producţia să fie preluată, prelucrată într-un regim pe care îl avem deja construit în ţară, în zona muntelui, care reprezintă 29% din suprafața țării”, preciza Daea.

Inițiatorii precizau că exista o lege a muntelui din 2004, republicată, dar care nu mai corespundea realităților actuale. Prin actuala propunere legislativă, se dorește crearea de noi locuri de muncă, punerea în valoarea a resurselor naturale din zona de munte, creșterea nivelului de trai, dar și evitarea exodului din aceste zone, prin stabilizarea populației și atragerea tinerilor în zonă.

Despre fuziunea companiilor Dupont, Pioneer și DowAgroscience, am mai vorbit în Revista Fermierului. Despre oamenii care au trudit ani la rând în cadrul acestora și care vor continua și în nou-înființata companie - Corteva Agriscience, care va activa exclusiv în agricultură, am făcut-o mai puțin. Ne luăm revanșa și vă invităm să cunoașteți o doamnă care a pus mult suflet în tot ce a făcut în cadrul companiilor amintite, ca și în altele pe la care a mai activat, Maria Cîrjă, în prezent – director marketing Corteva Agriscience România & Republica Moldova.

Reporter: Pentru început, aș vrea să vorbim despre noua companie, Corteva Agriscience, un nume pe care fermierii îl vor auzi de acum încolo și cu care încă nu sunt prea familiarizați. Pe dumneavoastră, lumea vă știe ca director de marketing la Pioneer.

Maria Cîrjă: Corteva este un nume nou, care înglobează trei nume pe care agricultorii din România, şi nu numai, le-au cunoscut și le cunosc. Este vorba de Pioneer, de DuPont şi de Dow AgroScience. Prin urmare, Corteva este noua companie care a luat fiinţă anul trecut, prin unirea celor doi mari coloși: DuPont şi Dow, iar în această primăvară numele Corteva a fost lansat în toată lumea, inclusiv în România, iar noi, cei care am lucrat în cele trei companii, suntem acum angajaţii noii companii, Corteva Agriscience, despre care putem afirma că în acest moment este numărul 1 în lume ca firmă de agricultură. Pioneer acum face parte din grupul Corteva. Trebuie să ştie toţi clienţii noştri, toţi fermierii din țara noastră, că sămânța în continuare se va numi Pioneer, deci brandul Pioneer rămâne. În schimb, produsele de protecția plantelor Dow AgroScience şi DuPont vor fi reetichetate Corteva, dar nu în 2018, ci, probabil, cel mai târziu la începutul sezonului 2020.

Corteva acum este compusă din două mari businessuri: sămânța Pioneer şi produsele de protecția plantelor de la DuPont şi Dow AgroScience. Așadar, oferim fermierilor pachetul integrat semințe plus pesticide.

În ultimii ani, există schimbări la nivel global. Companiile mari se cumpără sau se unesc – cum a fost cazul Dow-DuPont, s-au unit 50 la 50 toate industriile celor două companii. Pentru ca astfel de fuziuni să fie aprobate, bineînțeles pe motive concurențiale, o parte din produse trebuie să fie vândute, pentru a evita monopolul, de exemplu. În cazul fuziunii Dow-DuPont, s-a ales ca o parte din produsele DuPont să fie vândute unei alte companii, tot o companie americană, este vorba de FMC. Deci, o parte bună din produsele pe care noi le cunoșteam că erau vândute de DuPont în România au fost cumpărate de către FMC şi astfel s-a obținut aprobarea de fuziune de către Comisia Europeană, de către autoritățile din America de Sud, din Asia, pentru că în toată lumea există autorități care controlează foarte bine aceste evenimente.

Indiferent de mișcările din piață, misiunea noastră, a celor care lucrăm în agricultură, este una foarte importantă, pentru că trebuie să producem hrană pentru oameni. Şi orice s-ar întâmpla cu vremea, condițiile climatice, noi trebuie să găsim soluții ca să ne hrănim semenii. Normal, investițiile care se fac în cercetare, în crearea de produse noi, adaptate la fiecare zonă de cultură din lume, urmează evoluția condițiilor climatice. În cazul României, de pildă, putem spune că, an de an, seceta e tot mai agresivă. Automat, trebuie să venim cu hibrizi toleranți la secetă şi la arșiță, nu numai la seceta pedologică, cât şi la arșița atmosferică, mai ales că în două-trei zile de arșiță în perioada de polenizare, poți să nu mai ai porumb. La fel, la floarea-soarelui. Sunt tot felul de buruieni, dăunători care se adaptează la substanțele active – vorbim în cazul acesta de produse de protecția plantelor. După 2-3-4-5-10 ani, dăunătorul respectiv rezistă, își dezvoltă forme de rezistență. Automat, trebuie să găsești soluții, să vii cu alte substanțe active, alte combinații, ca să distrugi concurentul plantei de cultură, pentru că altfel nu faci producție. Pe de altă parte, Uniunea Europeană vine cu noi reglementări în ceea ce privește protecția plantelor, prin legislația foarte pro-natură – şi este de apreciat, şi fiecare dintre noi dorește să trăiască într-o lume mai curată, să mănânce hrană sănătoasă – dar prin hrană sănătoasă să nu înțelegem întotdeauna produse ecologice la care nu s-au aplicat pesticide. De pildă, un vierme al mărului în fruct poate să dezvolte toxine mai periculoase decât un insecticid care este aplicat pentru combaterea lui. Există o grămadă de dăunători care dezvoltă micotoxine în cazul netratării culturilor. Este prost înțeles conceptul de „agricultură ecologică” neapărat fără tratamente. Putem găsi soluții naturale, extracte de plante, care să fie repelente, să plece dăunătorii că le miroase a mentă sau a leuștean, de exemplu, dar asta n-o putem face pe suprafețe mari şi să avem producții încât să hrănim miliarde de oameni. Asta o putem face pe suprafețe mici. Este normal să ai şi produse ecologice, dar, încă o dată, cu suprafețele pe care se cultivă în sistem bio nu putem hrăni pe toată lumea. Şi nu întotdeauna, cum spuneam, sunt cele mai curate.

Reporter: Dacă tot ați adus vorba de câmp, de condițiile climatice, nu pot să nu întreb despre această primăvară ciudată, venită după o iarnă atipică, mai ceva decât în anii trecuți. Fermierii au cam întârziat cu lucrările în primăvara aceasta.

Maria Cîrjă: Niciun an nu seamănă cu celălalt, fiecare sezon vine cu provocări noi. Acum, în 2018, am avut o primăvară foarte răcoroasă şi foarte lungă, s-a întârziat semănatul, mai mult de atât, temperaturile ridicate care au apărut brusc au determinat o creștere excesivă sau o maturare, am putea spune, rapidă a culturii de rapiţă, care n-a avut timp să se dezvolte suficient, a înflorit prematur şi sperăm să nu fie probleme prea mari cu producțiile. Acum, toată rapiţa este semipitică, ceea ce este un inconvenient, pentru că rapiţa trebuie să dezvolte foarte multe ramificații, să aibă timp să-şi dezvolte elementele de producție, iar această înflorire prematură poate afecta producția din anul acesta. Rapiţa a trecut peste iarnă în condiţii destul de bune. I-ar mai fi trebuit două săptămâni măcar de temperatură constantă şi de o trecere mai ușoară de la 7º sau 5º la 25º. A fost forțată înflorirea.

Reporter: Revenind, sunteți director de marketing Corteva Agriscience România şi Republica Moldova. De ceva vreme, observăm că marile companii au reprezentare nu numai pentru România, ci şi pentru piața din Moldova de peste Prut.

Maria Cîrjă: Da, majoritatea companiilor care au afaceri în agricultură în România îşi extind activitatea şi în Republica Moldova, deoarece putem spune că este un copil mai mic al României, în ceea ce priveşte evoluţia şi dezvoltarea agriculturii. În Republica Moldova, o să fiţi surprinşi, există ferme cu tehnologie avansată, fermierii investesc în agricultură.

Pasiunea poate călăuzi pașii spre culmi

Reporter: Haideți să vorbim puțin și despre omul Maria Cîrjă. Sunteți născută, crescută, unde?

Maria Cîrjă: Îmi place să spun că m-am născut în pădure, la marginea pădurii, chiar acasă, nu într-un spital. În august 1968, a plouat foarte mult, apa care trecea pe la poarta casei a crescut atât de mult, încât a luat punți, poduri, şi atunci mama a fost nevoită să mă nască acasă. M-am născut la poalele munților Stânişoarei, în județul Suceava, la Mălini, în comuna cunoscutului poet Labiș. Am urmat școala generală în satul meu, Văleni-Stânişoara, după care cursurile liceului agricol din Fălticeni, la secția de horticultură, iar mai departe, Facultatea de Horticultură din Bucureşti, pe care am absolvit-o în 1993.

Reporter: Aţi ocolit Iaşiul.

Maria Cîrjă: Nu ştiu de ce, dar în perioada respectivă era o concurență foarte, foarte mare, iar la universitățile agronomice de la Iași, Cluj și Craiova erau doar 20 de locuri la Facultatea de Horticultură. Am considerat că am șanse mai mari la USAMV din București, unde erau 40 de locuri. La admitere, am fost 11 candidați pe un loc la Horticultură în București. Bineînțeles că n-am reușit din prima încercare, am revenit în 1988 și mi-am început cursurile la Facultatea de Horticultură, pe care am absolvit-o în ’93.

Reporter: Să ne întoarcem la Mălini, o zonă frumoasă, lângă pădure, un peisaj, probabil, extraordinar. Vă amintiți cu plăcere de copilărie…

Maria Cîrjă: M-am născut într-o familie de țărani, oameni care aveau un mod de gândire foarte sănătos, într-o familie cu șase copii, patru fete și doi băieți. Eu sunt al patrulea copil al familiei, mai mici ca mine - un băiat şi o fată. Tata, Dumnezeu să-l ierte, că a murit anul trecut, un om foarte, foarte inteligent, cu o inteligență emoțională… i-am urmat întotdeauna sfaturile. Pentru mine, tata a fost modelul de viață, modelul de corectitudine, modelul de cinste. Tata spunea un singur lucru: „Dacă nu învățați, o să ajungeți să aveți cizmele murdare de noroi ca ale mele”. Şi nu trebuia să spună mai mult. Pentru el, şcoala era sfântă. Nu am lipsit o zi de la școală. Aveam colegi pe care părinții nu-i trimiteau la școală, fiindcă îi puneau să muncească. Orice ar fi avut, nu a existat o oră sau o zi în care să spună tata „stai acasă, că avem ceva de făcut”. Bineînțeles că în momentul în care ne terminam temele și eram siguri că totul este pregătit pentru a doua zi, nici nu trebuia să ne cheme, pentru că mergeam singuri să ajutăm în gospodărie. Aduceam lemne, tăiam lemne, duceam oile la râu, deci tot ce înseamnă de făcut pe lângă casă. Agricultura pe care am practicat-o pe lângă casă a fost una de mici dimensiuni, pentru că fiind un sat de munte, suprafaţa de pământ agricol era foarte mică. Era o suprafață mică unde plantam cartofi, unde aveam porumb, lucernă și, desigur, o grădină de legume. Mai aveam două vaci, doi porci, 10-15 oi. Când am început eu să ajut la treburile gospodăriei, cei trei frați mai mari erau plecați deja la facultate, iar eu eram cea mai mare din grupul doi.

Reporter: Pasiunea pentru horticultură de unde se trage?

Maria Cîrjă: Pasiunea pentru horticultură a venit în momentul în care am început să învăț la liceul agroindustrial din Fălticeni. Asta, pentru că pe vremea aceea făceam foarte multă practică. Fălticeniul este înconjurat de livezi care, din păcate, parte din ele, au dispărut, dar stațiunea pomicolă încă există. Bazinul pomicol Fălticeni era cunoscut pe vremea aia, și atunci toate lucrările care trebuiau făcute le făceam noi în practică. Acolo am învățat să tai pomii, acolo am învățat să altoiesc, acolo am învățat toate lucrările de îngrijire din pomicultură. Şi a început să-mi placă lucrul ăsta. Aşa că m-am îndreptat către Facultatea de Horticultură. Mi-a plăcut agricultura în liceu şi nu mă vedeam făcând altceva.

Reporter: N-aș vrea să mergem mai departe până nu discutăm un pic şi despre ceea ce înseamnă învățământul, la ora actuală. Mulți părinți sunt îngrijorați că nu ne îndreptăm într-o direcție bună.

Maria Cîrjă: Învățământul, înainte de 1989, era orientat spre meserii, puteai de mic să gândești cam ce ai vrea să faci şi găseai nișa, sistemul, școala pe care doreai să o urmezi, să ajungi să lucrezi în domeniul pe care ţi-l doreai. Selecția era mult mai riguroasă, pentru că nu poți să accepți într-o universitate de agricultură pe oricine nu reușește să intre la altă facultate, care zice că „mă duc totuși să fac o facultate, şi fac agricultură, că acolo pot să intru cu o notă mică”. Niciodată nu vei ajunge un bun specialist dacă faci o școală doar pentru că „asta e, n-am altă posibilitate de a avea o diplomă”. Asta e marea greșeală care se întâmplă acum. De aceea, acum, e foarte greu să găsești specialiști. Noi căutăm specialiști, încercăm să recrutăm şi e foarte greu să găsești oameni pregătiți care vin de pe băncile școlii. Devin pregătiți sau îi pregătim noi în doi, trei, patru ani, investim, ca să putem să pregătim un specialist care să răspundă cerințelor pe care le are compania.

Reporter: Acelaşi lucru se întâmplă și în ferme. Agricultorii se plâng de ceva ani de lipsa forței de muncă. E drept, nici înainte nu ieșeai școlit, să știi practică sută la sută, dar învățai din mers, îți plăcea și mai și furai meserie.

Maria Cîrjă: Pe vremea mea, chiar se făcea practică în școală. De pildă, aici unde am biroul, în Băneasa, era ferma Facultăţii de Horticultură. Chiar aici unde este clădirea în care eu lucrez acum, era livada de pruni. Când ies şi plec spre casă sau mă duc la mall, știu exact unde era via, unde erau cireșii, unde erau florile, unde am muncit, aș putea spune, cinci ani. Cunoșteam fiecare rând. Unde să mai facă practică studenții de azi?

Reporter: La fermierii care-şi deschid porţile pentru studenţi.

Maria Cîrjă: Da, am putea chiar să facem un apel la fermieri pentru acest lucru. Universitățile ar trebui să înceapă să aibă parteneriate cu fermele şi cu fermierii mari, unde studenții să poată să facă practică sau, dacă nu practică efectiv, măcar să vadă cum se face o lucrare.

Reporter: Ați terminat facultatea într-o perioadă tulbure, în care nu mai aveai un loc de muncă asigurat, ca înainte de ’89. În 1993, nu mai era aşa.

Maria Cîrjă: Anul acesta, facem 25 de ani de când am terminat facultatea. Fiecare dintre noi era un pic derutat: ce fac, unde mă duc. Iar agricultura, fermele sau unitățile de stat nu mai erau deschise să primească absolvenți şi nici ei nu știau ce se va întâmpla cu unitățile respective.

Reporter: Apăruseră societățile agricole în ’91, adică după desființarea CAP-urilor, mai erau întreprinderile agricole, niște IAS-uri.

Maria Cîrjă: Da. Dar care nu angajau o sută de absolvenți, câți terminam agricultură şi horticultură la București. Așa că m-am întors acasă, la Mălini, şi un an am fost suplinitor, am predat biologie la două școli generale. Pot să spun că sunt un om norocos. După primul an de învățământ, m-am întors la București să-mi ridic diploma, în 1994. Era aprilie, am întâlnit un profesor care m-a întrebat „ce faci, Maria, unde eşti?”, i-am zis că în învățământ, „şi e ok, cum e?” – „da, dar…” – „dar ce? Te-ai întoarce la Bucureşti, dacă ar fi...?”. Am răspuns: „Cred că da!” – „Stai că acum sunt la Institutul de Legumicultură de la Vidra, mi-a cerut domnul director să-i recomand un absolvent, pentru că are nevoie”. La laboratorul de ameliorare aveau nevoie, mai exact. „Rămâi până mâine, să te duci să vezi despre ce este vorba?”. Şi am rămas. Am mers şi la Vidra, când l-am cunoscut pe domnul Scurtu – că acum este profesor la Universitatea de Științe Agricole – cu dumnealui era domnul Costache, biolog, care era șeful Laboratorului de Protecția Plantelor, am stat de vorbă cu ei, iar domnul Costache a spus: „Eu o vreau la mine” – „Dar noi avem nevoie la ameliorare la ardei!” – „Nu, o vreau la protecția plantelor”. M-am întors acasă, le-am spus părinților că închei anul școlar şi că plec. A fost dezamăgire generală, amândoi plângeau, credeau că voi rămâne la Mălini, mai ales că eram primul dintre copii care s-a întors şi sperau că nu mai plec. Dar am plecat, m-am întors la București şi am lucrat la Vidra doi ani şi jumătate, în cadrul Laboratorului de protecția plantelor, unde am devenit în doi ani şi jumătate cercetător științific, mi-am început doctoratul, iar în toamna anului 1996, la un târg de agricultură, ProPlant, la Călimănești-Căciulata (Vâlcea), dedicat protecției plantelor, una dintre companiile expozante, Makhteshim Agan (azi, Adama), mi-a făcut o ofertă, prin directorul de atunci al companiei, care m-a întrebat: „N-aţi vrea să renunțați la cercetare pentru o activitate mai comercială?” I-am spus: „Cred că da”. M-au invitat la un birou, am semnat contractul şi, în ianuarie ’97, domnul Scurtu de la Vidra, în cele din urmă, mi-a acceptat demisia, că inițial mi-a zis „nu vreau!”...

Reporter: Sigur, pierdea un om. Şi poate că nu era primul, pentru că după aceea s-a întâmplat ca mulți dintre cercetători să plece în sectorul privat, în companii multinaționale.

Maria Cîrjă: În ’97, în ianuarie, am început să lucrez la Makhteshim Agan, unde în primele două luni m-am ocupat de dezvoltarea produselor, asta a fost intenția, dar din luna martie am primit poziția de director tehnic, după trei luni, şi a trebuit să mă ocup de tot ce înseamnă omologări în România, dezvoltare, promovare. Zece ani, am lucrat aici, până în 2007. Am colaborat foarte bine cu Constantin Soare, care și azi lucrează în aceeași companie. 70%, poate chiar 90% din timp ni-l petrecem la serviciu și uneori activitatea pe care o desfășuram era destul de presantă. Dacă nu ai colegi cu care să colaborezi foarte bine şi nu este o atmosferă plăcută, atunci consumul energetic este dublu.

Reporter: Iată, inginerul Maria Cîrjă, proaspăt cercetător, a trecut repede în barca cealaltă, a celor care se ocupă de promovare şi comerț. N-a fost o perioadă grea şi pentru companiile furnizoare de input-uri pentru agricultură? Atunci, în 1997, inflația era mare, un IAS ba falimenta, ba nu mai avea bani, nu mai veneau fonduri de la buget, prețurile la materiile prime – vorbesc aici de grâu, de porumb, de floarea-soarelui – nu erau unele extraordinare.

Maria Cîrjă:  Îmi amintesc că se colectau bani cash, se umbla cu genţi de bani, directoarea economică trebuia să meargă cu ele la bancă... Nu puteai să facturezi în lei pentru că azi era un leu 3-4-5 dolari şi mâine putea să fie dublu, şi toate facturile se făceau în dolari şi se plătea la cursul zilei. Au fost perioade foarte dificile şi, în general, companiile străine nu erau obișnuite cu o astfel de atitudine economică. România a trecut prin perioade foarte, foarte grele. Dar trebuia să te adaptezi rapid la piaţă. Dacă voiai să rămâi acolo, trebuia să găsești soluții şi să reziști. Şi s-a rezistat. Makhteshim a crescut în fiecare an. Mi-amintesc când am ajuns, în ’96, a avut o cifră de afaceri de un milion de dolari, în ’97 a avut trei milioane, iar în 2007, când am plecat eu, avea deja 18 milioane USD.

Agricultura României, pe drumul cel bun

Reporter: În 2007, ați plecat la o altă companie.

Maria Cîrjă: Domeniul a rămas agricultura, dar am schimbat segmentul de piață, am schimbat obiectul muncii. Nu mă mai ocupam de promovare-dezvoltare la produse de protecția plantelor, ci am trecut la semințe. Bineînțeles că în momentul în care am fost sunată de acea companie de recrutare, mi s-a şi spus compania care caută un specialist şi am spus „da” din prima. Au fost câteva runde de interviuri şi nu eram singurul candidat, dar am plecat la drum cu gândul că vreau o schimbare, după zece ani, şi eu am fost aleasa. În aprilie 2007, am început să lucrez la Pioneer, cea mai mare companie de semințe din lume.

Reporter: Adică, la una dintre cele mai vechi companii, cu care stațiunile de cercetări din România, institutele și statul nostru au colaborat și înainte de 1989.

Maria Cîrjă: Hibrizii de porumb Pioneer erau importați de Ministerul Agriculturii, cu ministerul se făceau toate aşa-zisele afaceri, deal-uri, schimburi, erau importați din anii ’60 în România. Deci Pioneer era o companie cunoscută inclusiv de specialiștii români, care reușeau să plece înainte de ’89 în Statele Unite ale Americii, vizitau compania și învățau cum se face ameliorare la porumb și la floarea-soarelui. Un cercetător de la Fundulea, care a plecat în SUA, a creat primul hibrid de floarea-soarelui aici, în țară.

Reporter: E trist că România, care a avut bază genetică pe toate speciile de plante, pornind de la porumb, floarea-soarelui, grâu, a decăzut. Ca fin cunoscător al domeniului semințelor, de ce credeți că am ajuns în această situație, de ce am decăzut atât de tare?

Maria Cîrjă: Din cauză că nu investim bani în cercetare-dezvoltare. Dacă ne uităm la porumb și la floarea-soarelui, când am venit eu în 2007 la Pioneer, Fundulea era pe primul loc. În zece ani, dacă vă uitați în studiile de piață, parcă ne e rușine că suntem români, să vedem unde a ajuns pe cele două culturi Institutul de la Fundulea și, bineînțeles, cu stațiunile cu care lucrează din țară. Este păcat! Pentru că bază genetică aveam, oameni pregătiți erau, dar faptul că nimeni n-a mai avut, nu știu, interes să mergem mai departe în crearea de produse românești pe care să le dezvoltăm și să investim bani în marketing și fermierii români să aibă posibilitatea să cumpere produse românești... Fără bani, n-ai cum să ții pasul cu investițiile pe care le fac companiile multinaționale în cercetare. În Corteva, în acest moment, se investește un milion de dolari pe zi. Pe zi! Investițiile care se fac au dus cu rapiditate la crearea de noi produse... Un hibrid de porumb prin metodele vechi se crea în șapte ani. Acum, într-un an, poți să creezi un hibrid de porumb, prin noile metode de ameliorare rapidă. Vă dați seama câți bani trebuie investiți într-un institut ca Fundulea? Şi oameni pregătiți care să poată ține pasul cu această dezvoltare rapidă?

În România, partea de cereale încă a rămas un segment de care instituțiile de cercetare românești țin strâns și e foarte bine că se întâmplă aşa. Dar nu putem să facem bani numai din grâu și orz. Trebuie să ne ducem și spre celelalte culturi care ocupă suprafețe importante.

Reporter: Ce părere aveți despre nivelul la care a ajuns agricultura în România? Avem tehnică, avem tehnologie, avem și performanță. Nu întotdeauna constantă, e drept.

Maria Cîrjă:  Marea nemulțumire a fermierilor, de peste 20 de ani de când lucrez în agricultură, este, și ne-am obișnuit cu ea – nu că nu ar fi adevărată – lipsa banilor. Când își cumpără un produs, fie sămânță, fie pesticid, cer credit. De exemplu, toate vânzările de semințe, de îngrășăminte, de pesticide, sunt pe credit. Noi nu vindem cu banii jos niciun sac de porumb sau niciun gram de produs de protecția plantelor. În general input-urile sunt pe credit. Caz în care există dobândă. Dar întorcându-mă la situația agriculturii, este o dezvoltare vizibilă și, să spunem aşa, colegii noştri din alte țări care vin în România o dată pe an simt lucrul acesta și-l văd. Fermierii au cunoștințe mai multe, știu să-și aleagă produsele, fermierilor le place să aibă tractorul cel mai bun, mașina cea mai bună, combina cea mai bună, pentru că toate investițiile astea pe care le fac, de fapt, sunt regăsite în producțiile obținute la hectar. Nu se mai abat de la a cumpăra o sămânță de calitate. Agricultura României este pe drumul cel bun, și asta o spun vânzările noastre, care cresc în fiecare an cu 10-15%, aș putea să spun, la semințe. Deci, asta ce înseamnă? Că agricultorul vrea hibrizi cu potențial mare de producție. Și ca să ai un potențial mare de producție, acea sămânță are nevoie de o pregătire a terenului corespunzătoare, de fertilizanți, nimic nu crește fără mâncare, are nevoie să combați buruienile, are nevoie să combați dăunătorii și bolile. Agricultura din România, aș putea spune, 60% este agricultură de performanță.

În 2007, când am aderat la Uniunea Europeană, a fost o revelație. Imediat, ne imaginam că totul se va derula rapid și că vom fi tratați precum celelalte țări membre. Dar știm foarte bine că subvenția primită de fermierii români nu este la nivelul subvenției din Franţa sau din Germania, iar contribuția ţării – poate știți mai bine – este aproximativ la fel. Așadar, și aceasta poate să fie o cauză a faptului că ne dorim să avem o agricultură dezvoltată, ne uităm la țările dezvoltate, dar, din păcate, nu avem parte de aceleași resurse.

Un mic producător de vin, cândva, în viitor

Reporter: Agricultura nu-i ușoară. Dumneavoastră faceți mult teren, sunteți plecată destul de mult de acasă. Probabil, vi s-a întâmplat să lipsiți de acasă cu săptămânile…

Maria Cîrjă: Vreau să vă spun că am de ce să mă întorc acasă. Am o fată extraordinară, acum are 15 ani, ne pregătim de liceu. Este atât de matură, încât mă susține, și nu de acum, ci de mic copil este alături de mine și chiar îmi dă sfaturi. Iris este o minune care mi s-a întâmplat în viață. Îmi doresc un pic mai mult timp să petrecem împreună. Dar și aşa, atunci când îl avem, suntem sută la sută una cu cealaltă și compensăm. Am avut noroc de o doamnă care și acum este cu noi, de 15 ani, care a suplinit lipsa mea de acasă și care, aș putea spune, este a doua mamă a lui Iris.

Reporter: Uitându-vă în urmă, aveți regrete, dar bucuria cea mai mare care ar fi?

Maria Cîrjă: Regrete n-am, cred că totul s-a întâmplat la momentul potrivit. Chiar nu văd ceva ce aș fi vrut să fac mai repede decât s-a întâmplat. Totul a mers ca la carte. Iar cea mai mare bucurie a mea este copilul, Iris.

Reporter: Ce ați vrea să mai faceți, ce vă doriți de aici înainte, v-ați gândit?

Maria Cîrjă: Pe termen scurt, aș putea să spun că-mi doresc ca acest nou nume, Corteva, să devină cunoscut – am spus pe termen scurt, într-o lună-două efectiv să uităm de DuPont, să uităm de Dow, să uităm de Pioneer. Corteva este  compania care va trebui să fie pe buzele tuturor celor care-şi doresc sămânță și produse de protecție a plantelor.

Pe termen lung, îmi doresc să am o pensie lungă și frumoasă, undeva într-o plantație viticolă, să am un conac mic în vie, că-mi place vinul și-mi place să colecționez vin, dar cred că mi-ar și plăcea să produc vin. Deocamdată, degust și colecționez vinul făcut de alții. Vinul este o poveste frumoasă care se poate termina într-o sticlă frumoasă. Dar ăsta este un vis care nu știu dacă se va realiza neapărat, dar îmi place să mă gândesc la el.

Interviu publicat în Revista Fermierului nr.10 (162) / 1-14 iunie 2018

Am întâlnit fermieri mulțumiți, chiar fericiți, aș putea spune. Pe câmpul de la Fundulea – Călărași, într-una dintre zilele târgului AgriPlanta-RomAgroTec, a poposit la standul Revistei Fermierului un grup de agricultori din județul Ialomița. Din una în alta, am ajuns la ministrul Daea. „E cel mai bun ministru, a dat ordin la ANIF și s-a băgat apă pe canale și imediat am putut iriga”, spuneau ialomițenii, cu ochii licărind de bucurie. Mă bucur și eu pentru ei, mai ales că sunt tineri și plini de speranțe. De asemenea, e foarte bine că agricultura are un ministru care mișcă lucrurile. E foarte bine că există un program național destinat irigațiilor și că se lucrează după un plan care în 2020 să ducă la vreo două milioane de hectare irigate.

Fac o paranteză: în prezent, România dispune de o suprafață amenajată pentru irigat de circa 3,1 milioane de hectare. 1,5 milioane ha este suprafața viabilă și cea marginal viabilă, din care suprafața viabilă este de circa 800.000 ha.

Suprafața efectiv irigată variază mult de la an la an, în funcție de precipitații. Se estimează că circa 11% din suprafața agricolă a țării este acoperită de rețele de irigații viabile din punct de vedere economic sau marginal viabile. Obiectivul general al Programului vizează reabilitarea infrastructurii principale de irigații, care va conduce la creșterea suprafeței funcționale din suprafața viabilă și din cea marginal viabilă economic pentru irigații la 70% în anul 2020 și la 90% pentru orizont 2030, și constă în reabilitarea infrastructurii principale de irigații din 86 de amenajări viabile aparținând domeniului public al statului, în suprafață de aproximativ 1,8 milioane de hectare, până la sfârșitul anului 2020.

Și încă o paranteză: fermierii despre care vă povestesc și-au făcut, cu ani în urmă, o asociație a udătorilor de apă pentru irigații și sunt membri în alte asociații - Asociația Producătorilor Agricoli și Asociația Producătorilor de Porumb din România. Plătesc cotizații, se întâlnesc și-și discută problemele, se ajută între ei. Prin urmare, sunt organizați așa încât să facă față și pe vremuri de restriște. Îmi ziceau că la Asociația Udătorilor de Apă pentru Irigații au preluat din personalul Agenției Naționale de Îmbunătățiri Funciare. Așadar, asociațiile respective au angajați, specialiști, ceea ce le permite fermierilor să-și vadă de ferme.

Revin: ministrul Agriculturii a ajutat să ajungă apa pe canale, a împins programe ca „Tomata” sau „Lâna”. Petre Daea nu e pus pe viață, cum nu e veșnic nici guvernul din care face parte. Ce se întâmplă dacă se schimbă calimera și vine un ministru care nu are trecere la mai-marii partidului? Ce se întâmplă acolo unde nu există posibilitatea pentru irigat? Ori acolo unde oamenii nu sunt asociați? Din cele povestite mai sus, se poate vedea că nu degeaba se spune că „Unirea face puterea”. Fermierii autohtoni au nevoie de asociere sub orice formă, ca să poată face față schimbărilor climatice, celor politice, dar și pieței. Totodată, au nevoie de o politică agricolă conformă cu nevoile lor, cu realitatea din teren. Măsurile pompieristice nu au rezultate pe termen lung. De aceea se impune o strategie, o legislație pe fiecare sector al agriculturii. Și sunt exemple în lume, totul e să se vrea.

Politica Agricolă Comună (PAC) a Uniunii Europene, valabilă șapte ani, trasează niște directive, iar noi ne putem crea politica, strategia noastră care să urmărească realitățile de aici.

Peste Ocean este Farm Bill, Politica Agricolă a Statelor Unite ale Americii, unde există o politică agricolă și una alimentară. Farm Bill-ul americanilor a început pe la 1930, iar de atunci, din cinci în cinci ani și, din 1996, din șapte în șapte ani, legislația, strategia se modifică în funcție de cum evoluează lucrurile în agricultură, în spațiul rural, în industria alimentară, în funcție de necesitățile domeniului.

Farm Bill este un document în care sunt trecute ariile de interes, obiectivele, instrumentele și bugetele alocate agriculturii, influențând prin efectele sale tendințele majore la nivel internațional, determină susținerea veniturilor și a prețurilor pentru producătorii agricoli, se referă, pe scurt, la probleme precum promovarea conservării solului și protecția mediului; promovarea exporturilor de produse agricole şi alimentare; promovarea unei alimentaţii sănătoase şi a subvenţiilor alimentare acordate persoanelor cu venituri mici; reglementarea proceselor de producţie în vederea promovării securităţii alimentare.

Așa ceva lipsește României. PAC-ul Europei nu înseamnă că statul român are o strategie pe agricultură.

Editorial publicat în Revista Fermierului nr. 10 (162)/1-14 iunie 2018