Am întâlnit fermieri mulțumiți, chiar fericiți, aș putea spune. Pe câmpul de la Fundulea – Călărași, într-una dintre zilele târgului AgriPlanta-RomAgroTec, a poposit la standul Revistei Fermierului un grup de agricultori din județul Ialomița. Din una în alta, am ajuns la ministrul Daea. „E cel mai bun ministru, a dat ordin la ANIF și s-a băgat apă pe canale și imediat am putut iriga”, spuneau ialomițenii, cu ochii licărind de bucurie. Mă bucur și eu pentru ei, mai ales că sunt tineri și plini de speranțe. De asemenea, e foarte bine că agricultura are un ministru care mișcă lucrurile. E foarte bine că există un program național destinat irigațiilor și că se lucrează după un plan care în 2020 să ducă la vreo două milioane de hectare irigate.
Fac o paranteză: în prezent, România dispune de o suprafață amenajată pentru irigat de circa 3,1 milioane de hectare. 1,5 milioane ha este suprafața viabilă și cea marginal viabilă, din care suprafața viabilă este de circa 800.000 ha.
Suprafața efectiv irigată variază mult de la an la an, în funcție de precipitații. Se estimează că circa 11% din suprafața agricolă a țării este acoperită de rețele de irigații viabile din punct de vedere economic sau marginal viabile. Obiectivul general al Programului vizează reabilitarea infrastructurii principale de irigații, care va conduce la creșterea suprafeței funcționale din suprafața viabilă și din cea marginal viabilă economic pentru irigații la 70% în anul 2020 și la 90% pentru orizont 2030, și constă în reabilitarea infrastructurii principale de irigații din 86 de amenajări viabile aparținând domeniului public al statului, în suprafață de aproximativ 1,8 milioane de hectare, până la sfârșitul anului 2020.
Și încă o paranteză: fermierii despre care vă povestesc și-au făcut, cu ani în urmă, o asociație a udătorilor de apă pentru irigații și sunt membri în alte asociații - Asociația Producătorilor Agricoli și Asociația Producătorilor de Porumb din România. Plătesc cotizații, se întâlnesc și-și discută problemele, se ajută între ei. Prin urmare, sunt organizați așa încât să facă față și pe vremuri de restriște. Îmi ziceau că la Asociația Udătorilor de Apă pentru Irigații au preluat din personalul Agenției Naționale de Îmbunătățiri Funciare. Așadar, asociațiile respective au angajați, specialiști, ceea ce le permite fermierilor să-și vadă de ferme.
Revin: ministrul Agriculturii a ajutat să ajungă apa pe canale, a împins programe ca „Tomata” sau „Lâna”. Petre Daea nu e pus pe viață, cum nu e veșnic nici guvernul din care face parte. Ce se întâmplă dacă se schimbă calimera și vine un ministru care nu are trecere la mai-marii partidului? Ce se întâmplă acolo unde nu există posibilitatea pentru irigat? Ori acolo unde oamenii nu sunt asociați? Din cele povestite mai sus, se poate vedea că nu degeaba se spune că „Unirea face puterea”. Fermierii autohtoni au nevoie de asociere sub orice formă, ca să poată face față schimbărilor climatice, celor politice, dar și pieței. Totodată, au nevoie de o politică agricolă conformă cu nevoile lor, cu realitatea din teren. Măsurile pompieristice nu au rezultate pe termen lung. De aceea se impune o strategie, o legislație pe fiecare sector al agriculturii. Și sunt exemple în lume, totul e să se vrea.
Politica Agricolă Comună (PAC) a Uniunii Europene, valabilă șapte ani, trasează niște directive, iar noi ne putem crea politica, strategia noastră care să urmărească realitățile de aici.
Peste Ocean este Farm Bill, Politica Agricolă a Statelor Unite ale Americii, unde există o politică agricolă și una alimentară. Farm Bill-ul americanilor a început pe la 1930, iar de atunci, din cinci în cinci ani și, din 1996, din șapte în șapte ani, legislația, strategia se modifică în funcție de cum evoluează lucrurile în agricultură, în spațiul rural, în industria alimentară, în funcție de necesitățile domeniului.
Farm Bill este un document în care sunt trecute ariile de interes, obiectivele, instrumentele și bugetele alocate agriculturii, influențând prin efectele sale tendințele majore la nivel internațional, determină susținerea veniturilor și a prețurilor pentru producătorii agricoli, se referă, pe scurt, la probleme precum promovarea conservării solului și protecția mediului; promovarea exporturilor de produse agricole şi alimentare; promovarea unei alimentaţii sănătoase şi a subvenţiilor alimentare acordate persoanelor cu venituri mici; reglementarea proceselor de producţie în vederea promovării securităţii alimentare.
Așa ceva lipsește României. PAC-ul Europei nu înseamnă că statul român are o strategie pe agricultură.
Editorial publicat în Revista Fermierului nr. 10 (162)/1-14 iunie 2018
