Sectorul zootehnic, aflat în suferinţă şi degringoladă de ceva vreme, poate să-şi revină rapid dacă se doreşte acest lucru atât de către autorităţi, cât şi din partea organizaţiilor profesionale. Legislaţia necesară desfăşurării activităţii de identificare şi înregistrare a animalelor există, dar nu se aplică sau, mai bine-zis, nu o ia nimeni în serios.
„Pisica” se aruncă dintr-o grădină în alta fără a se conştientiza faptul că trebuie trecut repede peste orice orgolii pentru ca această activitate de bază din zootehnie să fie realizată. Din punct de vedere legislativ, OUG 23/2010 din 30 martie 2010, confirmă faptul că începând cu luna aprilie 2010, exploataţiile nonprofesionale de ovine şi caprine, iar cu 1 ianuarie 2011 şi exploataţiile non-profesionale de bovine pot să efectueze identificarea animalelor prin intermediul asociaţiilor înregistrate legal.
De asemenea, identificarea poate fi realizată şi de proprietarii de animale din exploataţiile comerciale de ovine şi caprine, precum şi din cele de bovine tot din aprilie 2010, respectiv ianuarie 2011. Ca atare, existând legislaţie, unde-i problema? Poate puţină organizare şi hotărâre în luarea deciziilor n-ar strica.
Cât priveşte achiziţia crotaliilor şi aceasta este posibilă fiind deja mai multe firme acreditate de ANSVSA pentru furnizarea lor. Şi, din nou întreb şi mă întreb: unde-i problema? Crescătorii de animale din fermele comerciale, organizaţiile profesionale (unele chiar au experienţă de anul trecut în acest proces) sau proprietarii exploataţiilor non-profesionale ar trebui să se înscrie la DSVSA- urile judeţene, conform reglementărilor în vigoare, ca utilizator SNIIA (Sistemul Naţional de Identificare şi Înregistrare a Animalelor), în vederea înregistrării în Baza Naţională de Date a informaţiilor referitoare la animalele deţinute.
Spuneam că baza progresului genetic, a controlării eficiente şi nu haotice a ameliorării animalelor, porneşte de la identificarea acestora în baza unui program realizat pe specii şi rase de animale, program pe care să-l respecte toţi crescătorii. Dincolo de orice dorinţe sau interese, ascunse ori la vedere, ar trebui să stea datoria faţă de constituirea unui patrimoniu genetic incontestabil.
Sunt ferme în România care au şi la această dată animale de excepţie, cu producţii de nivel european şi mondial, toate obţinute după ani lungi de urmărire a performanţelor şi o selecţie riguroasă a exemplarelor valoroase. Exemplare valoroase, unele dintre ele aduse pe bani grei din alte state europene. Cine ar avea de câştigat din bătălia dintre organizaţii şi instituţiile statului, dintre instituţiile statului sau chiar dintre organizaţii? Cred că nimeni, şi, în orice caz, nu crescătorii de animale de orice specie şi orice rasă. O fi chiar aşa de greu să se ajungă la un numitor comun în interesul general?
Roman Ștefănescu
