Prezenți la două evenimente identice ca nume, dar complementare ca substanță, „Ziua grâului și orzului” desfășurate una la Fundulea, cealaltă la Mărculești, am luat pulsul zilei în cercetarea românească. Vă invităm la o analiză amplă cu probleme vechi și noi, dar și cu sfaturi tehnologice de mare actualitate, din care nu vor lipsi nici sfaturile despre porumb, în ciuda dedicării din titulatura evenimentelor.

Într-o perioadă marcată de presiuni economice, schimbări climatice și concurență internațională acerbă, cercetarea agricolă românească rămâne un pilon esențial al securității alimentare. Cu o tradiție îndelungată și rezultate recunoscute la nivel european, instituțiile de cercetare din România își continuă misiunea, de multe ori în condiții austere, dar cu o determinare exemplară.

Finanțarea cercetării, între puțin și prost gestionat

Când vorbim despre cercetare agricolă, primul lucru la care ne gândim este finanțarea. O reacție normală, dat fiind faptul că este de notorietate că cercetarea a fost după revoluție subfinanțată sau prost finanțată. Din perspectiva asta te așteptai chiar să dispară. Este o surpriză plăcută să afli că în ciuda atâtor lipsuri, nu doar că n-a murit, ci și produce. Cu toate astea finanțarea încă lasă de dorit, nefiind, în primul rând, corect făcută. Dr. ing. Aurel Badiu, vicepreședintele ASAS, atrage atenția asupra fragilității financiare în care se desfășoară cercetarea agricolă: „Cercetarea agricolă se pare că este supraviețuitoare. Ceea ce, din punctul de vedere al caracterizării biologice, e un nonsens. Cercetarea agricolă n-ar trebui să supraviețuiască. Cercetarea agricolă ar trebui să viețuiască. Din păcate, în ultimii, nici nu mai îndrăznesc să socotesc câți ani cercetarea agricolă a încercat să se târască de pe o zi pe alta, mai curând cu efortul și abnegația cercetătorilor decât cu efortul financiar al beneficiarului”. Atunci când vorbește de beneficiar, el se referă în primul rând la statul român și mai apoi la fermieri, considerând că cercetarea este un act de securitate națională. Dar ceea ce remarcă în primul rând domnia sa este mecanismul de finanțare, pe care-l consideră defectuos, pentru că se face fără a ține cont de nevoia reală a cercetării, care se face pe distanța mai multor ani.

„Bugetele pentru cercetare, de fapt, ca și pentru alte activități sunt de azi pe mâine, adică de pe un an pe altul. Cercetarea agricolă, în mod special, care este o cercetare biologică, are nevoie de o programare multianuală pentru cercetare. Mulți, puțini, cât sunt banii respectivi, trebuie să existe o garanție a faptului că problematicile de cercetare, odată antamate, pot ajunge la final. Dacă nu există această garanție, totul este aproape improbabil. În momentul de față, vorbind în ani, există niște cercetări aplicative care au nevoie de trei, patru ani, însă, din momentul în care am acceptat ideea că ne aflăm într-o perioadă de schimbări climatice profunde, nu putem discuta despre o cercetare de mai puțin de cinci, șase ani. În mod normal, atunci când studiem impactul efectelor schimbărilor climatice, trebuie să discutăm despre o cercetare destul de lungă, de vreo 10 ani, pentru că în timp ce, în condițiile normale anterioare, cam trei ani din cinci erau ok din punct de vedere agricol, să zicem, deci valabil asigurând resursele de climă pentru culturile agricole. În momentul de față, cu greutate, putem să spunem că sunt jumătate din zece”, arată Aurel Badiu.

Cercetătorii sunt conștienți că e normal ca finanțarea să fie făcută pe criteriul performanței, nu-și imaginează că banii trebuie să vină oricum, dar nici să fie insuficientă atunci când este de valoare. „Finanțarea a fost și rămâne insuficientă. Institutul de la Fundulea se autofinanțează. Noi accesăm și bani de la buget, dar numai prin sistem competițional. Faci proiecte bune, obții finanțare, nu faci, nu-ți dă nimeni pe degeaba”, ne explică dr. ing. Pompiliu Mustățea, directorul INCDA Fundulea.

Așadar, aceste institute sunt capabile să se și autofinanțeze pentru că în procesul de cercetare rezultă o recoltă, care este un produs secundar, dar care are o valoare și poate fi vândută. Din păcate, valorificarea nu se poate face la standardele cele mai profitabile, pentru că intervin niște limite impuse de legislație. Dr. Florin Rusu, director științific la SCDA Turda, ne explică cum stau lucrurile: „Suntem o unitate publică, întregul sistem de cercetare agricolă e public, o bună parte din venituri ni le asigurăm din vânzarea de semințe, creații proprii, numai creații ale Stațiunii Turda, dar din păcate funcționăm pe aceeași piață cu companiile, dar nu după aceleași reguli. Fiind unitate publică, nu putem să venim în sprijinul fermierilor cu anumite ajutoare, așa cum fac companiile multinaționale, avem anumite rigori pe care trebuie să le respectăm, conform legislației, și nu putem să asigurăm fermierilor beneficiile sau facilitățile pe care companiile multinaționale le asigură cu plata la un anumit termen, la recoltare, cu plata în produse. La noi plata semințelor trebuie să se facă în maximum 60 de zile de la livrare. Aceasta este legea, noi trebuie să o respectăm”. Cu toate astea, ei reușesc să vândă. 

Cercetarea nu se poate face fără oameni...

Evident că o problemă naște alta. Fără bani nu stă nimeni sau stă dacă e atât de pasionat de ceea ce face, încât e capabil să îndure orice privațiuni, dar câți pot face asta? Așa că un alt punct critic îl reprezintă resursa umană. Cercetarea agricolă se confruntă cu un declin dramatic al specialiștilor, în special al celor tineri. „Ar trebui ca tinerii absolvenți, cei cu „magna cum laude” sau șefii de promoție, să fie atrași către cercetare, doar cercetarea asigură progres, cercetarea agricolă cu deosebire este o cercetare mai grea, formarea unui tânăr cercetător durează, cercetările în agricultură durează ani, cicluri de vegetație, formam și noi cercetători, dar după 4, 5, 6 ani învățau abecedarul cercetării, și companiile multinaționale… salariile mai motivante, plecau”, avertizează Florin Rusu.

Iar Constantin Ștefan, director al Institutului Horting, adaugă: „Deficitul de personal este foarte mare, pentru că politica a fost să nu facem CS1 și CS2 (să nu promoveze în grade profesionale, n.r.), că sunt salariile mari și n-avem buget. Și am stat așa. Așa am văzut eu politica. De când sunt la Institut, nu am făcut decât să promovez de jos, de la asistent de cercetare la CS3, cât a putut institutul. Mai departe nu s-a putut. Și nu mai sunt oameni. E un deficit enorm. Vine, stă 5-6 luni și pleacă, pentru 3.500 de lei. Nu ce se vorbește, că avem salarii mari, sporuri. Nu, la nivelul acesta suntem”.

Referirea la salarii este provocată de rumoarea care s-a stârnit ca urmare a declarațiilor unor politicieni care și-ar dori desființarea acestor instituții. El a avansat în discuția cu noi și niște valori ale acestor salarii: „Pot să vă dau exemplu de la Institutul Horting, unde cunosc foarte bine situația. În primul rând, nu există niciun spor de nicio culoare, nici de rușine, nici de tot ce se vorbește. Un cercetător CS3 pleacă acasă cu 3.500 de lei net. Salariile despre care se vorbește sunt cele pentru CS1 și CS2. Într-adevăr, la CS1 un salariu e în jur de 5.500-6.000, CS2 tot pe acolo, dar la această dată totul este blocat, că nu se mai poate face nimic. Niciun concurs pentru promovarea tinerilor. Și tinerii pleacă. Asta este situația. Se tot spune că: am spor din acela, că un director are un salariu conform Legii 153, cât e acolo. Nu există spor de stres, că lucrez greu cu oamenii. Nu există!”.

Situația este asemănătoare și la Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare Agricolă Fundulea, ne mărturisește acest lucru dr. ing. Pompiliu Mustățea, directorul general al INCDA Fundulea: „Din păcate în ultimii ani cercetarea nu mai este atractivă pentru tineret, în special pentru că nivelul de salarizare nu este chiar așa cum își doresc. Tineretul vrea să ardă etapele, vrea să ajungă foarte repede sus, vrea bani foarte mulți pe care deocamdată noi nu putem… Dar deocamdată l-am menținut, cu mare greutate”. Asta pentru că probabil, din fericire, așa cum spuneam, există și pasionați care se «hrănesc» cu bucuria de a putea crea și încă sunt tineri în cercetare.

„În ultimul timp am reușit să formăm un nucleu de tineri cercetători, tineri absolvenți, chiar am atras la Turda șefi de promoție, le-am oferit condiții și ne mândrim, avem un nucleu bun, destul de numeros, undeva la 25 de cercetători, printre cei mai în vârstă sunt eu, dar toți sunt mai tineri decât mine și sperăm ca în continuare să ducă mai departe frâiele cercetării agricole, cu brio, cu succes, ca să nu depindem într-un viitor apropiat doar de creațiile companiilor multinaționale. Atunci or să fie probleme mari”, completează Florin Rusu ideea despre personalul din domeniu.

Problema personalului nu este doar a celui specific cercetării, ci și în pozițiile mai slab calificate, după cum ne arată domnul director Mustățea că se întâmplă la unitatea pe care o conduce, INCDA Fundulea. „Acum problema se pune special la personalul auxiliar pentru că avem o stație de condiționat semințe din 1968 cu aparatură, utilaje vechi care necesită un număr mai mare de personal și cu calificări pe care în zilele noastre nu le mai găsim. Când prind câte unul mai tânăr, imediat îl trimit la calificări, să fiu sigur că am oamenii necesari și pregătiți. În perioadele de campanie când condiționăm semințele, mai sunt foști angajați pe care îi rog să vină și vin, și îi mai învață pe cei tineri, dar v-am spus, foarte greu îi putem găsi, pentru că în agricultură și pentru ingineri cercetători este de muncă. Trebuie să stai în soare. Multora nu le place munca. Asta e o concluzie amară, dar trebuie să spun, pentru că m-am lovit de ea în ultimii ani”, subliniază Pompiliu Mustățea.

...iar în cea agricolă, nici fără pământ

Pe lângă acest aspect al lipsei de oameni, specific, de altfel, întregii societăți, mai există presiunea pe care unii, mânați de diferite interese, o pun asupra patrimoniului acestor institute. Mă refer în special la pământul pe care acestea își desfășoară activitatea. Sunt cunoscute foarte bine problemele care au fost cu terenurile din București sau din jurul Bucureștiului. Președintele interimar al Academiei de Științe Agricole și Silvice „Gheorghe Ionescu Șișești”, dr. ing. Ioan Jelev, remarcă acest fenomen care s-a produs după revoluție. „Îi invit să viziteze multe din unitățile noastre pe toți cei care ridică semne de întrebare sau se întreabă la ce sunt bune aceste terenuri agricole destinate cercetării, care și așa au fost reduse la maximum, de la circa 160.000 de hectare în 1989 la circa 35.000 în întreaga țară și cu presiuni deosebite din diverse zone”, punctează dr. ing. Ioan Jelev.

Iată de ce Academia de Științe Agricole și Silvice Gheorghe Ionescu Șișești a pus bazele Fundației „Patrimoniul ASAS”, care se ocupă de procesul de intabulare a acestor terenuri, proces despre care Constantin Ștefan, președintele Fundației ASAS, spune că este aproape de finalizare: „Nu s-a încheiat în totalitate, dar 90% este încheiat. Există cărți funciare, este intabulat pe numele Academiei, mai sunt mici probleme pe care le întâmpinăm în teritoriu, de la unii bine intenționați sau alții care spun: «Hai să mai așteptăm puțin». Dar… există titlu de proprietate, care nu poate fi contestat sau anulat, cum vor unii. Neavând titlu de proprietate, spun: nu ești proprietar. Dar e titlu de proprietate. Sunt terenuri care vin din urmă, de la ICAR, proprietate privată. Alt regim. Ce să vă spun? Am făcut război mare: televiziune, Senat, deputați, pentru ce? pentru 5 hectare de teren! Și au început să ne judece, să ne întrebe, pentru 5 hectare”.

Trebuie să recunoaștem că este un proces foarte important, acesta de clarificare a proprietății, după cum spune Constantin Ștefan, referindu-se la colaborarea cu stațiunea de la Mărculești: „În colaborare cu stațiunea, am reușit să păstrăm acest patrimoniu, cu atacuri din partea unora sau a altora, dar am reușit să-l păstrăm. Colaborarea cu Stațiunea este foarte bună, în sensul că, în calitate de administrator al proprietății Academiei, care are în jur de vreo 7.000 de hectare, plus clădirile, am mers pe experiența stațiunilor. Noi doar am oferit cadrul legal de exploatare a acestor terenuri, să nu avem probleme, și Stațiunea și-a pregătit programul de cercetare pe care l-a vrut. La această dată, Stațiunea Mărculești are o situație foarte strălucită. Stațiunea Mărculești are în folosință o suprafață de 462 de hectare, care este proprietatea Academiei. Dacă această proprietate nu era lăsată la Stațiune, stațiunea nu mai exista. Avem teritoriu mult, Voineștiul, Drăgășanii, în care își desfășoară activitatea de cercetare, pe terenul Academiei, sub formă juridică de contract de comodat. Adică dăm tot ce se poate ca să poată să funcționeze. Pentru că sunt și ani buni, și ani grei. Și dacă nu-i ajutăm, se alege praful. Părerea mea este că Academia va trăi în proprietățile pe care le are. Și sunt sigure, și stațiunile își pot desfășura activitatea. Academia doar a vrut să dea prin Fundație ca să poată să fie administrat, pentru că trebuie cineva să administreze asta. Ne ocupăm de partea juridică și eu zic că e un lucru bun făcut de hotărârea Academiei ca stațiunile să-și continue cercetarea”.

Cercetarea românească, recunoscută la nivel internațional

Cercetarea agricolă românească nu înseamnă doar supraviețuire, ci și recunoaștere internațională. În ciuda dificultăților de finanțare și a provocărilor administrative, cercetarea agricolă românească rămâne una de nivel internațional, după cum susține dr. ing. Ioan Jelev, președinte interimar al ASAS, care remarcă faptul că Academia de Științe Agricole și Silvice a fost aleasă în unanimitate să preia președinția Uniunii Academiilor Europene pentru Științe Aplicate în Agricultură, Natură și Alimentație (UEAA) — o rețea care reunește instituții academice de profil din Europa întreagă. „Academia noastră a fost aleasă în unanimitate ca să dețină președinția Uniunii Academiilor Europene pentru Științe Aplicate în Agricultură, Natură și Alimentație, o funcție de mare prestigiu, ca o paranteză doar, domnul academician Cristian Hera a mai deținut în perioada 2004-2006 această funcție”, menționează Ioan Jelev. Alegerea României în fruntea acestei structuri demonstrează nu doar continuitatea tradiției științifice, ci și încrederea pe care comunitatea internațională o acordă capacității de inovare din cercetarea autohtonă.

Domnul Jelev adaugă un alt exemplu, subliniind caracterul aplicativ și impactul internațional al cercetării derulate în institutele noastre: „Suntem implicați în foarte multe colaborări internaționale, de exemplu, la o întâlnire cu ambasadoarea noastră, doamna Olivia Toderean, președintele Centrului Național de Cercetări din Egipt, un centru cu peste 3.000 de cercetători, sigur, nu doar în domeniul agriculturii, ci și în alte domenii, a propus organizarea unei reuniuni de agrobusiness în toamna acestui an. La care coordonatorul părții egiptene, profesor Elfuli, ne-a propus să fim de acord să prezentăm rezultatele unui proiect bilateral derulat cu Egiptul, privind îmbunătățirea conținutului de microelemente al grâului, în mod particular al zincului, care este extrem de favorabil sănătății omului. El a opinat că acest lucru poate contribui la creșterea semnificativă a exportului țării noastre de cereale în Egipt. Deci, lucruri care denotă un anumit prestigiu, o anumită autoritate a Academiei noastre”. 

INCDA Fundulea, portdrapelul cercetării agricole românești

La fiecare ediție a Zilei Grâului și a Orzului, INCDA Fundulea își reconfirmă statutul de institut-fanion al cercetării agricole românești. Fermieri, specialiști și oficiali vin aici nu doar pentru a vedea culturi bine lucrate, ci și pentru a discuta despre viitorul agriculturii într-o lume tot mai expusă schimbărilor climatice și incertitudinii economice. 

La nivelul institutului, munca se concentrează pe adaptarea soiurilor la noile condiții climatice. Dr. ing. Gheorghe Măturaru, cercetător la INCDA Fundulea, explică: „Cele mai reprezentative soiuri de grâu, creații noi, cu care am intrat anul acesta pe piață sunt Consecvent și Columna, dar sunt prezente și soiurile deja consacrate, inclusiv bătrânul Glosa, care de peste 20 de ani încă deține supremația. Noi încercăm să explicăm fermierilor avantajele cu care vin noile creații, adaptabilitatea lor foarte bună la aceste condiții climatice de care se tot vorbește, și nu numai, vin și cu o toleranță la arșiță, la secetă, rezistență la boli, dăunători, în unele cazuri, și, bineînțeles, cel mai mult și mai mult, o bună stabilitate a producției. Deci ele sunt foarte stabile, indiferent de condițiile meteo, ele asigură o producție constantă atunci când beneficiază de condiții optime, excelează și ajung la producții, chiar record, de 8.000, chiar 9.800 am avut pentru noile creații, chiar și Abund, care a fost lăsat în ultimii ani și el, în condiții optime, a depășit chiar 10 tone la hectar”.

Dar nu doar cu realizarea de genetică nouă se ocupă cercetătorii de la Fundulea, ci și cu experimente legate de tehnologia de producție. „Colegii de la Fundulea, în câmpul care se află în spatele meu, au amânat la orz, de exemplu, cu aproape o lună semănatul, rezultate evidente, aproape spectaculoase, pe cale de consecință au amânat și semănatul grâului, care s-a semănat în noiembrie, cu rezultate foarte bune. Experiențele pe care le-a făcut Academia de Științe Agricole la Mărculești au confirmat acest lucru. Mă rog, anul ăsta suntem în al treilea an și putem să tragem o linie preliminară privind concluziile momentului semănatului, că grâul trebuie semănat puțintel mai târziu. Rezultate extrem de bune s-au obținut și cu semănături extrem de tardive, de care literatura n-a menționat niciodată. Era o blasfemie să spui, «dom'le, știi, semăn grâu în Săptămâna Crăciunului». Sigur că da, nu face producții de 10 tone la hectar, dar 6-7 tone le face, ceea ce înainte vreme nici măcar nu era de visat. Același lucru se întâmplă și cu o serie de alte plante de cultură. Am început, sau vom începe din toamnă, aceeași problemă cu orzul, având în discuție tot efecte ale schimbărilor climatice. Distanța de semănat la orz ar putea să explice de ce anul acesta orzul a căzut în proporție de masă în toată țara. Pentru că, fiind destul de rece, fiind destul de umed, sigur că da, el crește și se dezvoltă, dar nu-și întărește paiul. Și atunci cade. Dacă o să vedeți marginile, acolo unde ajunge soarele, acolo unde vede soarele paiul până la rădăcină, orzul nu e căzut. În mijloc e căzut. Paradigma semănatului orzului a fost ca și a grâului, de altfel, a fost, cel puțin până la experiențele pe care le-am văzut anul ăsta, de 12,5 cm între rânduri, probabil că experiențele pe care le-au făcut colegii de la Fundulea, cu 25 cm între rânduri, vor fi edificatoare în anii următori și va trebui să ne gândim dacă nu trebuie schimbate și aceste paradigme”, remarcă Aurel Badiu. 

Cercetarea în agricultură nu se face izolat, e nevoie de o colaborare între mai multe stațiuni, nemaipunând la socoteală interacțiunea cu cei pentru care se face această cercetare, fermierii. Este un lucru care la INCDA Fundulea se face din plin, după cum spune și Gheorghe Măturaru, cercetător în cadrul institutului: „Toate creațiile de la INCDA Fundulea s-au bazat în primul rând pe calitate. Deci, că am introdus și alte caractere îmbunătățite, dar calitatea și adaptabilitatea au rămas pe primul loc. Avem o foarte bună colaborare cu fermierii și cu celelalte institute. Avem contracte cu fermieri pentru multiplicare și chiar produc sămânță de înaltă calitate. Avem toată încrederea că pe viitor vom încerca să extindem această colaborare, la fel cu stațiunile de cercetare, în special în platforme experimentale, verificăm în fiecare an adaptabilitatea, capacitatea de producție și multe alte aspecte”. Această colaborare face ca genetica produsă aici să fie superioară, în ceea ce privește adaptabilitatea, celei provenite din import, deoarece aceea este creată în condiții specifice altor areale. 

Percepția calității este împărtășită și de fermieri. Ion Cioroianu, fermier și reprezentant al Asociației Fermierilor din România, afirmă: „Fundulea este institutul nostru etalon, fanion al cercetării agricole. Eu întotdeauna când sunt invitat la manifestările lor pe cercetarea agricolă vin pentru că întotdeauna au ce prezenta, au noutății, au testări făcute în condițiile actuale de schimbări climatice, păcat că unii fermieri nu vin cât ar trebui să vină la acest institut, se iau numai după agenții de vânzări de la firmele care le oferă inputuri. Soiurile românești, părerea mea, sunt totuși preferate de marea majoritate a fermierilor. Sunt cultivate cam în proporție de până la 60% și se începe cu însăși Glosa, pe care văd că fermierii încă o preferă, apoi cu soiul Abund, care e un soi foarte bun, mai au Pitaru și mai nou am văzut un soi care se numește Columna, într-adevăr, foarte, foarte bun, și mai au Consecvent”. El avertizează asupra tentației de a alege oferte comerciale în detrimentul rezultatelor românești: „Totuși, Fundulea nu-și face reclamă la soiurile lor. Cât îi costă să-și facă reclamă? Foarte multor fermieri, parcă le iau mințile agenții de vânzări de la firmele furnizoare de inputuri și le aduc tot felul de soiuri, și, când e anul cu probleme, o dau în bară pentru că, vrem, nu vrem, soiurile de grâu românești sunt adaptate la condițiile de climă și sol din România, pe când soiurile care vin din Occident nu au o climă ca la noi, aspră, când iernile pot să fie și foarte geroase și uneori chiar călduroase, și primăverile secetoase, și atunci o dau în bară. Soiurile românești sunt constante, sunt adaptate și rezistă la condiții de geruri în iarnă și condiții de secetă în primăvară. Prea puține au fost perioadele în care n-au rezistat, dar nici nu se socotesc astea, față de soiurile străine, nu vreau acum să fac apologie, sunt și soiurile străine foarte bune. Părerea mea e, ca la zicala aia, «să nu pui toate ouăle într-un coș și să le pui în mai multe coșuri», așa și cu cultura de grâu, să ai mai multe soiuri, și românești, și străine. Soiurile străine au o capacitate mai mare de înfrățire, pe ici, pe colo, chiar și de producție, și sunt mai rezistente la boli foliare, dar la condițiile de secetă sau de geruri sunt mai puțin rezistente, plus că soiurile noastre de grâu au o proporție mult mai ridicată de proteine. Soiurile noastre românești se duc la 15%, chiar și la 16%, pe când soiurile străine sunt sărace în proteine”.

INCDA Fundulea rămâne un centru vital de inovație și sprijin pentru fermieri. Cu toate dificultățile, de la finanțare până la resursa umană, echipa de cercetători continuă să producă soiuri performante, tehnologii moderne și să ofere consultanță valoroasă. Mai mult decât un institut, Fundulea este o garanție că agricultura românească are încă o direcție științifică, pragmatică și orientată către fermier.

SCDA Mărculești, la 95 de ani de existență

O altă stațiune de cercetare importantă a României este SCDA Mărculești, care cu ocazia zilei grâului și orzului și-a sărbătorit și cei 95 de ani de activitate. Înființată în 1930, pe terenul donat de un moșier vizionar, stațiunea a fost susținută încă de la început de savantul Gheorghe Ionescu-Șișești. „Au început din 1930 activitatea de cercetare pe comportamentul unor soiuri de porumb, grâu și ce se cultiva la vremea respectivă. Au început studiile privind chiar ameliorarea grâului. Au adus din SUA, American 15, un soi de grâu care ulterior a răspuns foarte bine condițiilor din Bărăgan, trebuie spus că nu peste tot a mers la fel de bine ca în Bărăgan, dar aici s-a lovit bine, din care amelioratorii noștri au început să lucreze și au extras anumite linii pe care le-au folosit mai departe în procesul de ameliorare. A fost un lucru extraordinar și a culminat în 1950 cu Premiul de stat al RSR, adresat acelor cercetători care au început, cu acele mijloace empirice, aici, în Stațiunea Mărculești. Iată ce poate să facă omul, în niște condiții vitrege – că nu avea familie aici, nu avea unde dormi în primii ani, a fost găzduit tot de acest boier și a reușit să creeze. De asemenea, primul hibrid de porumb, prima încrucișare între două soiuri, în prima fază de porumb și apoi s-au creat niște linii și au reușit să obțină fenomenul heterozis, să demonstreze că din încrucișarea a două soiuri rezultă ceva ce dă o producție mai mare decât soiurile respective”, menționează dr. ing. Dumitru Tudoran, directorul stațiunii de la Mărculești.

Cercetarea de la Mărculești se concentrează astăzi pe soluții aplicabile imediat în ferme, adaptate noilor condiții climatice și presiunii economice. Una dintre direcțiile principale este cultura succesivă, în special porumb după grâu, orz sau rapiță. „Noi, aici la stațiune, promovăm cultura succesivă, am avut experiențe pe treaba asta, și am demonstrat că se pot obține 12 tone de porumb pe hectar pe anumiți hibrizi. Scopul nostru a fost să facem un studiu și asupra hibrizilor, să vedem comportamentul lor în cultura succesivă. Și, din cei 25 de hibrizi pe care i-am luat în studiu, sigur că voiam să fie 50, 100 de hibrizi dacă se putea, și să putem veni cu ei și să-i recomandăm, indiferent de grupa de precocitate, ce hibrizi se comportă cel mai bine în condiții de cultură succesivă. Adică, după ce se cultivă orzul, grâul și rapița, să putem veni imediat, dacă avem o tehnică și sistemul de mașini care ne permite să facem no-till. Însuși regretatul președinte al ASAS, dl prof. Valeriu Tabără, a venit să vadă cum din nimic am putut să fac ceva. Adică era miriștea de grâu de 30 cm și porumbul se înălțase cam la jumătate de metru, și era încântat. Se uita și spunea: fantastic! Cum e posibil? E posibil. Foarte puțină apă, pentru că el vine și e semănat într-un teren mulcit, masa vegetală care acoperea terenul la vremea aceea conserva apa, și poți realiza cultura succesivă cu o cantitate mult mai mică de apă pe hectar. E suficient să-i dai 200 mc la înființarea culturii și el să tot rămână umed sub paie, ca să înțeleagă toată lumea. Lucrul de fapt e cunoscut prin zonă și nu numai în zona de influență a Stațiunii, ci și în alte zone, deja se axează fermierii pe acest gen, acolo unde sunt condiții, pe cultură de floarea-soarelui, soia, pe acestea le-am făcut noi aici, în câmpul de cercetare, să arătăm că se poate face și se poate obține a doua cultură pe aceeași suprafață. E un lucru extraordinar, pentru că a pune o singură cultură… dar e timp de a doua! Acum facem niște studii pe grâurile de primăvară, să venim la începutul lunii martie și să avem o cultură de grâu, să obținem cam 4 tone – am avut experiență de 4 tone în câmpul pe care l-ați văzut, la cultura de primăvară. Și dacă iau 4 tone de acolo și mai iau 10 tone de porumb e cu totul altceva, pe aceeași parcelă, în același an. E un lucru extraordinar”, ne explică directorul SCDA Mărculești.

Remarcabil este că în prezentarea culturilor am aflat despre culturi semănate la distanță de o lună între ele prin care se dorește analizarea unor noi perioade optime de semănat, în concordanță cu noile condiții de mediu și cu strategia culturilor succesive. Astfel că, anul acesta au semănat grâu pe 9 ianuarie și pe 9 martie, cu specificația că ar fi vrut să facă o variantă și pe 23 februarie, dar nu le-a permis vremea. Opțiunile de semănat au fost dublate de o varietate de soiuri, pentru ca analiza să fie mult mai concludentă. Iată cum argumentează domnul director Tudoran: „Am făcut și un studiu asupra soiurilor, să vedem care se pretează și care fructifică, că e vorba de grâul de toamnă, și dacă el fructifică și putem lua ceva semănându-l atât de târziu. După cum ați văzut, e încântător. Două soiuri. Unul n-a răspuns, nu fructifică, îl lepădăm. Cu celălalt, continuăm. În urma acestor analize, noi putem să și recomandăm, că ați văzut, au venit fermierii, au fost încântați, probabil că unii dintre ei și-au făcut și o strategie pe problema asta și-și iau niște măsuri în așa fel încât cei care au posibilitatea să poată să meargă pe două culturi. Referitor la cultura succesivă de porumb, am făcut un clasament, de la 12 la 7 tone, pe hibrizii pe care i-am avut la îndemână, urmărind rezistența mecanică, să reziste, că vine toamna și încep mișcările de vânt și ploile, am urmărit sistemul lui de ancorare în sol, pe de altă parte viteza de pierdere a apei din bob, ca să poată, până la sfârșitul lunii noiembrie, să ajungă la unitatea de conservare”.

Ideea schimbării perioadei optime de semănat a aparținut fostului președinte al ASAS, regretatul Valeriu Tabără. Asta ne spune vicepreședintele aceleiași instituții, Aurel Badiu: „Principalul experiment de aici este un experiment inițiat de fostul președinte al ASAS, Valeriu Tabără, care voia și a și reușit, după părerea noastră, anul acesta e ultimul an de demonstrare, să arate faptul că momentul semănatului la grâu, care este esențial pentru producție, trebuie schimbat de o asemenea manieră, încât grâul să nu sufere din cauza secetei excesive din toamnă și, mai ales, să nu sufere în perioada de arșiță, care se instalează la coacere și care șiștăvește bobul semnificativ, încât potențialul de producție poate fi redus la un sfert. Asta încercăm să demonstrăm fermierilor din Bărăgan, și nu numai lor, că, de fapt, suntem obligați cumva să ne schimbăm tehnologia de cultură din cauza schimbărilor climatice, dar cum spunea un coleg de-al meu zilele trecute, cred că ar fi mai bine să punem schimbările climatice la treabă. Și asta s-a încercat să se facă aici, probabil că ați remarcat că, cel puțin pentru cele trei soiuri de grâu la care am modelat momentul semănatului, rezultatele sunt mai mult decât promițătoare”.

Și așa cum arătam mai sus că soiurile românești, obținute prin munca cercetătorilor români, nu sunt cu nimic mai prejos decât cele venite de pe alte meleaguri, aici, la Mărculești, au fost puse în mod real în competiție. Una despre care dr. ing. Aurel Badiu spune că pe alocuri au câștigat-o: „Câmpul de soiuri de grâu, și românești, și străine, care sunt puse oarecum în competiție, demonstrează cât se poate de clar că cel puțin o parte din soiurile românești sunt comparabile, dacă nu mai bune, prin simplul fapt că sunt tolerante la arșiță”.

Și pentru că s-a vorbit despre o cultură a doua care să succeadă celei de grâu, cel mai probabil, de porumb, nu putem să nu remarcăm că această posibilă a doua cultură a scăzut ca interes pentru fermieri. Vicepreședintele Asociației Fermierilor din România, Ion Cioroianu crede că ar trebui să nu se renunțe așa ușor pentru că „porumbul se cultiva până la 2,5 milioane de hectare, a scăzut fantastic, s-a mărit cultura de grâu, de rapiță și de orz, mai puțin de floarea-soarelui. Însă să știți că porumbul este o cultură cât de cât tolerantă la secetă, dar trebuie respectate niște condiții, adică solul trebuie cât de cât să fie bine pregătit, scarificat, trebuie să semeni în perioada optimă, să nu te duci cu hibrizi tardivi dacă n-ai irigații, ci cu hibrizi semitimpurii, apoi trebuie să asigur porumbului de la semănat și îngrășămintele, și pesticidele, și erbicidele, ca să nu fie probleme, apoi fertilizarea trebuie s-o faci totuși fracționat, nu trebuie să mergi cu fertilizare, cum fac unii, la pregătirea terenului. Și nu faci producții maxime, dar faci producții cât de cât mulțumitoare, poți să faci un 4-5 tone în condițiile în care alții n-au făcut deloc. Și vă mai zic, să știți că au și Fundulea, și Turda hibrizi de porumb extraordinari, care sunt toleranți la secetă. În condițiile de secetă, în care hibrizii străini capotează, ei au făcut. Am fost la Ziua Porumbului la Fundulea și am rămas surprins că hibrizii de porumb Fundulea erau verzi când a făcut ziua, era august, nu-mi venea să cred că au rezistat la acea arșiță care la alții a făcut ravagii”. Iată că reprezentantul fermierilor este de părere că trebuie aleși mai degrabă hibrizi timpurii și extratimpurii. În schimb, directorul SCDA Mărculești, Dumitru Tudoran, este de altă părere: „Nu. Vă spun și din pățitele altora, și din experiența noastră. Nu e motivat hibridul timpuriu. Au fost cei care au folosit sămânță de hibrizi timpurii și abia l-a luat cu hederul de păioase. S-a frânt, a căzut, el e firav, are rezistență mică, și aici când încep vitregiile vremii se întâmplă cu totul și cu totul altceva. Deci am studiat hibrizi până în grupa 400. Și am făcut o clasificare a lor de producție și de alte elemente, adică rezistență și pierdere a apei din bob. Vă spun că există foarte mică diferență privind pierderea apei din bob față de grupa de precocitate. Și atunci, eu sunt dispus să cultiv un hibrid în grupa FAO 300-350, și chiar 380, știind că am la îndemână un uscător de cereale. Cel care nu are așa ceva ia legătura cu cineva care-i primește umiditatea de 16-17, 20, poate, la vremea respectivă, și poate să-l predea în condițiile respective de umiditate. Se recoltează foarte bine la 20, chiar la 25, direct în boabe. Sunt combine performante acum. Fiecare fermier, acolo unde se poate și unde are condiții, e păcat să nu încerce. Anul acesta, Stațiunea Mărculești are 200 de hectare în plan, 150 porumb și 50 de floarea-soarelui, avem sămânța asigurată, trecem la treabă și vrem să demonstrăm că ceea ce noi oferim fermierului prin studiile făcute facem și la noi acasă”.

O altă recomandare, poate surprinzătoare pentru unii, pe care o face directorul SCDA Mărculești este reducerea densității de semănat, care ar duce în primul rând la o economie de resurse. La care s-ar putea adăuga o gestionare mai riguroasă a cantității de fertilizanți: „Se folosește prea multă sămânță pe unitatea de suprafață. În primul an a arătat că 90 kg de sămânță bate pe 300 kg de sămânță. Și eu m-am mirat. A fost o chestie de început, nimeni nu știa. Dar când am obținut rezultatul, m-am întrebat de unde vine și am început să socotesc în taine, și mi-am dat seama de unde vine. Așa că, pentru mine, e destul de clar. Deja, și din greșeli învățăm – a venit un fermier și mi-a zis că a trimis în câmp să semene orzul, nu avea semănătoarea reglată bine, și în loc de 200 a băgat 100 kg de sămânță la orz. Dar știți că la recoltare n-a fost diferență? Nici n-a căzut. Și atunci, se pune problema: de ce-i cheltuiala? Pentru că noi trebuie să reducem la maximum cheltuiala cu inputurile. Dacă nu facem un management al culturii respective și să reducem cheltuielile, pe cât se poate, nu ne va merge bine. Îngrășămintele, iar, trebuie să știm cât și când îi dăm și cum facem. Deja, după părerea mea, se folosesc cantități mari și multe dintre îngrășăminte, prin cantitățile astea administrate, o să le vedeți prin căderea lanului și alte chestiuni. Noi vrem să demonstrăm, nu trebuie fermierul să facă, vine la stațiune, câmpul e deschis, e la șosea, se duce, vede, e etichetat tot. Nici nu trebuie să vină la noi. Și le-am spus și cu altă ocazie: opriți mașina și mergeți și vedeți în taină, vedeți ce e acolo, trageți concluzii și puteți să acționați”.

Confirmarea că lucrurile sunt cât se poate de concludente vine din partea lui Ion Cioroianu: „Am văzut aceste experimente făcute pe soiurile de grâu care se cultivă în România, atât românești, cât și străine, și pe două criterii: densitatea și epoca de semănat, trei epoci de semănat, 1 octombrie, 15 octombrie și 30 octombrie, și desimile de la 200 boabe germinabile pe metru pătrat, 400 de boabe, 600, 800 și 1.000 de boabe germinabile, sunt încântat ce am văzut aici, pentru că la ora actuală pot să spun că mai toate soiurile care au fost puse aici se prezintă foarte bine”.

Cercetarea agricolă românească seamănă, pe alocuri, cu o ruină vie. Lovită de subfinanțare, abandonată de politici coerente, presată de interese imobiliare și lăsată într-o competiție inegală, reușește totuși să genereze valoare, să formeze oameni, să creeze soluții. Nu pentru că este susținută, ci pentru că încă există oameni care cred în ea.

Adevărul e simplu: fără cercetare agricolă națională, agricultura românească devine complet dependentă de interesele externe. Iar într-o lume instabilă, acest lucru nu este doar riscant — e sinucigaș. Dacă nu înțelegem acum că trebuie să investim în aceste institute — nu ca într-o relicvă a trecutului, ci ca în garanția unui viitor cu hrană sigură și adaptare climatică —, mâine vom plăti prețul ignoranței noastre.

Articol de: ADRIAN NEDELCU, ȘTEFAN RANCU & VICTOR MIHALACHE