Iată că orice s-ar spune și orice s-ar zice, chiar și la bătrânețe omul își poate schimba meseria. N-am zis năravul, căci ăla e cu totul altceva. Un exemplu în acest sens este un om care, disponibilizat fiind și încasând nu știu câte salarii pentru faptul că a primit șutul ca să nu mai intre în șut – cei care au lucrat în subteran știu la ce mă refer - și gata, s-a terminat abatajul și munca grea din fundul pământului, s-a gândit – și a fost de altfel sfătuit și de către cei cu intenții bune, de care se zice că e pavat drumul care duce drept spre Iad –, s-a gândit, așadar, să pună de o afacere. Meseria aleasă: cultivator de ciuperci! Nu de alta, dar auzise omul nostru, ca multă lume de altfel, că cele sălbatice n-ar mai fi chiar atât de comestibile datorită unor mutații genetice, care așa să știți și să vă feriți, le face pe cele până nu de mult bune de mâncat, comestibile cu alte cuvinte, să fie în realitate otrăvitoare. Nu vă gândiți, vă rog, la oameni cu figuri cinstite și blajine, care de fapt sunt excroci înrăiți că o faceți pe proprie răspundere. Chit că e un adevăr-adevărat și nu unul fabricat, cum se mai întâmplă, din păcate.

Dar să revenim la fostul miner, ajuns prin voia sorții, a mai marilor zilei și mai puțin a propriei voințe, cultivator de ciuperci. Îndeletnicire care, nu-i așa, cu puțin efort și investiții minime poate să-ți aducă belșugul în casă și bucatele pe masă. Dacă ai compost, se înțelege. Da, ați auzit bine, compost. Mai pe românește spus, bălegar de cal. Ha, ha, voi auzi, mare lucru. Parcă de cai ducem noi lipsă. Îi întâlnești la tot pasul înhămați la căruțe ori, mai nou, ca pe vremea strămoșilor noștri daci, la plug. Mai există încă destule herghelii, zic unii, știți dumneavoastră care. Fals, voi riposta, informații eronate. Din punct de vedere al cabalinelor nu stăm deloc pe roze ori în șa, cum vreți să o luați, numărul acestora – o arată clar statisticile – este în continuă scădere. Cât despre herghelii, or fi fost odată. Așa încât problema cu care se confruntă eroul nostru – căci erou se poate numi, pe bună-dreptate pentru ceea ce s-a înhămat să facă –este cât se poate de reală. Dovada cea mai concludentă este că pentru a-și procura compostul – bălegarul de cal, dacă nu vă e cu supărare – fostul miner este obligat să apeleze la import. Și la așa ceva am ajuns să apelăm la alții? Se va mira cineva. Da, voi răspunde. Până și la asta. Că fără această materie primă, la ciuperci nici să nu te gândești. Iar cum deocamdată nimănui nu-i cade valuta din cer, poate doar mirelui Borcea și nașului Becali – ați văzut ce nuntă și-au tras – se pare că afacerea care, teoretic cel puțin, promitea să fie profitabilă, este pe punctul de a se îndrepta cu pași rapizi și siguri spre faliment. Ca atâtea altele de altfel, în ultimii ani.

Așadar, aviz amatorilor: dacă nu aveți  buzunarele burdușite cu ceva – cât de multe – teancuri cu verzișori, precum maneliștii, ăștia pe care zice una lume că vor fi impozitați, dar cine crede așa ceva, nu vă apucați de business. Că importul, chiar și la ce te aștepți mai puțin, costă. Iar dacă nu te-ai născut cu căiță, nu vei avea vreodată după ce să bei apă. Iar dacă umbli după potcoave de cai morți, deși în situația dată era vorba despre altceva, cu ce te alegi? Cum cu ce? Cu pagubă în ciuperci.

George Ghidrigan