Inspirat cum nu se mai poate, ca aşa mi-e felul, da' las că nici cu alţii nu mă ruşinez, din sumedenia de reforme fără noimă din ultima vreme, am hotărât într-o seară că, a doua zi, dis-de-dimineaţă, să plec la pescuit. La fişing, Fane Ştefănescule, că dacă scriu în engleză poate, poate, pricepi. La pescuit de peşte, se înţelege, şi în apă limpede, că în cea tulbure se găsesc alţii mai întreprinzători să încerce, de ajung, cât ai zice „rechin“, miliardari. În dolari, euro, yeni, orice valută preferă muşchii lor.

Dar să-i lăsăm deocamdată în plata Domnului pe aceşti „oameni de bine“ că o veni el, odată şi odată, şi sorocul celeilalte plăţi - penale. Şi să revenim la povestea cu inspiraţia de undit, la care am reuşit, telefonic, să asociez încă vreo 3 amici: unul să vină cu maşina - instituţiei, vezi bine, că alta n-are, celălalt cu momeala - dacă zice că e meşter în materie s-o şi dovedească, iar ultimul să se prezinte cu ceva tărie pentru eventualitatea că ne-o încerca, în toiul verii, frigul pe malul gârlei, pe numele ei - şi jur că nu vă vând gogoşi - Gogoşarul. Cunoscută de ani buni, în breaslă, drept cea mai cea între cele când e vorba de crăpcean, cu solzii cât ochii de căprioară, iar aceştia cât o farfurie zburătoare. Salutare domnule Mironov, toată stima.

Glumesc desigur, deşi numai chef de aşa ceva n-aveam, în dimineaţa când am ajuns la destinaţie. De ce? Uite de aia! Că dacă nu te pricepi, nu te apuci de condus. Şi nu mă refer la cei care credeţi dumneavoastră, nici n-aş îndrăzni, că de la o vreme au devenit tare sensibili, ci la prăpăditul nostru de şofer, profesionist pe dracu! Care printr-o genială manevră reuşise să vâre maşina în mlaştină peste jumătatea roţilor. A tuturor celor tuspatru, dacă pot să mă exprim astfel. Şi pot!

Treaba nasoală era însă că oricât a încercat să dea înainte, înapoi, oricâte pietroaie am cărat să-i aşternem covor - unde ne erau asfaltangii? - oricât ne-am opintit, rabla nu numai că nu ieşea din mocirlă, dar mai mult se afunda. Parcă seamănă cu ceva familiar imaginea asta?!

Şi astfel stând lucrurile, ca-n zilele pe care le trăim, de altfel, mai mult rău decât bine, vă daţi seama ce bucurie am simţit când în pustietate am auzit duduit de tractor care se apropie. Numai că... fericirea a fost de scurtă durată. Deşi plin de bune intenţii, mai ales că-l şi arvunisem cu ceva parale, şi-i dădusem să dea de duşcă câteva înghiţituri bune din sticloanţa din dotare, omul cu utilajul agricol n-a reuşit mai mult decât noi. Şi asta dintr-un motiv cât se poate de simplu: motorul s-a gripat, a început să iasă fum şi apoi... a fost tăcere.

- Rablă de pe vremea lui Pazvante Chioru'! a stropşit cu năduf tractoristul.

Pe măsură ce orele treceau, situaţia devenea tot mai albastră. În foaia de parcurs a maşinii cu care venisem - a instituţiei, cum precizam -, nu era trecut vreun traseu piscicol, de fapt şoferul trebuia să se afle pe undeva pe lângă Braşov, şi nu pe malul gârlei în judeţul Giurgiu. Luaţi la figurat, dar şi la propriu, că începuse o ploaie în rafale, cu tunete şi fulgere de te apuca groaza, deveneam din ce în ce mai convinşi că numai o minune Dumnezeiască ne putea scoate din impas. Cam seamănă cu ce am ajuns să sperăm acum după 21 de ani...

Şi iată că până la urmă credinţa se părea că ne va fi răsplătită. Din nou am perceput în aer un zgomot binecunoscut şi binecuvântat. Aţi ghicit. În goană se apropia al doilea tractor. Numai că puţine sunt clipele de bucurie la viaţa şi la casa omului. După câteva tentative, eroice ce-i drept, s-a oprit şi acesta. Motivul? N-a mai vrut să meargă.

- La casat îi era mai demult locul, a şoptit printre dinţi tractoristul. La fiare vechi!

Cum am ieşit din toată tărăşenia că am scăpat până la urmă din mlaştină, v-o spun imediat să nu mă mai lungesc. Cu un cal. Nu cal putere, ci cal pur şi simplu, de n-o fi fost, cumva, vreo iapă. A propos ce s-o fi ales din herghelia de cai sălbatici din Letea, din care o parte a fost masacrată fără milă, iar alta a ajuns, provizoriu, la mila unor oameni de omenie. Dar de elita cabalinelor de rasă din crescătoriile de la Jegălia, Mangalia ori Ruseţu. Dar ce importanţă are, pe cine şi de ce ar interesa. Că doar şi caii se împuşcă, nu-i aşa? Doamne cât mai urăsc cuvântul „salam“.

P.S. Să nu uit. De la o vreme încoace, tot văd la televizor o reclamă tembelă în care unul zice, cu un aer tâmp, că e tractor. Dar, în definitiv şi la urma urmei, de ce m-aş mira. La aşa mecanizare a agriculturii, aşa reclamă. De doi bani!

George Ghidrigan