Aş vorbi şi n-aş prea vorbi, în cele ce urmează, despre orez. De orez am spus şi nu de orz, căci acela – se ştie – nu trebuie stricat pe gâşte. Pe cele domestice, se înţelege, că încă mai sunt prin satele şi comunele noastre şi nu se livrează gata ambulate şi refrigerate, de prin alte ţări ale lumii, precum alte orătănii, cărora se pare că nu le mai prieşte prin cele plaiuri carpatine. Dar, ce să-i faci, când ai minte de găină, degeaba o faci pe cocoşul.

Care se urcă pe gard şi strigă cât îl ţine gura – mă rog, pliscul – cât e el de frumos, de mare şi de tare. Tare-n clanţa, se numea parcă un spectacol al unui renumit comic. Să te prăpădeşti de râs nu alta. Că, dacă revenim la oile noastre, te apucă plânsul: zace lâna cu anii, până ce nu mai e bună de nimica, ciobanii dau cu bâta după câini şi vor să-şi schimbe meseria, nu de alta dar nu se mai merită pe cele coclauri cu lunile şi pe frig, şi pe ceaţă, şi pe arşiţă, şi să nu te alegi cu un ce câştig, mioarele se simt cuprinse şi ele de o melanholie mioritică, altfel cum, o fi carnea de oaie bună la gătit diverse – să fie la ei, la musulmani acolo – dar pilaful pilaf se face cu cea de batal. Şi musai cu orez. Care orez? De unde atâta orez, când orezăriile au dispărut aproape cu totul – Unde sunt zăpezile de altădată – din cele 80.000 ha existente acum vreo două decenii, din care 60.000 ha amenajări moderne, acum se mai cultivă doar câteva sute de hectare, dacă or mai fi şi acelea.

Cât despre ziua de mâine?... mâine om trăi şi om vedea doar câteva sute de hectare dacă or mai fi şi acelea. Cât despre ziua de mâine? Mâine om trăi şi om vedea, că nici iarna nu-i ca vara, şi în definitiv şi la urma urmei, pentru colivă, dar nu şi pentru pilaf se poate folosi ca înlocuitor arpacaşul – dacă o mai fi existând – nici nu e prea indicat să mănânci prea mult orez că faci ochii oblici. Şi dacă Doamne fereşte din miei blânzi şi buni de tăiere la cheful orişicui, vom deveni peste noapte tigri asiatici, pericol mare, monşer, de unde atâţia jandarmi? Drepta care, ce să mai stricăm orezul, mă scuzaţi orzul, pe gâşte? Că gâfâie. Şi chiar dacă respectivele orătănii de curte au salvat cândva Troia – ori poate Roma – nu mai reţin exact, mai bine zis fac pe nebunu’ să se mulţumească şi să se sature cu ce li se dă. Altfel, ca nouă tuturor, de vreo 2 ani încoace, ni se taie Porţia şi ni se trânteşte uşa în nas. Care uşă, care nas? Că nici astea n-au rămas!

George Ghidrigan