Se apreciază că pe glob există aproximativ 1.800 de specii de râme. În Europa sunt 400 de specii, iar în țara noastră se întâlnesc șapte genuri cu 47 de specii de râme. În solurile din România, cea mai răspândită râmă este Lumbricus terrestris.
Părțile componente ale unei râme sunt: gura, faringele, esofagul, gușa, stomacul, intestinele, inima, ganglionii și aparatul de reproducere, masculin și feminin.
De regulă, în sol se pot găsi de la 80-100 râme/m2 până la 400 râme/m2, cu o biomasă de 200 g/m2. În acest caz, solul nu are nevoie de lucrări de afânare, râmele fiind considerate un adevărat „plug biologic”.
Galeriile formate de râme până la 80-100 cm adâncime asigură o bună afânare și permeabilitate solului pentru a favoriza acumularea și conservarea necesarului de apă în sol.
Râmele pot trece prin corpul lor între 40-50 t/ha/an până la 300-400 t/ha/an sol amestecat cu materie organică, cu care se hrănesc.
În intestinele râmelor, în excrețiile lor și în galeriile căptușite cu mucilagiul acestora, are loc o activitate microbiologică intensă de descompunere a resturilor vegetale de către microorganism, cu formarea de humus și substanțe nutritive pentru plante. În asemenea condiții, cantitatea de bacterii fixatoare de azot este de o sută de ori mai mare.
Râmele acționează sezonier în stratul superior al solului, primăvara și toamna, iar în perioada de vară și iarnă se retrag în adâncime, fiind foarte sensibile la temperaturi scăzute, la minus 1-2°C mor.
Pentru o bună activitate, râmele trebuie să găsească în sol suficientă materie organică, temperatură și umiditate. Ele pot acționa și asupra materialelor mai greu digerabile, precum celuloză, lignină, amidonul, care sunt degradate și transformate în humus.
Într-o zi, râmele pot transforma în humus o cantitate egală cu jumătate din greutatea corpului lor.
Resturile vegetale tocate de combine, mărunțite de grapele cu discuri la dezmiriștit și parțial descompuse de microorganisme sunt preluate de râme, sunt frământate cu pământ de intestinele lor prin mișcări peristaltice și apoi eliminate sub formă de agregate glomerulare.
Prin amestecarea intimă a materiei organice cu cea minerală în corpul râmelor, mineralele argiloase se combină cu substanțele humice și formează complexul coloidal argilo-humic, cu rol important în structurarea solului. În acest fel, solul cu râme are structura glomerulară, are porozitate, permeabilitate și drenaj optime și are activitate microbiologică intensă, eliminând zilnic 75 kg CO2/ha. În acest sol, regimul aerohidric, termic și de nutriție este foarte favorabil pentru creșterea și dezvoltarea plantelor, cu potențial de recolte bogate, de bună calitate.
Se apreciază că, în câteva decenii, întregul strat arabil de sol trece prin corpul râmelor. Marele naturalist Ch. Darvin (1809-1882), care a studiat amănunțit activitatea râmelor, afirmă: „Tot pământul fertil existent în lume a traversat și va traversa intestinul râmelor”. Într-un profil al solului, se întâlnesc neoformațiile biogene care rezultă din activitatea organismelor din sol și care sunt reprezentate de coprolite – aglomerări de excrețiuni trecute prin aparatul digestiv al râmelor; precum și de certocine – canale realizate de râme sau alte animale mici din sol.
În ultimul timp, s-a trecut la folosirea râmelor pentru obținerea diferitelor materiale fertilizante ca Biohumussol – îngrășământ natural folosit la remedierea solurilor afectate de folosirea îndelungată a substanțelor chimice.
Cel mai bun humus de râme este cel obținut de la specia Eisenia foctida, Vermicom fiind un produs obținut cu râme din Olanda.
Prin urmare, datoria cultivatorilor este să asigure condițiile necesare, pentru că râmele știu ce au de făcut.
Articol de: prof. dr. ing. VASILE POPESCU
Publicat în Revista Fermierului, ediția print – septembrie 2024Abonamente, AICI!