Ceea ce părea imposibil acum un an – să organizezi un weekend al „porţilor deschise” la cramele din Dealu Mare (în luna august) – s-a întâmplat şi a devenit un fapt care nu numai că s-a bucurat de succes, ci a devenit „marker” pentru noile tipare comportamentale, dramatic schimbate de epoca Covid.

Rezistenţa la schimbare nu este exclusiv o caracteristică a aparatului administrativ, aşa cum am fi tentaţi să spunem. Instituţiile statului, toate câte or fi ele (prea multe, evident) sunt formate din oameni. Oameni ca noi (bine, cu diferenţa notabilă că ei se cred „miezul” şi consideră munca lor nu ca pe o îndatorire, ci, cel mai adesea, ca pe un favor pe care ni-l fac nouă, muritorilor de rând).

Or, revenind la baricadarea mentală în faţa noului (şi, prin aceasta, la blocarea „acţiunii”), dacă acceptăm un simplu (dar dureros) proces de autospovedanie, vom constata că, din nu știu ce motive, românii, într-o proporție covârșitoare, sunt reticenți și chiar ostili în fața noului.

„Asta nu se face” sau, dimpotrivă, apăsatul „așa se face de când lumea”. Nu lipsesc zeflemeaua și ocara din arsenalul defensiv (și, în fapt, ofensiv) angrenat să ne apere de valul schimbării.

„Asta-i teorie/poezie” (eventual, cu completarea „practica ne omoară”). „Dacă era ceva bun, se făcea până acum”, „nu le trebuie românilor așa ceva”, „e prea devreme” ș.a.m.d.

Necesitatea de a ne apropia de produsul românesc este pe larg dezbătută de ani buni.

Tot de ani buni se discută (în van) despre produsul agricol cu identitate. Vinul, de pildă.

Toate „inițiativele” de sprijin sau, pur și simplu, dedicate vinului s-au susținut pe un mod de gândire „clasic” (în cel mai fericit caz) și anacronic (cel mai des).

Propuneri ca digitalizarea, trecerea parțială în realitate virtuală sau augmentată n-au fost luate în seamă pentru că, nu-i așa, „nici la americani nu se face asta” (fals: se face!).

A evada din spațiul târgurilor și expozițiilor (pentru a căror știință de organizare/valorificare nu am adunat suficiente competențe, fiind undeva la limita examenului de capacitate) și a muta „mesajul” mai aproape de consumator, în circuite de restaurante wine-friendly sau în programe sincronizate la crame, părea un demers sortit eșecului. Pentru că, de fapt, era mai simplu să nu încerci. Până mai ieri. Iaca, a venit pandemia și „locurilor comune” de contact cu iubitorii vinului li s-a pus gard.

Târgurile, expozițiile, festivalurile, dar și acțiunile de sampling la raft, s-au cam dus...

O dovadă că românul nu suferă de lipsă de memorie, ci doar de conservatorism este că imediat s-au reactivat „fișiere” cunoscute, dar neaccesate: degustări online, vânzări online, tururi virtuale (aici mai e de lucrat mult) și „expoziții” în restaurante (terase, deh!) și la crame.

În ceea ce privește turismul la crame, atunci când el este formatat în anumiți parametri (operațiune care face posibilă atragerea unui număr foarte mare de turiști) și se face apel la o comunicare coerentă și conjugată, se vede cu ochiul liber că drumul către reușită e bun. Mă rog, ar mai fi de vorbit și despre… drumuri.

Dar chiar și aceste neajunsuri cauzate de infrastructură sau de puținătatea mediilor de comunicare dispuse să preia pro bono informația dau, de fapt, țintele acțiunilor de mâine.

Este nevoie de o integrare a vinului în activitatea curentă a mai multor ministere, nu doar în cea a Ministerului Agriculturii (și, că veni vorba, care este activitatea din acest minister dedicată produsului finit – vin?). Mecanismul de promovare are nevoie de „rotițele” Culturii, Economiei, Turismului etc.

Să spunem că exemplul acțiunii din Dealu Mare (porți deschise 22-23 august 2020) trebuie să fie preluat, mai întâi, de toate zonele viticole, pentru a se considera că „privatul” a făcut ceea ce era de făcut și, abia după aceea, statul să „răspundă pozitiv”, sprijinind și el acest tip de acțiuni. Acțiuni care ar trebui să devină proces continuu.

Dar, vin(!) cu o întrebare: chiar dacă nu s-a mai pomenit, chiar dacă nu toți producătorii sunt prinși în „mișcare”, chiar dacă nu au trecut anii pentru validarea proiectului, nu s-ar putea ca Statul să se implice de la început, astfel încât să scurtăm timpii de „coacere”, să ne apropiem mai repede de împlinire?

…cu toţii?! 

Articol publicat în Revista Fermierului, ediția print - septembrie 2020

Pentru abonamente: https://revistafermierului.ro/magazin/acasa/21-abonament-revista-fermierului-12-luni.html