Într-un moment în care agricultura este tot mai expusă presiunilor climatice și economice, fermierii încearcă să se adapteze pentru că e singura șansă de supraviețuire. Am stat de vorbă cu dr. ing. Gheorghe Nițu și ing. Cătălin Matei la Ferma Prunaru, una dintre fermele Agrozootehnica Mihăilești, despre această necesitate.

Un prim semnal al adaptării la noua stare de lucruri vine din alegerea culturilor. Să elimini total porumbul, în condițiile în care aceasta era o cultură de bază și cu o pondere foarte mare, e o dovadă a puterii de adaptare de care fermierii au început să dea dovadă. Nici floarea-soarelui nu și-a găsit un loc prea mare, doar 10% în structura culturilor, care a fost dominată de grâu – 50% și rapiță – 40%. „Asolamentul a suferit și suferă mereu niște modificări, niște corecții, legate de schimbările climatice, ne adaptăm și noi la ele și punem culturile cu specific de consum de apă mai mic și cât se poate să beneficieze de capitalul apă din toamnă. Dar nu deranjăm total, avem un asolament echilibrat. De pildă, anul acesta, am crescut proporția la rapiță, la grâu, ceva secară, iar la culturi prășitoare, floarea-soarelui, dar în proporție mai redusă. Porumb chiar nu punem deloc, pentru că a deranjat mult de tot economic. Nu poți să te duci cu 3 tone să echilibrezi cheltuiala, care ar răspunde de la 6-7 tone în sus, cu toate că noi o ținem cum trebuie. Că cine n-are o gândire economică, degeaba, nu poți lucra cu 6/49”, spune dr. ing. Gheorghe Nițu despre alegerea culturilor. 

Tehnologie, da, dar cu discernământ

Într-o perioadă în care se vorbește tot mai mult despre digitalizare și agricultură 4.0, cei doi interlocutori rămân lucizi. Tehnologia este un sprijin, nu un substitut. „Fără implicarea directă a omului, nu se poate”, afirmă ing. Cătălin Matei. Managementul culturilor se bazează pe cartare periodică, adaptare la specificul fiecărei sole, și mai ales pe prezența fizică a inginerului în câmp.

Tehnologia de cultură aplicată este una specifică locului și condițiilor, nefiind adepții unei tehnologii standard. „Noi ne-am echipat în urmă cu 15-20 de ani cu scarificatoare, respectiv tractoare de la 550 CP în sus. Dar nu poți să mergi unilateral, mai ales că trebuie să ai o compoziție a solului, să știi. Când ai cantitatea de argilă peste 35% și o altă structură, spargi harpanul la 3 ani, dar nu poți spune că mergi pe zero (no-till, n.r.). Noi îmbinăm toate aceste metode în funcție de anul respectiv. Pentru că trăim acolo. N-avem ferma la 3.000 de kilometri și ne ducem cu inteligența artificială. O fi și asta, dar prezența omului este necesară, ca și la medicină, or apărea ei roboți, dar robotul e altceva, aduce o pensetă, aduce aia, dar creierul uman decide totul și, bineînțeles, pregătirea lui agronomică. Dumneavoastră ați văzut la domnul inginer (ing. Cătălin Matei, n.r.) că stăpânește lucrurile, le spune, și modestia îl caracterizează, dar calcă terenul, îl vede”, ne explică Gheorghe Nițu cum văd ei pregătirea terenului.

Despre tehnologia no-till ei cred că încă nu e momentul. Se preferă o combinație de metode – scarificare, lucrări minime, arătură doar unde este necesară. Adaptarea, nu dogma, este principiul lor de lucru, considerând că nu e sănătos să treci unilateral la o anumită tehnologie standard. „Când treci unilateral e ca și când ai mânca un singur fel de mâncare. Constați pe tine, dar depinde cât de alimentat ești. De aceea noi avem și programe de nutriție ca lumea, și programe de combatere echilibrate, într-un management adecvat, ca să răspundă, că de aia faci businessul acesta, să scoți un leu. Deci sunt avantaje și dezavantaje. Trebuie să le cântărești. Din vorbe și din aplicații nu merge. Depinde de ce e la tine, de aceea noi și ce cultivăm întrebăm: ce e, vedem care e, cum e în spațiul geografic, are culturi comparative, și atunci nu trebuie să fii tu ăla care cumperi carburant în fiecare zi, că nu ți-l dă nimeni pe degeaba”, adaugă Gheorghe Nițu. 

De aceeași părere este și Cătălin Matei: „Nu zic no-till în niciun caz, dar nu acum. Noi suntem cumva la jumătate. Plugul mai puțin, pentru că, nemaiavând suprafețe mari de floare, de porumb, practic în vară nu poți să folosești, că e greu, folosim scarificator. Deci, la grâu, avem scarificator și semănat, semănătoarea noastră având pregătire”.

Omul nu poate fi înlocuit

Ei consideră că prezența omului nu poate fi exclusă din ceea ce înseamnă viitorul agriculturii. „Eu văd agricultura viitorului cu implicarea totală a omului. Dacă vorbim de viitorul apropiat, vorbim de hibrizi care să se adapteze cumva la condițiile ce urmează să vină, tehnologii noi. În viitorul apropiat cred că n-o să intru în nou foarte mult, pentru că uitați, dă rezultate până la proba contrarie, în următorii câțiva ani, iar ca să vorbim de viitorul îndepărtat, e mult. Noi o să folosim aceeași tehnologie în continuare”, spune inginerul Matei, iar domnul Nițu adaugă: „Sunt păreri și păreri, sigur trebuie luat noul, dar adaptat la ce știi. Dar fără om – nu există. Poți să-ți ușurezi munca, să iei alte măsuri, și depinde, dronele astea… Pe câte hectare, pe ce întinderi, ce fel de agricultură e aia, grădinărit? O agricultură de 50 de hectare? Ia gândiți-vă că ferma franceză, când are 200 de hectare, spune că e big. La noi, 2.000 – 3.000, 40.000 Insula Mare a Brăilei, așa că trebuie să ne gândim… Una e agricultura americană și alta agricultura italiană sau germană, fostul RDG are întinderi mari, fostul RFG are 50, 60, 80 de hectare”.

Tot legat de adaptarea tehnologiei la noile condiții este și alegerea momentului însămânțării. Au decis să semene rapița mai târziu decât se făcea în trecut. La jumătatea lui septembrie față de august: „Se întâmplă fenomenul în care să apară câteva mici ploi, care păcălesc cultura, și ne confruntăm cu o răsărire neuniformă. Și așa am hotărât, am urmărit meteo și am semănat la 15 septembrie. Am riscat puțin, dar cred că se vede că am câștigat anul acesta. La momentul prielnic de semănat, aici am câștigat cel mai mult, și apoi tratamentele specifice, vreo trei din toamnă, unul la începerea vegetației, în primăvară, și tot așa, din trei în trei săptămâni”, ne explică Cătălin Matei motivul acestei schimbări și tot domnia sa ne lămurește de ce e nevoie și de tratamente pentru protecția plantelor, de erbicide, fungicide, la o cultură precum rapița care, la vremea când aceasta a prins amploare în România, era ocolită de boli și de dăunători. „Din cauza asolamentului nu atât de puternic cum era în anii trecuți, când încă mergeau floarea și porumbul, vine la scurt timp, la 2-3 ani, și atunci gradul de infecție cu buruieni, cu dăunători, cu boli e mai mare. Maximum 3 săptămâni și, după caz, insecticidul musai.”

Într-adevăr, mulți fermieri au constatat că încă din perioada decembrie – ianuarie sunt probleme, în condițiile în care temperaturile au crescut. Adică nu mai avem acele ierni cu care eram obișnuiți înainte, care mai rezolvau o boală, un dăunător, printr-un îngheț pe o perioadă de câteva zile. Gheorghe Nițu insistă că prezența inginerului în cultură este esențială: „Managementul trebuie să fie unul sănătos, inginerul, de data aceasta, e… știință cu adevărat. Nu că am semănat și nu mă interesează și mai trec pe acolo nu știu când”.

Fertilizare echilibrată, pe baza istoricului solului

Și tot legat de managementul lucrărilor, aflăm că folosirea îngrășămintelor este în ferma Prunaru, ca în toate fermele de la Agrozootehnica Mihăilești, bine controlată. „S-a pornit de la o cartare adecvată, de la istoricul fiecărei sole în parte, iar inginerul nostru e aici, e prezență activă și a folosit substanțele de anul trecut. Ele erau aici, nu s-au dus la adâncime. Și le-a valorificat, dând o doză optimă economic”, spune domnul Gheorghe Nițu, iar inginerul Cătălin Matei completează punctual: „Am încercat să folosim mai puține anul acesta, pământul având o rezervă. Am folosit undeva la 150-180 kg la semănat, per total, și apoi două treceri, undeva în februarie și martie, cu 150 kg, vorbesc substanță comercială. Adică, față de anii trecuți mai puțin, dar rezultatul este cel așteptat”.

Faptul că poți estima necesarul vine din efortul de a face cartarea pedologică, pe care ei o fac periodic: „În general, o făceam din 4 în 4 ani, iar acum, când apar niște ani la care nu s-a folosit, este vorba și de experiența pe care o ai, dar facem pe anumite sole unde știm noi că a plouat mai puțin. Că vedeți și dumneavoastră că ploile nu sunt generale. Într-o parte a fermei te plouă 30 de litri, în altă parte, 5 litri. Și atunci trebuie să ai istoricul acesta peste tot, istoricul solei, nu al fermei. Și în total, când umbli în caietul acela, să-ți reamintească ce trebuie să faci. Pentru că toate inputurile, tot ce se dă, se dă cu bani. Noi alegem cele mai eficace molecule, substanța activă corectă, și cu gândul la economic. Ce dau – ce iese, pentru că nu te iartă nimeni”.

Piața, prețurile și presiunea economică

O problemă nerezolvată pentru mulți rămâne vânzarea producției. Din păcate, fermierii constată că după recoltare prețurile se prăbușesc, importurile intră în competiție neloială, iar munca de un an se vede speculată pe bursă de alții. Gheorghe Nițu atrage atenția asupra unei realități dureroase: „Ne jucăm cu munca oamenilor, cu sănătatea lor, pentru că depun efort acolo și financiar, și muncă intensivă zi și noapte ca să faci un produs adevărat”. El consideră că la fel de important ca munca și știința pe care o depui ca să obții un produs de calitate este și să știi să vinzi: „Toate sunt dificile. Și producerea produsului în sine, pe care trebuie să-l faci și mult, și de calitate, dar trebuie să știi și când să vinzi, pentru că ne speculează alții cu o pricepere negustorească fără măsură și cu jaf, și se joacă cu bursa respectivă, și noi trebuie să venim fracționat cu ea. Că nu putem să riscăm, că până la urmă ajungi să plătești recolta aia de trei-patru ori, când e s-o pui la loc în altă parte”. 

Pentru fiecare cultură există un prag de rentabilitate – sub care tot efortul se transformă în pierdere. În aceste condiții, gândirea antreprenorială și controlul costurilor devin esențiale. „Există un prag al rentabilității la fiecare cultură. Dacă la rapiță ai făcut sub 2.500, ești pe pierdere. Indiferent cât ai ține. Pentru că sunt unele strict obligatorii. La grâu, un prag de 4.500 – 5.000, cu creionul în mână și făcând selecție și participând la licitații cu firme. Că-ți dă un produs care nici nu e verificat, vine cu el în poarta fermei, dacă te prinde și cu gura căscată și te pune să semnezi de trei ori, și ți-a luat totul. La floarea-soarelui un 2.500 – 3.000, n-ai cum altfel, dar tot ținând costurile jos. Asta vorbind de minimum minimorum. Ce să faci la porumb cu 5-6 tone, să te scoți, când tu faci tehnologie de 2.000 de euro și faci 1.000? Și așa profitul, rata rentabilității în agricultură e mică, trebuie să fii cu ea în pas. Că ea, cultura, arată, îți dă zâmbetul ăla, îți dă sănătate când treci prin lan, dar ia să vedem cui i-o vând, cine mă speculează…”, arată dr. ing. Gheorghe Nițu.

În cazul lor, inginerul Matei estimează că vor putea să acopere cheltuielile, anul acesta: „Avem 40% rapiță, 50% grâu și 10% floare. Dacă vorbim de așteptări, ca producție, ca să acoperim costul, cum spunea și domnul Nițu, la grâu cred că 5 tone minimum, cu prețul de 80 de bani cât ar fi astăzi, la floare – avem foarte puțină –, ca producție, peste 2,5 tone ar trebui să fie, ca să acopere cheltuielile, dar să mai plouă și apoi vorbim de floare, iar la rapiță, care arată impecabil, e o speranță mai mare aici, cred că o să dea undeva la 4.000 kg, cu prețul de 2,20 – 2,30, cheltuiala e undeva la 5.000 lei maximum, deci cu 4 tone ar fi bine”. 

Să sprijinim produsul românesc

Un aspect reluat destul de des de Gheorghe Nițu este legat de susținerea produsului românesc. El atrage atenția asupra riscurilor alimentare aduse de importuri necontrolate, în timp ce marfa autohtonă este lăsată în umbră. În opinia sa, consumul produsului local nu doar că asigură un nivel superior de calitate, în special în cazul grâului pentru panificație, dar păstrează și capitalul în interiorul țării. „Noi respectăm restricțiile și de mediu, și pe cele legate de calitatea și sănătatea plantelor și primim din altă parte un grad de nocivitate fără nicio regulă. Ne plângem de deficit, dar noi primim roșie cu încărcătură de pesticide de 3-4 ori, și cea românească nu e luată în calcul, deși ar trebui musai, să devină un cult - produsul meu românesc. În primul rând, că ții banii în interior, nu te mai duci și te împrumuți să ajungi la niște cifre greu de pronunțat. Sperăm acum să se așeze lucrurile și să aibă responsabilitate, și când te duci la Comisia Europeană, că tot se pronunță că am ajuns toți la subvenția unitară pe suprafață – de unde? Nimic! Noi am primit mașinile aici, cu drag, câmpurile-s pline numai cu ele, de toate culorile, ba verzi, ba galbene. E un lucru plăcut, dar să ne uităm și la ce prețuri. Că dacă se făceau la Brașov, la Craiova, în tradițiile respective, unde erau fabrici muncitorești, puteai să le modernizezi. Acum tot vorbim despre deficit, să-l corectăm…” 

Trebuie spus că au ales să păstreze și soiuri românești în structura culturii de grâu. „Avem un raport de 70% soiuri franțuzești, care dau productivitate mai mare, și 30% românești, care oferă oricând o proteină, e panificabil oricând. Bineînțeles, tratat și având grijă de el. Iar costuri de înființare, la fel. Mai puține îngrășăminte, încă de la însămânțat, și, la fel, două treceri, una 150 cu nitrocalcar și cred că undeva la 180 cu uree. Grâul o să-l vedem, eu mă aștept undeva la 5.500 – 6.000”, spune ing. Cătălin Matei, iar dr. ing Gheorghe Nițu argumentează prezența soiurilor românești: „Numai grâul, dacă-l iei, pentru panificație, grânele românești sunt de neîntrecut. De aceea noi le păstrăm în structură, pentru a avea un echilibru financiar, ca plată, și nu mergem numai pe soiurile răspunzătoare la producții superioare, dar calitatea slabă. Dacă observați, sunt multe brutării și fabrici de pâine care țin la calitate, care respectă calitatea grânelor românești deosebită. În primul rând, totul pornește de la condițiile geografice și nu mai vorbim de amelioratorii noștri, care sunt de excepție”. 

E clar că agricultura nu e un exercițiu de rutină, ci un sistem deschis, care reacționează la tot: la climă, la economie, la alegeri politice, la lipsa infrastructurii sau la deciziile luate în grabă, fără discernământ. Cei care rezistă au înțeles că trebuie să schimbe ceva în fiecare an, uneori chiar în fiecare lună. Aleg altceva, seamănă mai târziu, renunță la o cultură, păstrează soiuri românești nu din nostalgie, ci pentru că știu ce oferă și nu lasă totul pe seama unei aplicații sau a unei scheme europene. Rămân acolo, în câmp, cu ochiul format și cu cifrele în mână. Nu tehnologia în sine, ci omul care știe când s-o folosească sau când s-o lase deoparte e singura formă reală de reziliență.

Articol de: ȘTEFAN RANCU & ADRIAN NEDELCU