Chiar dacă ne-am obișnuit să considerăm evenimentele de prezentare de la sfârșit de campanie agricolă ca pe o sărbătoare, anul acesta am fost nevoiți să lăsăm rutina la o parte și să privim cu tristețe recolta obținută, prea mică pentru niște investiții așa de mari. Nu doar că nu a avut ce prezenta în această a unsprezecea ediție a Zilei Porumbului de la Orezu fermierul Nicolae Sitaru, dar a fost nevoit să o facă online, știute fiind restricțiile unui an de pomină.
Anul 2020 va rămâne în memoria multor fermieri nu doar ca un an al pandemiei, al restricțiilor de circulație și comunicare directă, ci și unul dintre cei mai secetoși ani pe care i-au trăit. Și nu vorbim doar de cei tineri. Bine ar fi dacă se vor putea măcar trage câteva învățături de minte. Să păstrăm, să nu distrugem ceea ce avem, indiferent ce amintire ne provoacă construcția respectivă, și mă refer, evident, la sistemele de irigații pe care mulți s-au repezit să le distrugă pentru că fuseseră făcute de „odiosul regim”. La vreme de ananghie bun ar fi fost. Fără îndoială că și nepăsarea celor 30 de ani, de după, au așternut ruina peste ele. Unii au mers împotriva curentului și le-a folosit efortul. Alții nu sunt decât victime. Preiau de-a gata o stare de fapt. Și ar mai fi o învățătură de minte care s-ar cuveni să o avem, aceea de a pune bani albi, deoparte, pentru zile negre, precum cele de azi. Iar cei cu pâinea și cuțitul să înțeleagă că cei care muncesc trebuie să primească și atunci când munca lor s-a năruit și nu a adus folos nimănui. Nu-i iei posibilitatea de a trăi, căci nu va mai avea cine să lucreze în locul lor. Cam astea sunt concluziile unor discuții purtate cu prilejul a ceea ce ar fi trebuit să fie sărbătoarea porumbului.
Din păcate, așa cum spunea organizatorul, Nicolae Sitaru, a venit vremea să prezentăm și părțile mai puțin bune. „În 10 ediții totdeauna am avut ce arăta, chiar dacă uneori a fost porumb mai puțin, anul ăsta avem și hibrizi care au producție de sub o tonă la hectar – vorbim de condiții la neirigat, așa cum s-a întâmplat în fiecare an –, dar am vrut neapărat să ținem Ziua Porumbului, chiar dacă sunt condițiile astea vitrege, pentru că trebuie să arătăm și bunele, și relele, și întotdeauna trebuie să fim onești, să spunem lucrurilor pe nume și să vedem, dacă anul ăsta am fost în această situație, poate că în viitor mai putem fi în situații delicate și trebuie să încercăm să învățăm din asta, să vedem ce e de făcut. Și sunt multe lucruri de făcut și nu neapărat cu bani mulți.” Și în discuția pe care am purtat-o cu domnia sa chiar a venit cu câteva propuneri, pe care cei în măsură să le pună în aplicare, ar trebui să le ia în seamă. (Propunerile le-am evidențiat la finalul textului)
Alexandru Stănescu, care și-a exprimat opiniile în calitate de fermier și nu de președinte al Comisiei pentru agricultură din Camera Deputaților, spunea că „e trist ceea ce vedem astăzi aici la domnul Sitaru, am înțeles că producția de porumb este undeva în jurul cantității de două tone. Mi-am adus aminte că am participat și anul trecut la Ziua Porumbului, atunci într-adevăr a fost o zi de sărbătoare, deși Nicolae Sitaru, la vremea respectivă, spunea că e puțin nemulțumit, că prin unele locuri nu prea a plouat, dar făcea producții între 9 și 12 tone. Și încă spunea că e nemulțumit... Bineînțeles că acum nu mai vorbim de mulțumire, că n-ai cum să fii mulțumit cu două tone la hectar, care reprezintă undeva la 10-15% din cheltuiala pe care a făcut-o aici în aceste lanuri de porumb”.
Un alt fermier prezent fizic la eveniment, Mihai Afiliu, spunea că „nu prea e bine ce vedem, în 23 de ani de agricultură așa ceva nu am mai văzut și nu-mi închipuiam că la noi în țară pot fi asemenea culturi”. Mai ales că domnul Afiliu, fermier din zona Buzăului, este din aceeași categorie cu gazda evenimentului, a celor care investesc fără reținere în tehnologia completă a unei culturi.
Situația de prin ferme
Despre propriile producții Nicolae Sitaru nu are doar vorbe de supărare, deși nu lipsesc, pentru că zice că a avut și niște suprafețe ceva mai plouate, la porumb. La grâu însă... „Păioasele au fost afectate mai ales de un îngheț în noaptea de 15-16 martie, pe lângă lipsa totală de apă din sol, un îngheț foarte puternic, venit pe fondul unor culturi nepregătite pentru astfel de șocuri. Deci înghețul a fost cauza care le-a distrus în primă fază și pe urmă n-au avut apă și n-au putut să plece din nou. Spre exemplu, eu am întors 500 de hectare de grâu și pe celelalte 500 am făcut o tonă la hectar. Iar la porumb eu sunt unul dintre fericiții posesori ai unor suprafețe care au fost și plouate mai mult. Și pe suprafețele alea fac ceva porumb și-mi va îmbunătăți media la hectar. Dar am vecini, în imediata apropiere, care nu au cules grâu, nu culeg nici porumb, și sunt mulți. Aici, în județul Ialomița. Dar în Dobrogea nu s-a cules nimic!”
Legat de cauza dezastrului de la păioase, și Mihai Afiliu susține că principala cauză a fost înghețul din primăvară. „Dacă discutăm de păioase, cum a fost aici, cu sub o tonă la hectar, așa a fost și la noi. A fost înghețul ăla... După părerea mea, nu numai lipsa de precipitații a dus la distrugerea culturilor de păioase, de rapiță, ci și înghețul acela. E părerea mea, ca specialist în agricultură.”
Fermierul din județul Buzău, Mihai Afiliu lăsa impresia că e mulțumit că dezastrul în zona lui era mai mic decât ce văzuse aici. „La Buzău e un pic mai bine, în partea de nord a județului, sub dealuri, e un pic mai bine. Și la mine în fermă am așa, dar foarte puțin, am și mai frumoase. Au fost alte precipitații și temperaturile... Dar nu numai acestea au produs fenomenul de distrugere a culturilor, ci și vântul, care în Bărăgan e mai cald și uscat, pârjolind mult mai mult culturile decât la noi în zonă, acolo fiind un pic mai la adăpost. La irigat aproape că sunt normale producțiile.”
Și pentru că a venit vorba despre irigații, am remarcat replica sa de om victorios, care și-a simțit încununat efortul cu acest prilej. „După ce am pățit în 2003, mi-am dat seama că fără sistem de irigații nu pot rezista. Și de atunci am investit continuu, pentru că m-am așteptat la seceta asta. Sincer, nu mă așteptam în halul acesta. Și am reușit să montez de-a lungul timpului 31 de pivoți, irig peste 2.000 de hectare și prin faptul că irig și cu zootehnia pot să mai învârt un an, adică cât de cât... sper să închei în picioare.”
Despre irigații a opinat și Alexandru Stănescu. „Tot timpul am plecat cu speranță, că vă dați seama, când investești în jur de 4000 de lei pe hectar trebuie să ai speranțe și în niciun caz nu să te gândești că anul viitor va mai fi un an ca acesta. E o vorbă românească: după bine vine rău, după rău vine bine, considerăm că anul 2020 a fost un an rău din punct de vedere agricol, sperăm ca anul 2021 să fie un an bun, totuși nu trebuie să mergem numai pe speranțe și trebuie să găsim soluții să irigăm culturile, pentru că, vedeți bine, e posibil să avem alți câțiva ani cu secetă. Și, apropo de irigat, ieri am fost în județul Buzău, am fost la un fermier curajos, zicea el, puțin nebun, care iriga în jur de 70 de hectare de porumb prin picurare. Vă dați seama, s-a întins pe 70 de hectare de porumb, să întinzi instalație de picurare. Era o variantă, era chiar bucuros, pentru că dacă în zona neirigată, în zona lor acolo, făceau tot 2-3 tone la hectar, el spera să închidă, și sigur se închidea, pentru că am văzut și eu cultura irigată, undeva la 14-15 tone la hectar.” Despre o astfel de instalație am scris și noi în revistă, chestiunea este că soluția e cam costisitoare, deși are multe avantaje din punct de vedere ecologic și poate o formă de sprijinire pe viitor s-ar integra la cerințele Uniunii Europene. Poate nu, dar ar fi de studiat.
În ceea ce îl privește pe Mihai Afiliu, care am văzut că se ocupă și cu zootehnia, el are o nemulțumire legată de aceasta, pe care o au, cu siguranță, și alți crescători de animale. „Discutăm de vaca cu lapte, care este specialitatea mea. Vă pot spune că se vrea, dar nu se vrea. Adică, se vrea să facem zootehnie, se vrea să facem vaca cu lapte – care e cea mai grea, „industria grea” a zootehniei, dar la subvenții... eu iau subvenții pe 4% din laptele pe care-l predau. A fost cu data de 2013, atunci dădeam 94.000 de litri de lapte, acum dau 20.000 de litri de lapte.”
Într-adevăr, acestei situații ar trebui găsită grabnic o rezolvare, pentru că sunt și dintre cei care nu mai au vaci, dar primesc în continuare subvenția. Iar următoarea remarcă, ce îi aparține, este justificată și îngrijorătoare: „Rugăm decidenții politici, decidenții țării, să rezolve situația, pentru că... să vă spun, și dvs. știți: unde se câștigă bani, toată lumea vrea să investească, unde se pierd, nu mai investește nimeni.” Iar noi adăugăm că fără subvențiile acestea care echilibrează diferența dintre efortul financiar depus de fermieri și prețul pieței, nu se prea poate rezista și nu e deloc onest să produci lapte și subvenția să o ia altul. În ceea ce privește prețurile, inegalitatea subvențiilor pe o piață liberă duce la un dezechilibru artificial. El crede că și numărul celor care ar produce ar crește, dacă ar fi corect subvenționați. „Nicăieri nu sunt prețurile bune la lapte. Problema e de subvențiile fiecărei țări. De ce noi luăm lapte de la unguri și polonezi? Pentru că acolo sunt subvențiile adecvate și la noi nu. Aici sunt simple lucrurile, dar noi le complicăm. Cum fac ăia lapte? Fac pentru că au subvenții. Dacă eu, care dau 20.000 de litri de lapte, am o subvenție bună, nu v-ați apuca și dvs. din 10.000 de litri să dați 15.000 sau 100.000 de lapte pe zi? Deci toată lumea caută să câștige bani – ce să ne dăm că... dar ați observat și dvs. că noii politicieni cam nu îi suportă pe cei cu fermele mari. Nici n-au venit bine la putere și ne-au vorbit de plafonare – ceea ce s-a renunțat. Deci vă repet: fiecare dacă este subvenționat pentru cât produce, ar fi o ok și toată lumea ar produce în țara asta.”
Prin chichițele asigurărilor
Revenind la Nicolae Sitaru, acesta spune că a avut asigurate culturile înființate în toamnă, dar sunt probleme și aici, o dată în ceea ce privește posibila rambursare din partea Uniunii Europene a 70% din prima de asigurare și a doua oară cu asigurarea propriu-zisă. „Pentru rambursare nici măcar n-am depus actele. N-am putut să depun actele, pentru că întotdeauna când o regulă pare că-i bună trebuie să găsim noi o soluție s-o încurcăm. Pentru că acum, spre exemplu, anul ăsta de grație, 2020, la noi au intervenit niște modificări în declarația de la APIA. Adică, am declarat inițial cum am semănat în toamnă și în primăvară, și după ce am întors culturile respective, până la sfârșitul lui iunie am avut posibilitatea să facem modificările la APIA. Acum, când vrem să depunem aceste cereri de rambursare a 70% pe anumite porțiuni, că nu-i peste tot, a primei de asigurare, softul de la APIA nu recunoaște suprafețele, că trebuia să fii asigurat pe toată suprafața, or, noi am asigurat suprafețele care erau semănate până pe 30 aprilie, că până atunci se face asigurare pentru secetă, mai târziu nu ți-o mai face. Și dacă eu am modificat în iunie cererea de la APIA, acum softul de la APIA nu recunoaște și nu primește cererea. E românească chestia. Nu putem să declarăm și o să ne împingă la fel ca anul trecut în ultima zi cu declarațiile că modifică pe grabă, și-n ultima zi i se blochează softul și nu mai poți să declari, și gata. Banii de la Uniunea Europeană nu mai vin.”
În ceea ce privește banii de la asigurător, spune că deja a primit niște sume pe o suprafață cu daună totală. Dar e o chestiune care ar trebui studiată pe viitor: „La daună totală – e un truc aici, dar ăsta e produsul și nu vreau să-l critic, că sper să fie și la anul. Toată lumea caută să-și minimizeze riscurile și e normal să facă ceva, e cu franciză 30%, dar problema este următoarea: că franciza aia rămâne la suma asigurată și o asiguri la producție, dar dacă e daună totală scade din deviz franciza aia mare, din producție. Și atunci, dacă spre exemplu eu am cheltuieli directe de 3000 de lei, și-mi scade de la 5500, cât am asigurat eu, franciza de 30%, de la 3000 de lei îmi scade 1650 și rămâi cu 1350. E o chestiune care trebuie reglată, în viitor”.
Oricum speră să mai aibă parte de asigurare pe secetă și la anul, pentru că se teme că fiind o singură companie care a făcut astfel de asigurări, s-ar putea să nu le mai convină. „Din păcate, din ce am discutat cu ei, faptul că anul ăsta nu s-au asigurat decât cei din zona afectată și practic ei sunt în proporție de aproape sută la sută chemați la daune, nu știu la anul dacă le mai vine să mai facă asigurări, dacă vor mai avea acest produs în raft la vânzare.”
Criza va trece, dar cum?
În ceea ce privește demersurile pentru ajutorul pe care îl sperau fermierii din partea statului, Nicolae Sitaru crede că puteau fi și altfel realizate, numai că acum, când e nevoie de ele. „Sigur că e un an complicat și noi înțelegem asta, c-a fost și criza asta Covid, că sunt încasări foarte proaste, dar noi, dacă vrem să avem o continuitate în activitatea agricolă, trebuie să ne uităm la mediul agricol din România și trebuie făcut ceva. Că, altfel, noi vom trece peste criza asta, indiferent ce face guvernul, anul ăsta și la anul, dar depinde cum trecem: trecem cu toate suprafețele lucrate și cu speranța unor producții mari la anul sau trecem cu jumătate din suprafețe lucrate și jumătate nelucrate? Că am mai trecut prin din astea, a mai avut România 4 milioane de hectare nelucrate. Deci noi vrem ca și fermele mai slabe, și fermele mai bune să fie ajutate să treacă peste momentul ăsta greu și poate că soluții erau mai multe. S-a optat pentru soluția asta de ajutor. Se putea opta și pentru o garanție dată pe un termen la fermier care să poată să împrumute și să treacă peste anii ăștia. Datoriile sunt datorii și trebuie plătite, nu neapărat rostogolirea datoriilor vechi. Trebuie văzut ce facem ca fermierii să mai aibă acces la niște resurse, pentru că semănatul din toamnă până la primăvară trebuie să trăiască și, tot așa, le trebuie resurse noi. Și trebuie văzut cum îi trecem dintr-o parte în alta. Și trebuie să fii inventiv și să găsești soluții, că altfel de trecut trecem, dar rămânem cu suprafețe nelucrate sau lucrate prost, și atunci producția de la anul va fi foarte afectată, dacă va fi un an normal, dacă va ploua. Dacă nu va ploua, oricum va fi foarte complicat.”
În final, o părere a noastră, chiar dacă nu e concluzivă. Nu zice nimeni să nu lași piața să decidă ce este valoros și eficient în plan economic, dar nici să te faci că nu vezi dezechilibrele care apar, din varii motive, pe care ai putea să le corectezi intervenind legislativ și administrativ. Este ceea ce toată lumea așteaptă de la un stat responsabil.
Propuneri ale fermierului Nicolae Sitaru
„Cred că reumplerea Bărăganului cu perdele de protecţie ar putea fi făcută fără bani de la stat, dar ca în orice activitate trebuie pus ceva: trebuie pus un zăhărel, trebuie stimulat cumva. Şi eu m-am gândit că s-ar putea face asta dacă am avea nişte reguli stabilite în aşa fel încât perdeaua de protecţie să fie considerată ca orice cultură – ca grâul, ca porumbul, ca soia – pe care o pui şi o desfiinţezi ori de câte ori e nevoie. Pentru că prima condiţie ca să putem face perdele este să nu ceri acordul proprietarului. Dacă mă pui să cer acordul proprietarului, e lucru încheiat – nu se mai face nicio perdea de protecţie. Statul are, de vreo 15 ani, un proiect prin care să împădurească aceste suprafeţe şi n-a împădurit niciun metru, tocmai din cauza faptului că în unele sole trebuie să iei acordul de la sute de proprietari. Și nu acordul ar fi problema, că oamenii nu se opun neapărat, problema este că foarte mulţi nu mai sunt pe aici, sunt plecaţi, şi foarte mulţi proprietari nu au dezbătute succesiunile şi n-ai cui să ceri aprobarea.
Sunt fermieri care au plantat şi au înfiinţat perdele forestiere şi eu sunt unul dintre ei, și acum este primul an în care am putut declara perdelele. Eu am 15 hectare de perdele, poate că până acum puteam să înverzesc toată ferma, dar m-am oprit pentru că nu puteam să declar la APIA suprafeţele pentru care plăteam şi arendă şi pe care le-am şi întreţinut, şi tot timpul ni s a spus că salcâmul este o specie invazivă şi că nu e încurajat să o punem. Anul ăsta, am reuşit să declarăm, s-au modificat nişte lucruri la APIA şi am putut să declarăm.
E un lucru bun şi la înverzire. Dar ca să pui, să dai un imbold plantării acestor perdele, ar trebui să fie considerat de trei ori un hectar de pădure înverzit. Adică pentru un hectar de perdea să-ţi pună trei hectare de înverzire, şi în felul ăsta susţii plantarea pomilor fără să te coste nimic.
Şi mai e un motiv pentru care spun asta: Bărăganul tot este înverzit prin culturile care se înfiinţează de toamna, ele oricum acoperă cel puţin 40% din suprafaţă. Şi înverzind cu culturi în ogor propriu, completând înverzirea cu perdele de protecţie, tot spaţiul ăsta pustiu va fi mobilat altfel şi va arăta mult mai bine. Deci asta ar fi o primă măsură care n-ar costa nimic statul, doar ar pune zăhărel într-o activitate, adică: uite, vă dăm şi o bombonică dacă voi faceţi un efort.”
„Anul ăsta, a fost o secetă pedologică extremă. Dacă ar fi fost să se irige cele 3 milioane de hectare care au fost înfiinţate pe vremea lui Ceauşescu în zonă şi în ţară, precis n-ar fi fost apă. N-ar fi fost apă nici pentru 800.000 de hectare, pentru că anul ăsta s-au irigat abia 200.000 de hectare şi astea au avut sincope. Au fost şi 7-8 udări consistente pe aceeaşi suprafaţă. Şi atunci, dacă e să ne gândim că în viitor frecvenţa anilor secetoşi să fie mai mare, ar trebui să ne gândim la irigaţii într-o altă paradigmă: fie să facem nişte acumulări de apă, să acumulăm iarna şi să avem nişte rezerve în nişte locuri pe care să le folosim vara, ca, de exemplu râul Ialomiţa, care a fost anul ăsta la cotă minimă istorică, dacă puneam toţi motopompe n-aveam ce să tragem. Şi din Dunăre, sub un anumit nivel nici nu-ţi dă voie să scoţi apa. Şi atunci noi ar trebui să gândim un sistem care să creeze nişte rezerve, pe care să le facem când e apă multă şi să le folosim când e apă puţină. Sau să ne gândim la sistemele de irigaţii care folosesc apă mult mai puţină, adică picurare sau asta, dar astea sunt deja mult mai scumpe.
Dar până să ajungem la irigaţii, trebuie să lămurim anumite lucruri: anul ăsta, ni s-a reproşat de către minister că „v-am pus apă pe lângă 800.000 de hectare de teren şi fermierii n-au irigat decât vreo 200.000 de hectare”. Şi ar trebui găsit răspunsul la întrebarea de ce 600.000 de hectare nu s-au irigat, dacă era apă? Poate că n-au avut echipamente, poate că un fermier care trebuie să investească până la 3000 de euro pe hectar se gândeşte de o sută de ori înainte să facă investiţia, că investiţia n-o face pe terenul lui, de regulă, o face pe terenul altuia; la fel ca şi la perdele, ca să treci cu o ţeavă prin pământul altuia trebuie să-i ceri acordul şi n-ai de unde să-l iei, şi e o problemă asta...
Pe urmă, arenda ar trebui să fie un instrument care să încurajeze fermierii să investească, pentru că arenda este un contract care, respectat în mod facultativ, sigur, nu te îmbie nimeni să zici: eu mă apuc de sistem de irigaţii; şi când o pun în funcţiune, vine nea Gheorghe şi zice: măi băiete, ai pământul la irigat, mie fie îmi dai dublu arenda, fie îmi dai pământul şi îl lucrez singur – şi ţi-a stricat tot sistemul de irigat. Deci, înainte să ne gândim să ne apucăm să cheltuim, trebuie să ne apucăm să facem nişte reguli care să ne permită ulterior, când avem apă, să putem să o folosim, să putem face investiţii.”
„Și pentru contractul de arendă ar trebui găsite nişte formule. Adică pe de o parte ne cramponăm de o legislaţie care tot timpul pune piedici celor care vor să facă ceva, sigur că unii n-au ţinut cont şi au făcut, şi nu s-a întâmplat nimic.
Contractul de arendă trebuie să respecte cumva o perioadă în care să-ţi recuperezi măcar investiţia, că dacă te apuci să faci o investiţie şi eşti cu gândul că e incertă recuperarea ei, n-o faci. Şi atunci ar trebui să vorbim de un contract de o perioadă minimă. De 10 ani măcar, adică să ai timpul în care să poţi să recuperezi şi să fie clar că, aşa cum contractul de arendă e titlu executoriu, aşa şi în partea cealaltă să zică: ai făcut contract? 10 ani, nu mai avem ce discuta! Că acum sunt situaţii de genul: vine cineva şi zice: maică, eu am semnat pentru contractul de arendă, dar, uite, mi s-a întors copilul din Spania... şi eşti om, şi înţelegi, şi-i dai pământul, că poate are dreptate. Dar de multe ori pune un motiv ca să facă un transfer de arendă de la unul la altul, ceea ce e oarecum nefiresc. E adevărat că sunt ţări, cum e Franţa, spre exemplu, în care nivelul arendei e stabilit în funcţie de bonitatea terenului, în funcţie de zonă şi e un nivel de arendă la fel pentru toată lumea, şi atunci nu mai există competiţia asta între fermieri ca să fie un soi de competiţie pe arendă. Sigur că nu strică nimănui competiţia şi e bine că există, dar în anumite cazuri poate fi periculos, pentru că se ajunge încet-încet în zone nesustenabile, de ineficienţă economică, adică să nu mai fie tentant să lucrezi pământul, că dacă tot câştigul îl dai numai într-o parte... Firesc ar fi ca undeva să fie împărţit profitul, multianual, că sunt şi ani din ăştia în care noi pierdem nişte bani, mulţi, şi-i vom recupera în câţiva ani de acum încolo. Şi atunci trebuie multianual să fie cumva împărţit câştigul cu proprietarul de pământ. Dar lucrul ăsta ar fi putut să fie făcut de un organism independent şi să stabilească nivelul arendei în funcţie de bonitatea terenului, de zonă şi atunci nu ar mai fi fost această problemă. Cum în Franţa nu e problema asta, e stabilit nivelul arendei, toată lumea plăteşte și nu are de ce să rezilieze contractul decât dacă vrea să-şi lucreze pământul şi atunci nu e nicio problemă.”
„Întotdeauna, în toate organizaţiile în care am activat, fermierii care au făcut parte din conducerea asociaţiei niciodată n-au fost retribuiţi. Adică, ei au făcut nişte activităţi care au fost în folosul lor şi era firesc să nu fie, şi aşa consider şi acum. Noi am retribuit doar stafful executiv, care e firesc să fie plătit pentru munca prestată. Din păcate, nu toţi fermierii înţeleg că trebuie să construim împreună activitatea asta şi foarte mulţi fermieri îşi aduc aminte de asociaţii doar când le e greu. Eu le zic tuturor celor care sunt nemulţumiţi de organizaţiile care există pe piaţa agricolă din România să vină, în oricare dintre ele, să le întărească şi în felul ăsta să fie mai bune. Să le întărească cu susţinere, şi materială, şi umană, pentru că într-o organizaţie trebuie să aloci nişte timp, să aloci nişte resurse, ea nu se ţine doar cu zâmbete sau înjurături, şi atunci trebuie să participăm cu toţii la construirea acestor organizaţii. Şi organizaţiile au fost foarte importante de-a lungul timpului, că fără ele niciodată nu ar fi fost corectate anumite măsuri, anumite reguli şi nu ar fi fost posibilă niciodată susţinerea unor momente complicate din activitatea agricolă, pentru că, de regulă, de la organizaţiile profesionale a venit chemarea către autorităţi.”
Articol publicat în Revista Femierului, ediția print - noiembrie 2020
Abonamente, aici: https://revistafermierului.ro/magazin/acasa/21-abonament-revista-fermierului-12-luni.html
