Civilizația europeană a pajiștilor ne așteaptă - REVISTA FERMIERULUI
Vineri, 22 Iulie 2022 13:30

Civilizația europeană a pajiștilor ne așteaptă Recomandat

Scris de

Revista Fermierului a găzduit, în mai multe rânduri, adevărate foiletoane despre pajiști, în care un drag colaborator, experimentat și învățat – l-am numit pe dr. Teodor Marușca, care acum este director adjunct tehnic al Institutului de Cercetare-Dezvoltare pentru Pajiști Brașov –, ne-a explicat ce este bine și ce nu în domeniu. E vremea să îl invităm să ne mai reamintească, pentru că este nevoie, iar și iar, că lucrurile nu stau deloc bine și că e important să punem un început bun.

1

Așa cum ne atrage atenția invitatul nostru, dr. Teodor Marușca, România s-a angajat cu ocazia intrării în Uniunea Europeană, adică în urmă cu 15 ani, ca acele 4,8 milioane de hectare de pajiști să fie menținute, ca suprafață, dar și să fie îmbunătățite calitativ. Din păcate, nu s-a făcut nimic în această direcție, dimpotrivă, au fost lăsate pradă degradării. „Cauzele degradării, pentru care suntem atât de neliniștiți, sunt multiple. În primul și în primul rând este faptul că numărul de animale care valorificau această bogăție, acest patrimoniu național, a scăzut la mai bine de jumătate din efectivul de dinainte de 1990. Pajiștile au fost, în bună parte, abandonate – în totalitate, în unele cazuri – și la altele s-a redus încărcarea cu animale sub limita posibilă. La un calcul al nostru, față de efectivele actuale de pajiști, unități vită mare, abia dacă se acoperă la nivelul țării 0,3 unități vită mare la hectar. Apoi, calitatea lor, pe lângă abandon, este foarte slabă și din cauza faptului că nu se întrețin. Adică lucrările anuale de curățire a lor nu se mai efectuează, de asemenea nu se fertilizează cu îngrășăminte chimice sau organice, târlirea care se face cu animale este și aceea făcută necorespunzător, în sensul că animalele staționează în târlă sau în stână în același loc și nu se face o târlire rațională. Sunt foarte multe alte aspecte negative.”

Domnia sa spune că s-au luat totuși niște măsuri, la nivel național, prin apariția Legii pajiștilor și a Ordonanței de Urgență a Guvernului 34, amândouă din 2013, prin care se prevede întocmirea unor amenajamente pentru ca aceste pajiști să fie îmbunătățite. De altfel, chiar instituția pe care o reprezintă a întocmit un Ghid pentru amenajamentele pastorale, care se află sau ar trebui să se afle pe masa tuturor celor care fac astfel de lucrări de amenajare. Zice că toate UAT-urile din România trebuiau, conform legii, încă din 2004, să aibă aceste amenajamente întocmite, dar de atunci, în fiecare an, au apărut noi și noi legi de amânare a amenajamentelor pastorale, a termenelor de depunere.

2

„În 8 ani, pe care i-am avut la dispoziție din 2014 până în 2021, suprafața pe țară care are amenajamente pastorale este de abia de 54,5%, la care se adaugă 16,6% în lucru, deci în total puțin peste 71%. Ele trebuiau să fie încheiate, cum s-a propus încă din 2014 – cei care au propus această dată n-aveau cunoștințe de cât de complicat este să faci un amenajament pastoral. Silvicii mi-au spus, ei fiind principalii executanți ai acestor amenajări pastorale, că este mult mai complicat să faci amenajamentul unei pajiști decât amenajamentul lor din silvicultură. Și mergând mai departe la situația pe țară, singurul județ care a întocmit și este de 100% realizare este județul Harghita, urmat de Prahova, Hunedoara, Alba, Sibiu, Argeș, care au spre 70%. Județe rămase foarte în urmă sunt Mureș, Arad, Cluj, Gorj, Suceava și Buzău, care au abia între 20-35% realizări.”

 

Nu ne pricepem sau nu ne pasă?

 

Ceea ce ne întristează foarte mult, dar nu ne surprinde, pentru că sunt circumstanțe pentru o astfel de stare de lucruri, este următorul argument pe care ni-l dă domnul Marușca vorbind despre proasta calitate a pajiștilor: „Acum care sunt cauzele? În primul rând, în echipele care întocmesc amenajamentele nu sunt oameni suficient de bine pregătiți pentru a întocmi amenajamentele. Calitatea amenajamentelor noastre lasă mult de dorit. Și am să vă spun și de ce. Eu am urmărit în multe părți din țară, eu lucrez cu amenajiștii și am mai și verificat unele dintre lucrările lor, și am găsit lucruri incredibile. Adică, unii n-au făcut decât să copieze de la vecin proiectul, uitând să șteargă și de la cine a copiat. Și am fost surprins să găsesc amenajament în care era scrisă, pe coperțile amenajamentului, o comună, iar în interior am găsit scrisă altă comună. Erau schimbate doar suprafețele. Pe principiul copy-paste. Și foarte mult copy-paste din Ghidul de întocmire a amenajamentelor pastorale întocmit de Institutul nostru. Ar trebui să existe la nivel național un organism care să instruiască pe cei care fac amenajamente – Institutul nostru s-ar putea angaja –, ca să nu facă oricine aceste amenajamente, ci doar cei abilitați să le facă, să aibă cunoștințe minime de botanică, de vegetație a pajiștilor”.

3

Trebuie să recunoaștem în această descriere și un aspect pe care domnul Marușca, din delicatețe, nu l-a exprimat. Este vorba și de multă nepăsare. Recunosc aici atitudinea elevilor chiulangii, care, neavând vreo atracție către carte, copiază tema sau extemporalul altuia cu tot cu numele aceluia. Și atunci, despre ce instruire să vorbim? Instruiești pe cel care se vrea instruit. Poate ar trebui să vorbim și de niște mecanisme de cointeresare a celor implicați. De ce nu, și de unele constrângeri legislative.

 

Cine-i învață pe verificatori?

 

Mai mult, nici cei care ar trebui să verifice se pare că nu prea o fac. Se pare că tot din nepricepere. „O altă problemă este verificarea aplicării amenajamentelor. Aici suntem complet… Agenția Națională pentru Zootehnie este chemată să facă aceste verificări. Acolo nu știu exact care este structura de specialiști, dar sunt mai mulți zootehniști, sunt mai mulți medici veterinari care n-au făcut nici botanică, nici amenajarea teritoriului, nu au făcut decât pasager probabil, cei de la zootehnie, cultura pajiștilor. Au un curs de producere a furajelor, dar este insuficient pentru a cuprinde complexitatea verificării. Acolo sunt formule de amestecuri de ierburi pentru înființarea unor pajiști semănate.”

7

Domnul Marușca își răspunde astfel negativ la doleanța exprimată de a se face, la nivel județean, o sinteză a tuturor amenajamentelor executate până acum, asupra cărora să se facă o analiză critică, pentru a se ști cât de bine sunt întocmite, pentru că e greu de presupus că fără o pregătire prealabilă cei care verifică pot să înțeleagă ceva. Oare cine ar trebui totuși să verifice? Domnia sa ne spune că există specialiști, absolvenți ai facultății de agricultură care activează în cadrul UAT-urilor și care ar putea fi consultați de către cei care întocmesc proiectele. „Ar trebui să vină și să-i întrebe, în condițiile UAT-ului, ce amestec e mai potrivit. Nu putem generaliza de la Institut, să spunem, pentru cele vreo 3.200 de UAT-uri, cât are România la ora asta, ce amestecuri să facă. Fiecare proiect trebuie să conțină aceste combinații. Și, pe lângă acestea, suprafețele care trebuie amendate cu amendamente calcaroase – vorbim de solurile acide – și rețetele de fertilizare cu îngrășăminte chimice, și altele. Local trebuie adaptate aceste soluții. Nu poți să generalizezi.” Dacă pot să consilieze, poate ar fi util să și verifice, în condiții legale, firește. Dacă nu, atunci cei care ar trebui să verifice ar trebui instruiți. Dr. Teodor Marușca spune că există o carte care ar putea sta la baza acestei instruiri pe care a publicat-o în colaborare chiar cu editura noastră, în 2016, după ce în prealabil a făcut obiectul unui serial ce s-a întins pe parcursul a 33 de numere din Revista Fermierului. Este vorba de cartea „Praticultura pe înțelesul tuturor”.

4

 

Nostalgia trecutului și admirația Vestului

 

Se pare că în trecut existau oameni mult mai bine pregătiți, cel puțin așa susține domnul Marușca: „Încă din 1933, după apariția legii din 1928, s-a prevăzut întocmirea amenajamentelor. Deci nu e o noutate ceea ce vă spun acum, în sensul că amenajamente s-au făcut și înainte de Al Doilea Război Mondial, ba chiar și în epoca noastră, după război, s-au făcut proiecte de îmbunătățire și exploatare a pajiștilor, care erau executate de întreprinderi specializate, și cunosc bine situația. La nivelul fiecărui județ, exista o astfel de întreprindere de îmbunătățire și exploatare a pajiștilor. Ele au dispărut după anii 1990 și este o mare pierdere, pentru că oamenii de atunci erau foarte bine pregătiți să le execute, la fiecare județ exista o întreprindere de îmbunătățiri funciare, dar și la nivel central. Întocmeau amenajamente pastorale, proiecte de îmbunătățire. Ele au dispărut și au fost lăsate în seama unor direcții agricole județene, a direcțiilor silvice și a altor organisme și instituții care nu sunt «de meserie»”.

5

Este în firea noastră să facem comparații cu alte țări, unde lucrurile stau vizibil mai bine, pentru că se vede din viteza mașinii, parcurgând drumurile europene. Această dispoziție a noastră de a face comparații nu este un aspect pe care să-l apreciez, considerând că ar trebui să luăm aminte la ce este bine pentru noi și să acționăm în consecință, dar nu putem să ignorăm experiența altora, reinventând roata. Din păcate, noi doar ne comparăm cu cei bine organizați, căinându-ne de cât de rău stăm, fără să preluăm absolut nimic din experiența lor sau a celor dintre noi care au învățat de la aceia. Este și cazul domnului Marușca. Domnia sa și-a petrecut mulți ani și a cules învățături de la cei cu rezultate remarcabile în domeniul culturii pajiștilor și, venind să le aplice la noi, s-a lovit de multă ignoranță și nepăsare. Zic cultura pajiștilor, dar la noi nici măcar nu se poate vorbi despre așa ceva, pentru că după cum ne spune chiar dr. Marușca, pajiștile nici măcar nu au fost luate în cultură. Ele sunt niște pârloage. „Dacă o pajiște n-o iei în cultură, n-o cosești în fiecare an, n-o cureți în fiecare an, nu-i dai îngrășăminte, nu îi dai o încărcătură normală cu animale, ea se degradează. Pentru că… ce e pajiștea? Un spațiu pe care omul l-a făcut, a defrișat pădurea ca să facă loc ierbii și să crească mai multe animale. De aceea au apărut aceste pajiști. Din păcate, la noi nu sunt întreținute pentru că avem impresia că este suficient să te duci cu animalele și să paști, atât. Peste tot, în vestul Europei, există mașinării care le întrețin, oameni care le-au luat în cultură, numai noi nu le-am luat încă în cultură. Noi suntem la stadiul de păstorit, fără să mai facem nimic. Ați văzut dvs. un crescător de animale care să aibă mașini de curățat pajiștile sau mașini de fertilizat? Nu găsiți așa ceva. Din păcate. Deci noi trebuie să creăm această civilizație pastorală și să întreținem pajiștile așa cum se cuvine.”

 

La munte e mai rău

 

Toate aceste probleme capătă accente dramatice dacă vorbim despre zona montană.

E de la sine înțeles că pajiștile cele mai multe se află în acea zonă. Verdictul specialistului preumblat prin acele locuri este cel care ne întristează. „Acestea sunt cele mai degradate!” Și ne explică de ce: „Pentru că sunt mai greu accesibile. Dacă înainte omul obișnuia să meargă pe munte cu samarul, punea pe măgăruș cât nu putea el duce, pe cai, cu căruța, acum, mai nou, folosește mașinile astea performante 4x4, iar unde nu ajunge mașina de acest tip, off-road, nu se mai instalează stâne. Asta înseamnă că multe din suprafețele de pajiști sunt abandonate”.

6

Am putea spune că multe s-au și împădurit. Ba chiar și unele zone accesibile cu acele off-road-uri. Asta, pentru că a scăzut dramatic și numărul de animale. Trebuie să îi dăm însă dreptate specialistului, care ne spune că fără aceste pajiști nu există viață pe munte. Viață economică, trebuie să precizăm și să reiterăm credința că dacă ne dorim ca munții să aibă în continuare viață, oamenii aceia ar trebui plătiți pentru că există. Teodor Marușca ne împărtășește iarăși din experiența sa de prin alți munți ai Europei. „În zona montană, pajiștile, care reprezintă peste 75-80-85% din suprafață, sunt motorul întregii activități de acolo. De aceea, unele țări din Europa dau foarte mare importanță acestui fapt. Recent, francezii au aniversat o jumătate de secol de la promulgarea legii pastorale la ei. Legea se referă, cea franceză zic, pentru că, vrem - nu vrem, din punct de vedere agricol și pastoral, Franța are niște priorități și este locomotiva Europei pentru agricultură. Și primul domeniu la care se referă legea pastorală franceză este favorizarea organizării crescătorilor de animale. Deci statul se interesează ca toți crescătorii de animale să fie organizați în asociații, federații etc., ca să creeze aceste grupuri pastorale care sunt autorizate de către stat. Al doilea domeniu, care la noi lipsește cu desăvârșire, este organizarea funciară a proprietarilor de teren cu destinație pastorală. Deci toți cei care dețin suprafețe de pajiști din zona montană sunt organizați în aceste asociații ale proprietarilor. La noi nu știu dacă există așa ceva, pentru că nu se cunoaște ale cui sunt pajiștile. Se cunoaște oarecum, dar nu în totalitate. Sunt unii care au obținut suprafețe imense din pajiștile românești, cu schimb de teren din câmpie. De ce? Ca să primească subvențiile care se dau pe pajiști. Ăsta e adevărul… Cel de-al treilea domeniu al legii franceze este facilitarea convențiilor plurianuale de păscut, adică îi adună pe crescătorii de animale cu asociațiile funciare ale proprietarilor de teren și fac convenții plurianuale între ei, astfel încât să se valorifice în integralitate iarba, dată de Cel de Sus sau făcută de ei. Și-și pun probleme și ei, în continuare, să perfecționeze această metodologie. Și mai spun ceva despre Franța: are un organism, se cheamă Cemegref, adică un centru de mecanizare a agriculturii, e și silvicultura aici, e și organizarea teritoriului, au un număr de 970 de agenți, din care 420 sunt cercetători științifici, și sunt organizați în 10 colective. Nimic nu se face în spațiul rural francez fără acest Cemegref, care deține în totalitate toate pârghiile. El știe unde-s conductele, care-i terenul; el face proiectele.”

Cemagref este un institut public de cercetare a cărui activitate se concentrează pe dezvoltarea durabilă în zonele non-urbane. Contribuie la conservarea și gestionarea acceptabilă a sistemelor de teren și apă, prevenirea riscurilor asociate și dezvoltarea activității economice durabile.

Evident că la noi sunt mai multe probleme decât soluții. De organizare, ce putem spune, lipsește cam de peste tot, de ce ne-am mira că lipsește de aici? Iar despre stimulare, nu doar că nu-i plătim, cum ziceam, ca să existe, dar le mai și facem viața grea punându-i într-o concurență total neloială cu crescătorii de animale de la șes. Iată cum ne spune domnia sa că rezolvă această problemă alte state cu zone montane: „Intervine ceva ce noi n-am reușit până acum să rezolvăm, respectiv preț diferențiat pe altitudine al producției animaliere. Nu este posibil ca laptele produs la câmpie sau la deal să aibă același preț ca acela produs la munte. Și am să vă spun că în Elveția, unde am făcut o specializare de 8 luni, în urmă cu 52 de ani, atunci, cu fiecare 250 m de altitudine, confederația plătea în plus producătorului de lapte 10%. Deci, dacă era un producător la 1.800 m altitudine și făcea 3.000 de litri de lapte de la vacile lui de-acolo, putea să concureze cu cel care era la altitudinea de 400-500 m din platoul elvețian, care făcea la vremea respectivă cam 5.500 de litri de lapte. La noi nu se întâmplă asta nici acum, deși eu am scris, după venirea din Elveția, în cărți și la reviste, de necesitatea prețului diferențiat pe altitudine, cel puțin al laptelui. Ajunsesem la concluzia că la noi ar trebui să fie o creștere de cel puțin 10% cu fiecare sută de metri altitudine în plus, ca să poată fi rentabil. Domnul academician Otiman a făcut un studiu, foarte interesant, pe baza datelor din zona montană, că la peste 700 de metri laptele trebuie stimulat ca preț, că altfel nu mai devine rentabil. Vă dați seama cum poate lupta un om în zona montană să supraviețuiască, dacă laptele lui, de la văcuța lui, de acolo, prețul este același cu al aceluia unde are condiții mult mai bune de lucru”.

 

Ecologia, un deziderat îndepărtat

 

Foarte interesantă este viziunea domnului dr. Teodor Marușca în privința modului cum ar trebui să evolueze acreditarea de agricultură ecologică. „Se vorbește acum că România ar trebui să ajungă la 25% din suprafață cu agricultură ecologică. Singura țară din Europa care a depășit acest cuantum de 25% este Austria. Dar vă pun întrebarea: pe ce anume se bazează Austria, de a făcut peste 25% agricultură ecologică? Pe pajiști, dragii mei! Și atunci, Institutul nostru, în cadrul unui proiect, a întocmit un Îndrumar de bune practici pentru agricultura ecologică montană, și mai departe, pajiști permanente și pastoralism. În această carte, ajunsă, la fel, în toate județele României, la minister, în sute de exemplare, care a fost prezentată, sunt toate legile apărute legat de agricultura ecologică și cum trebuie ea aplicată.” Cu toate acestea, nu crede că doar din pix se poate face asta, deși pășunile noastre probabil nu s-au întâlnit vreodată cu substanțele chimice de fertilizare. Dimpotrivă, crede că e nevoie de o etapă intermediară, de o cultivare convențională. „În primul și în primul rând, ideea pe care au lansat-o unii că e suficient că nu s-au dat pe pajiștile României, de secole, de zeci de ani, îngrășăminte și să le declarăm ecologice este o greșeală impardonabilă. Adică acestea nu sunt pajiști ecologice în bunul sens al cuvântului, pentru că au covorul ierbos degradat. Animalele nu consumă iarba, randamentul animalelor care pasc pe aceste pajiști degradate este extrem de scăzut, și atunci cum să te mai lupți cu agricultura convențională? În primul și în primul rând, trebuie să îmbunătățim pajiștile. Doi-trei ani, să le dăm îngrășăminte, să le refacem total, să semănăm alte specii mai valoroase prin reînsămânțare, să le folosim rațional și, după doi ani, de trecere, de conversie la agricultura ecologică, facem ecologic. Nu am găsit nicăieri pajiști degradate, când am umblat în Franța la specializare, toate au un covor extraordinar de bun. Nu. Nu se poate fără a trece printr-o fază de îmbunătățire. Sunt unele voci din România care nu sunt suficient de bine pregătite sau informate, și care sunt adeptele falsei idei că se poate face agricultură ecologică pe pajiști degradate. Se zice că avem îngrășăminte organice destule, târlim cu animalele. Nu e suficient. Din experiențele noastre, și vreau să spun că am experiență de 25 de ani în platoul Bucegilor la 1.800 de metri altitudine și am făcut experiențe, cât se poate târli cu animalele. Adică, țin animalele în mod corespunzător ca să se fertilizeze pajiștea, nu mai mult de 10-15%. Și ce fac cu restul suprafeței? O las tot așa? Deci ideea unilaterală că vom fertiliza organic e greșită. Fertilizăm organic după ce ducem mai multe animale sus, la conversie. Am făcut conversia, am animale mai multe, că au ce mânca, și atunci pot să fac și târlire cu animalele și să acopăr cât de cât necesarul de fertilizanți pentru iarba respectivă. Deci toate acestea se fac cu judecată și cu organizare.”

8

***

Așadar, am stat de vorbă cu unul dintre cei mai importanți specialiști în domeniul pajiștilor de pe la noi, despre trei aspecte foarte importante. În primul rând, e nevoie de o nouă abordare a pajiștilor, pe care nu putem să le mai privim ca niște nomazi care vin cu animalele, le satură și pleacă mai departe pe alte plaiuri. Au trecut mii de ani de când se întâmpla asta. Trebuie să venim în actualitate, să devenim cultivatori ai pășunilor. E foarte frumos cum apreciază chiar interlocutorul nostru această chestiune: „Dacă noi nu aplicăm ce este nou în domeniu, pierim. Degeaba ne uităm că-i verde peste graniţă, dincolo, pentru că alea sunt făcute pentru că au luat în cultură pajiştile. Ei sunt deja în civilizaţia europeană a pajiştilor. Haideţi să intrăm şi noi în ea!”. Într-adevăr, să intrăm în acea civilizație care are grijă de oamenii greu încercați ai muntelui, sprijinindu-i, ca să punctăm și a doua temă pe care am dezbătut-o aici. Cea de-a treia a fost transformarea pajiștilor în acea pondere ecologică pe care ne-o impune noua politică europeană. Dar nu oricum, ci în modul în care cercetătorii, precum cel cu care am vorbit, ne învață.

 

Articol scris de: Adrian Nedelcu; Documentare: Alexandru Băgescu

Publicat în Revista Fermierului, ediția print - mai 2022
Abonamente, aici: https://revistafermierului.ro/magazin/acasa/21-abonament-revista-fermierului-12-luni.html
Citit 422 ori

newsletter rf

Publicitate

21C0027COMINB CaseIH Puma 185 240 StageV AD A4 FIN ro web 300x200

FMC banner site

banner.logo agroconcept

Banner Corteva 2020

GAL Danubius Ialomita Braila

GAL Napris

Revista