Geneza poporului român și a limbii române, obiceiurile, tradițiile și credințele, spațiul (cultural și fizic) stăpânit de români au devenit subiecte care polarizează dramatic societatea noastră.

„Suntem cei mai buni, dar am avut o soartă potrivnică”. „Suntem cei mai proști, nu avem nicio șansă să ne schimbăm destinul”. Aceste păreri, diametral opuse, exprimă, aşadar, extremele de poziționare ale românilor cu privire la propria ființare ca națiune. Spun extreme deoarece numărul celor atrași spre acești poli „magnetici” ai chestiunii fac nesemnificativ numărul celor poziţionaţi pe segmentele intermediare despărţite de punctul de echilibru. Fenomenul este extrem de vizibil în postulările care fac referire la istoria oamenilor de pe aceste meleaguri – în forma antagonică „dacopați - dacofobi”. Situația creată este, cumva, ingrată, întrucât istoria universală nu începe de la daci, dar nici istoria noastră nu este exclusiv o sumă a influențelor străine. Influențe care, după dacofobi (susținătorii ultimei idei), au dispărut astăzi când, iată, putem avea o percepție clară, fără interferențe nocive. Oare?!

Foarte ciudat, gruparea negaționistă (cel puțin dacă e să ne luăm după frecvența și intensitatea clamărilor din social media) este mult mai numeroasă. Asta, în condițiile în care este denunțată o inoculare instituționalizată a dacismului în perioada '80-'90. Este adevărat, putem fixa în epocă această tușă îngroșată. România Socialistă a avut nevoie de argumente ale „excepționalului” românesc (în toate formele), iar originea „deosebită” şi caracteristicile moştenite de la un popor „dârz”(!) fiind argumente potrivite în „religia” timpului. Din păcate, tezele au luat locul cercetării și diseminarea s-a făcut prin aceleași mijloace de comunicare cu cele ale „directivelor”, către un public – în cel mai fericit caz – semidoct. Astfel, pentru erudiţi, teza valorilor de istorie veche (multe, puține – nici nu contează) a devenit o asumpţie diluată.

Mai mult, demagogia nu este o abilitate căpătată astăzi de politicieni. Bine practicată de către cadrele de partid, „vorbăraia goală” a distrus cercetarea în domeniu. Să nu uităm că șantierul arheologic de la Cucuteni (Iași) a fost închis în acea perioadă (chiar dacă sub un slogan generos, de tip „generațiile viitoare vor putea extrage informația cu mai mare acuitate, dat fiind nivelul științific și tehnic mai avansat de peste ani”).

Tot în acea perioadă, șantierele socialiste turnau beton peste multe situri arheologice pentru a nu încetini marșul triumfător al marilor „realizări”. Chiar și așa, dovezi reale ale istoriei noastre îndepărtate nu au trecut neinventariate. La urma urmei, oricât ar părea de trist sau de ciudat, naționalismul lui Ceaușescu a creat o fereastră de oportunitate pentru cercetarea românească sau, mai exact, pentru cercetarea românească neviciată de obediența faţă de slavismul impus de sovietici. Segmentul de timp a fost scurt și nu a dus la o firească „așezare” a concluziilor. Acestea, chiar și „nematurate”, au fost aspirate de aparatul de propagandă. În absența continuării cercetărilor serioase de după '90, în vârtejul globalizării (cu impulsuri mai puternice din exterior decât ceea ce puteam genera noi), prin diluarea actului de educație, avem astăzi un revers încărcat de negație, denigrare, miștocăreală și ură până și pentru ideea de a (re)judeca procesul plămădirii noastre ca națiune. Prin șabloane, dacofobii aruncă în derizoriu orice proces de evaluare a istoriei vechi. Nu spun că plasarea noastră de către analfabeți și răspândaci ai teoriei „buricul Pământului” ne-ar face bine. Dimpotrivă. Dar este cât se poate de clar că abandonarea unor zone de cercetare „fără luptă” (a se citi fără evaluare şi utilizarea câtimilor obţinute) de către intelectuali și îmbrățișarea unei (non)ideologii servite de-a gata este condamnabilă și, în esență, păguboasă. Nu am văzut reacții pertinente ale lingviștilor, etnologilor, antropologilor, istoricilor, la bălăcăreala visceral combativă (bazată doar pe „cred” și nu pe „știu”) pe tema (in)existenței cuvintelor dacice în lexicul românesc. Poate că o explicație detaliată, făcută cu răbdare, despre ceea ce a însemnat acum 10.000, 9.000, 8.000 de ani migrația umană în zona indo-europeană, obârșia unor limbi moderne sau considerate „matcă” (latina, de exemplu) sau tangența acestora cu grupul proto-indo-european, momentul (atenţie!) și modul în care au fost scrise (puținele) dicționare etimologice de la noi – toate acestea, spun, ar fi creat o altă componență a publicului prezent în aula dezbaterii, cu șanse mai mari de a fructifica în folosul nostru ceea ce ne „aparține”, separând „neghina” afirmațiilor hazardate, dar şi cucuta turnată de „omul nou”. Este de notat, totuși, că alte națiuni nu se feresc de afirmații „curajoase” pentru a-și „brandui” țara (să admitem că noi am putea ocoli acest modus operandi). Inițial, am vrut chiar să înșirui câteva exemple de cuvinte din agricultură și din viticultură în mod special (cu favoritul „vin” care se regăsește pe toată linia PIE, provenind, cel mai probabil, din sanscrită, nefiind preluat din latină, aşa cum se vehiculează). Astfel de exemple, odată înţelese, acceptate şi adoptate, ar putea crește brandul și puterea afacerilor agricole românești. N-am s-o fac însă, până când nu vom găsi resursele necesare pentru documentare și argumentare judicioase. Nu găsim, asta e! Rămânem cu vin din vinum și cu ștampila (pusă cu satisfacţie de o parte din conaţionalii noştri) unui metisaj lingvistic nedemn de luat în seamă. Nici măcar de către tinerii noștri.

P.S.: soiul istoric „Creaţă”, prezent în tot Banatul românesc şi sârbesc, este trecut într-o valoroasă ampelografie, Kreaca. Un semn clar al ierarhizării limbilor din zonă de către străini, în cazul de faţă, sârba fiind mai bine cotată decât limba română, în opinia autorului.

Opinie care, până una-alta, are o justificată circulaţie internaţională, dar care nu a fost confruntată cu nicio  altă părere venită din partea noastră. Pentru că nu avem nicio părere.

Articol scris de: CĂTĂLIN PĂDURARU - Wine Ambassador, CEO VINARIUM-IWCB