În județul Vâlcea, acolo unde se fac produse din carne după tradiții oltenești, în comuna Mihăești, am aflat rețete și povești de altădată. Interlocutorul nostru este Petre Simion, managerul fabricii „Ca Altădată”.
Reporter: Când a început povestea „Ca altădată”?
Petre Simion: Povestea „Ca altădată” începe în copilăria noastră, noi suntem născuţi la sat, în județul Vâlcea, şi din copilărie am crescut cu produsele „Ca altădată”. Sunt reţete pe care le făceau bunicii, străbunicii, părinţii noştri în gospodăria lor, la noi la ţară. Astăzi, e o poveste frumoasă, zic eu, venită dintr-o necesitate, gospodăria ţărănească trebuia să se autoîntreţină. Suntem din comuna Roşiile, acum ne-am tras un pic mai la oraş unde e amplasată fabrica, în comuna Mihăeşti, suntem lângă Ocnele Mari, părinţii noştri veneau din comuna Roşiile la Ocnele Mari şi cumpărau sarea pe care o foloseau în gospodărie, sarea fiind un element foarte important şi definitoriu în produsele noastre. Folosim sarea de la Ocnele Mari, aşa cum şi părinţii noştri o foloseau. Pe locul Ocnelor Mari înainte era cetatea dacică Buridava, care de atunci exporta sare sau, după ce ne-au cucerit romanii, era trimisă pe Olt şi pe Dunăre şi apoi probabil cu carele spre Roma. Acum în zonă avem mai multe cetăţi dacice, în ultimul timp se fac noi descoperiri, avem una la Grădiştea, chiar în comuna vecină a Roşiilor, la Tetoiu, suntem o zonă încărcată de istorie. Ne place istoria, ne place tradiţia, dacă avem cu ce să ne lăudăm vrem s-o facem, că e un lucru firesc, o mândrie a vâlcenilor, a oamenilor din comunele noastre. Practic promovăm ceea ce suntem noi. Trăim într-o lume modernă şi trebuie să avem şi noi produse de schimb, că altfel satele noastre ce fac? Nu mai au ce să producă. Şi căutăm să ne ridicăm, să venim cu ceva în sensul ăsta, să facem ca gospodăria ţărănească să continue, să fie adaptată la timpurile moderne.
„Căutăm să facem ca gospodăria ţărănească să continue, să fie adaptată la timpurile moderne.”
Reporter: Ne spuneți, vă rugăm, câteva cuvinte despre istoria fabricii și primele produse „Ca Altădată”?
Petre Simion: Firma este înfiinţată în 1992, iar din 1993 funcţionează aici, la Mihăeşti. S-au cumpărat terenul şi clădirile care erau, am mai construit. Iniţial era şi abatorizare, şi fabrică de produse din carne, apoi în decursul timpului au venit normele europene de înregistrare şi s-a renunţat la abatorizare şi s-a rămas doar pe procesare. În timp ne-am gândit că avem reţete, e o nişă pe care putem să ieşim şi am trecut la producerea produselor tradiţionale din reţetele bunicilor noştri. Au fost două faze de atestare. Noi am fost mereu cu aceleaşi produse, şi în prima, şi în a doua fază. „Cârnaţii din topor”, cu care am crescut din copilărie, jumările, carnea la garniţă, toba, caltaboşul, muşchiul perpelit, ceafa perpelită, pulpa perpelită le-am autorizat în primă fază, s-au autorizat foarte multe. Au venit apoi alte norme, mai stricte, şi am reluat şi a doua oară autorizarea. În momentul acesta avem 13 produse atestate tradiţional.
Cârnații din topor și carnea la garniță, produse etalon
Reporter: Care sunt produsele etalon?
Petre Simion: Cârnaţii din topor şi Carnea la garniţă putem spune că sunt cele mai reprezentative şi încercăm acum să le atestăm şi european, şi pe lângă ele sunt şi Jumările, şi Cârnaţii cu miroase, de usturoi, şi Muşchiul perpelit. Avem produsele tradiţionale de sărbători: Toba, Caltaboşul, Lebărul – în perioada Crăciunului, a sărbătorilor de iarnă, şi Drobul – în perioada sărbătorilor de Paşti.
Reporter: Care este istoria Cârnaţilor din topor din Vâlcea?
Petre Simion: Eu vă povestesc din copilăria mea, cum am luat eu contact cu Cârnaţii din topor. Se tăia porcul, iarna la noi în curte, se afuma cu paie, veneau rudele, veneau vecinii, era ca o sărbătoare, un eveniment. Bărbaţii terminau treaba lor şi venea treaba femeilor, cu spălat de maţe, cu tocat de carne, cu pregătire, taică-meu avea sarcina să săreze carnea, s-o pună în molde (n.r., albie, covată), să o pregătească, după aceea pe plită se făcea pomana porcului, se scotea un vin de la beci, o varză murată şi oamenii stăteau pe lângă masă şi începeau tot felul de poveşti. Eu eram copil şi eram cu ochii căscaţi, să ascult, să nu-mi scape nimic. După ce se termina toată treaba asta, a doua zi aveam de umplut la cârnat. Şi atunci am luat contactul cu Cârnaţii din topor. Atunci procesul de umplere era mult mai greu, pe timpul ăla nu exista nici maşina de tocat şi ei se umpleau cu o nuia de salcie: rupeai nuiaua, îi făceai un fel de nod ca să lărgeşti un pic maţul, ca să poţi să bagi. Şi era destul de anevoios. Eu poate voiam să plec şi eu la zăpadă cu copiii, dar trebuia să stau la umplut de cârnaţ. Dar făcând, prinzi drag. Atunci, copil, poate nu-ţi dai seama, dar timpul trece şi îţi rămân în memorie lucrurile astea. Îi făceai, îi puneai lângă sobă la scurs, după aceea îi urcai în podul casei la afumat, noi aveam şi un cuptor jos, mare, în care se făcea pâinea, şi în cuptorul larg atârnam cârnaţii şi ei erau lăsaţi, mai dădeam foc, mai nu, şi îi simţeam. Şi acum îmi vine în minte foşnetul acela de cârnaţ din topor.
Reporter: Ce conțin Cârnații din topor, ce piese din porc intră în compoziția lor?
Petre Simion: Produsul tradiţional e un produs care necesită multă manoperă, multă cunoaştere, amprenta umană e definitorie. Foarte multe procese se fac manual. E foarte importantă alegerea cărnii. În general, se pune carne de pe spate, de deasupra pulpelor, de pe şa, e o carne mai tare, şi slănina la fel, se evită slănina moale sau osânza. E foarte important procesul de alegere a cărnii, ăsta este chiar unul dintre secrete, dintre factorii care-l diferenţiază ca produs. Apoi vine procesul de tocare a cărnii, care se făcea cu toporul şi cu barda. Practic uneltele ce le aveai în gospodărie. Şi tocarea cărnii cu toporul e iar o particularitate foarte importantă. Şi în momentul ăsta, dacă toci carnea în alt fel sau cu altceva, gustul nu mai este acelaşi. Adică un pic dacă intervii în tot procesul acesta, gustul se schimbă. După ce se toacă, carnea şi slănina se pun la macerat cu sare de la Ocnele Mari, se lasă câteva zile, în fiecare zi se dă prin ea, se intervine, s-o amesteci, sarea să se topească bine şi să se pătrundă, şi apoi, când s-a terminat maturarea, se amestecă cu condimentele care clar sunt condimente naturale. Avem cimbru, piper, usturoi. Reţeta este destul de simplă, dar şi gustul, şi savoarea, şi textura practic redau simplitatea ei şi condimentele naturale, fără adaosuri, fără alţi conservanţi.
„Produsul tradiţional e un produs care necesită multă manoperă, multă cunoaştere, amprenta umană e definitorie.”
Reporter: Practic ei se conservă doar cu sare.
Petre Simion: Exact. E un lucru natural, firesc şi de ce să nu-l facem? Practic în conservare intervine după aceea afumarea, care iar se face la lemn de fag şi pe celulă de lemne, cu foc.
Reporter: Care este termenul de garanţie pe care-l au produsele tradiţionale?
Petre Simion: Cârnaţilor noi le dăm un termen de 30 de zile. La ţară, noi îi puneam în pod şi acolo erau buni câteva luni, dar e clar că omul care-l cumpără din magazin nu mai are podul acela în care să-i ţină atârnaţi, şi atunci am venit cu termenul acesta de 30 de zile. Am fost la târg la Hanovra, în Germania, şi acolo am atârnat cârnaţii şi nu au avut absolut nimic, ba chiar sunt mult mai buni după ce stau la aer şi se mai usucă puţin. Părinţii, bunicii plecau la muncă. De exemplu, în vremurile alea taică-meu cu încă vreo doi-trei băieţi din comună plecau în nordul judeţului la munte, la tăiat de lemne cu joagărul. Şi ce să facă? Urcau în pod, îşi lua câţiva cârnaţi, îşi lua o carne la garniţă, nişte ceapă, nişte brânză, o ţuică şi pleca la muncă. Era o muncă fizică destul de grea, nu existau utilajele astea moderne, şi trebuia să fii sănătos şi în forţă.
Reporter: Să vorbim şi despre Carnea la garniţă.
Petre Simion: Practic, trebuia să valorifici toate părţile din porc, care se creştea destul de greu, oamenii trăiau în condiţiile alea şi trebuiau cumva să-şi asigure pe o perioadă mai lungă mâncarea. Şi atunci se folosea afumarea, prăjirea, şi aşa s-a ajuns la garniţă, garniţa fiind un vas. Exista termenul de „carne la garniţă” şi „carne la oală”, fiecare ce avea în gospodărie.
Reporter: De obicei în Vâlcea se folosea oala de lut, nu?
Petre Simion: Da. Acum noi chiar ne-am făcut atelier de olărit propriu, în care am făcut oală de lut în care să putem să venim cu carnea la garniţă în oală. Aveam nevoie de atelier ca să controlăm procesul, să nu fie materiale chimice în oală, să folosim totul ecologic, să nu aducem atingere produsului tradiţional. Carnea la garniţă se face din spată, pulpă, cotlet, ceafă, se lasă la sare câteva zile, după aia se scurge şi are loc afumarea. După afumare se taie în bucăţi mai mici şi se prăjeşte. În compoziţia Cărnii la garniţă vin şi Cârnaţii din topor sau Cârnaţii cu miroase, care se taie în bucăţi mai mici şi se puneau în garniţă. După ce puneai carnea şi cârnaţii, se acopereau cu untura în care au fost prăjiţi şi puteai să o ţii câteva luni bune. De pildă, eu, personal, vara mă duceam la coasă şi luam carne la garniţă în pachet şi mâncam la coasă, când nu aveam timp să vin acasă…
Reporter: Acolo nu numai carnea, ci şi untura era valorificată, ca şi acum, de altfel.
Petre Simion: Da, nu se pierdea absolut nimic. Practic am stat şi eu de poveşti cu bunicii mei şi am înţeles că au fost vremuri grele, fiecare gospodărie trebuia să muncească. Nu munceai – nu aveai. Se făceau schimburi, de exemplu, dacă aveai ceva în gospodărie de prisos plecai în jos să vinzi din ele. Poveștile cu oltenii care pleacă cu căruţa şi căţelul sunt adevărate. Sau cum v-am povestit cu taică-meu, el pleca la munte să taie la lemne. Acolo aveai nevoie şi de un ban în gospodărie, şi în felul ăsta se făcea. Familiile erau numeroase, maică-mea a avut 9 fraţi, taică-meu 4…
Reporter: Gospodăria trebuia să supravieţuiască, trebuia să fie fiecare membru hrănit, dar schimburile comerciale de care aminteam – şi lemnul era mijloc de schimb, adică pentru obţinerea de venituri, dar şi sarea, se mergea în sud şi de acolo se venea cu grâne.
Petre Simion: Da, corect. Se pleca la Ocnele Mari cu căruţele, vorbeau mai mulţi în sat, se făcea un convoi de vreo 15 căruţe, erau vremurile în care ţi-era un pic frică să mergi singur. Mai înainte erau poveşti cu haiduci şi cu tot felul de pericole, mai era pericolul cu animalele sălbatice, în zonă fiind haite de lupi, şi atunci oamenii se strângeau în grup, plecau 15-20 de căruţe, astfel aveau probabil şi curaj – te duci la Ocne şi nu ştii ce găseşti acolo, e sare sau nu, aştepţi, se ajutau unii pe alţii. Chiar îmi povestea maică-mea că se întorcea cu bunica ei, erau cu carul cu boi, şi erau ultimii în convoi şi bunica a rugat-o pe maică-mea să stea un pic, că aţipeşte şi ea. Şi maică-mea a aţipit şi ea, şi când s-au trezit plecase convoiul. Speriate… au strigat, le-au aşteptat… De fiecare dată când o aduceam pe maică-mea la Vâlcea treceam prin pădurea Cotoşmanului şi-mi povestea că aici a rămas ea cu căruţa…
Materie primă, doar din România
Reporter: Ce trebuie făcut pentru a respecta calitatea produsului, să nu te abaţi deloc?
Petre Simion: În procesul de atestare regulile sunt destul de clare. Acum nu e vorba doar de regulile pentru produsele atestate, ci şi de regulile generale pentru a funcţiona o fabrică de produse din carne. Vă daţi seama că trebuie să existe un proces de trasabilitate, noi avem inginer care se ocupă cu aşa ceva. În momentul acesta putem să spunem orice bucată de carne de unde provine, ce proces suportă, unde pleacă, în ce condiţii pleacă.
Reporter: De unde provine carnea pe care o folosiți în produsele „Ca Altădată”?
Petre Simion: Carnea provine de la unităţi autorizate din România. Este o carne de porc românească, porc crescut în România. Ar fi bine la un moment dat să fie crescut în gospodării, dar este un proces care probabil va mai dura, însă e o chestie benefică, la un moment dat se va întâmpla să fie abatoare în mai multe comune, ca să poţi să iei carne direct de la gospodăria ţărănească. Revenind la condiţii, produsele noastre sunt în toată ţara, dar şi în străinătate. Câteodată nu ştim nici noi toate magazinele unde se află. Produsele pot fi şi sunt luate de OPC sau de o altă autoritate de control şi duse la analize. Vă daţi seama că ce e pe etichetă trebuie să corespundă, şi a corespuns de fiecare dată, n-am avut niciodată probleme. Ce se întâmplă? Ai risca să pierzi atestatul, dar pierzi credibilitatea, în primul rând, care este cea mai importantă. Pierzi ce vrei tu să transmiţi clientului. Omul trebuie să vadă eticheta, de asta încurajez toţi clienţii să citească foarte bine eticheta. Am văzut că au apărut programe, aplicaţii şi online, se duc oamenii, scanează şi se arată acolo exact ce este. Nu cred că mai există în România cineva care să-şi permită să pună altceva pe etichetă. Dar în mare parte toată lumea trece exact ce este acolo, iar clientul este bine să fie informat, pentru că e vorba de sănătatea lui, de ce mănâncă, mai bine să dea banii pe o mâncare sănătoasă decât să-i dea pe medicamente.
Reporter: Apropo de „produse tradiţionale”. La ce trebuie să ne uităm în momentul în care mergem într-un magazin sau mergem chiar la o tarabă într-o piaţă şi acolo se spune „uite, eu am produse tradiţionale”, sau este un magazin doar cu produse tradiţionale?
Petre Simion: În primul rând, eticheta de produs are aplicată pe ea o siglă cu „produs tradiţional”. În acelaşi timp, legea prevede ca fiecare comerciant să aibă afişat atestatul de produs tradiţional. Citiţi eticheta, vedeţi atestatul. Este foarte important.
Reporter: Există deschidere din partea supermarketurilor, a magazinelor mari, către produsele tradiţionale româneşti?
Petre Simion: Este o reglementare care prevede că poţi să faci 400 kg de produse tradiţionale într-o zi, nu dintr-un produs, ci din toate. Deci, nu poți livra cantități mari. În ultimii cinci ani, lucrurile s-au schimbat în bine, şi s-au schimbat în bine în primul rând datorită clienţilor. Oamenii au devenit mai interesaţi de ce consumă, au început să citească etichetele, au început să se uite la calitate, la gust şi aşa mai departe, şi atunci cumva clientul a forţat şi magazinul, prin cerere, ca să fie aduse produsele tradiţionale. Există într-adevăr o deschidere cumva la unison, din partea supermarketurilor şi a băcăniilor, şi a tot felul de alte magazine.
Reporter: În ceea ce priveşte produsul tradiţional autentificat românesc, este nevoie de investiţii mari ca să poţi să ajungi să faci calitate continuu?
Petre Simion: Este nevoie de investiţii în permanenţă. Dacă nu eşti în priză tot timpul, dacă nu te adaptezi, ieşi de pe piaţă; sau dacă nu ai produsele cum trebuie. Sunt mulţi factori. Contează materia primă, contează producţia, contează ambalarea, contează transportul, contează marketingul, contează managementul şi aşa mai departe. Trebuie să te faci cunoscut, automat îţi trebuie chestii moderne ca să vii să te faci cunoscut.
„Este nevoie de investiţii în permanenţă. Dacă nu eşti în priză tot timpul, dacă nu te adaptezi, ieşi de pe piaţă.”
Reporter: Şi cea mai importantă investiţie, cred că sunteţi de acord cu mine, este în oameni.
Petre Simion: Absolut. Asta este cea mai importantă. Produsul tradiţional are foarte multă manoperă, e un produs care trebuie bibilit, trebuie să fii tot timpul atent, nu este o alarmă să sune şi să anunţe… trebuie să-l simţi. Avem oameni care lucrează de 16 ani la noi în firmă.
Reporter: La final, ce ne-aţi recomanda nouă, consumatorilor?
Petre Simion: Eu recomand produsele „Ca altădată” din toată inima. Spun consumatorului să citească foarte bine eticheta, să fie informat. Că ia produsele noastre, că ia produsele altui producător – este loc pe piaţă pentru toată lumea –, dar să fie conştient, să ştie pe ce dă banul, să fie atent. Asta vreau. Este o chestiune valabilă pentru toţi consumatorii, pentru toţi românii. Plecăm cu produsele „Ca altădată” şi în străinătate. Ele se duc tot spre românii noştri din Italia, Spania, Belgia, Luxemburg, Germania. Am reuşit cumva să ne ducem peste tot. Atestând european, sperăm ca acest proces să crească. Până la urmă, sunt produse româneşti de export. Până la urmă, că tot avem balanţa deficitară mereu, haideţi să vindem şi noi la străini produse românești.
Articol de: ȘTEFAN RANCU
Publicat în Revista Fermierului, ediția print – mai 2024Abonamente, AICI!