Omul optimist privește încrezător viața și viitorul. Suntem noi, românii, optimiști? Eu cred că da. Însă acum traversăm o perioadă care, cu siguranță, va rămâne în istoria omenirii, prin prisma acestei pandemii create de noul coronavirus. Cum ne-a prins pe noi această boală? Am mai zis: cu mâinile goale, dezbrăcați în fața dușmanului invizibil. În agricultură s-a suprapus secetei și multelor probleme care atârnă de 30 de ani de gâtul agricultorilor, ca o piatră de moară.

Brambureala autorităților și situația prezentă bulversează și fac să dispară orice urmă de optimism.

De dinainte de COVID-19, fermierii strigă că-i secetă, și tot de dinainte, prin sertarele tuturor guvernelor și parlamentarilor stau hârtii pe care s-au prăfuit strategii, soluții, inițiative, memorii ale organizațiilor profesionale din agricultură. Întotdeauna, culoarea politică a învins orice inițiativă benefică agriculturii ori altui domeniu din economia țării.

E secetă. A mai fost secetă. Și atunci, ca și acum, chiar dacă culorile de la guvernare sunt diferite, soluțiile sunt aceleași. Adică, spre zero. Și unii, și alții, pe hârtie, pot iriga vreo două milioane de hectare. Pe canalele existente se bagă apă, da, care ar putea, probabil, acoperi milioanele alea de hectare, dar agricultorii nu dispun de infrastructura care să le permită să ajungă apa la culturile lor. La ora actuală, se irigă puțin peste 200.000 de hectare, pentru că fermierii n-au cu ce. N-au echipamente și nu prea dispun nici de bani, deoarece România n-a avut niciodată o strategie, o politică agricolă care să sprijine capitalizarea agriculturii. Ca orice cetățean român, agricultorul trăiește cu împrumuturi, cu credite.

Există bani europeni, însă și cu ăștia e altă poveste, tot complicată.

Apoi, în continuare se fură de pe câmpuri tot ce înseamnă fier. Azi se întind echipamentele de irigat pe câmp și a doua zi nu mai găsești bucată de fier. Prin urmare, alte cheltuieli, altă distracție, cu paza câmpului.

Toamna trecută, au fost însămânțate aproape trei milioane de hectare, iar cele afectate de secetă se pare că vor ajunge pe la 1,5-1,7 milioane de hectare. Ministrul Adrian Oros estimează o producție de grâu de maximum 5,5 milioane de tone, comparativ cu 9 milioane, cât se obținea în România într-un an bun. Nu se știe spre ce se îndreaptă și culturile de primăvară, care și ele suferă deja din lipsa apei. Și aici previziunile spun că vor fi pagube majore pe o suprafață de peste un milion de hectare.

Personal, mi se pare o brambureală pe la tot ce înseamnă „Stat”. Toți, parlamentari, europarlamentari, miniștri, directori de agenții, mici funcționari etc., se întâlnesc, socializează cu fermierii, cu reprezentanții agricultorilor, ies în presă, pare că lucrurile funcționează, că merg pe un făgaș cât de cât normal. Când privești în profunzime, vezi că de fapt e un înveliș gol pe interior. De 30 de ani se acționează pompieristic, se iau măsuri fără viitor, doar de moment. Din acest motiv, în anul 2020 încă ne plângem de tot soiul de lipsuri.

Agricultura românească are nevoie de măsuri adaptate la propria realitate. Câți dintre cei care au în mâini soarta țării cunosc realitatea, aia din teren? Sau, dacă o cunosc, o și înțeleg? Ministrul, secretarii de stat, directori din MADR merg în ferme. Și? Nimic! Fac ori ce îi duce și cât îi duce capul (se întâmplă rar asta), ori ce le dictează partidul.

Pandemia care a lovit planeta ne-a mai arătat ceva: că globalizarea nu prea merge într-o astfel de criză. Conducătorii noștri ar trebui să lase deoparte războaiele politice și să se bată pentru noi. Altfel, spre ce ne îndreptăm? După pandemie, vom mai putea continua așa, poticnit, ca până acum? Scapă cine poate...   

Tot în timpul pandemiei, fermierii le-au mai amintit guvernanților o problemă, mistreții. Ei, și? Parlamentul e ocupat cu moțiuni de cenzură, cu certuri politice, cu d-ale lor, ale parlamentarilor, aceleași de 30 de ani. Îți cam piere zâmbetul când îi vezi pe aleși că trăiesc într-o altă lume, clar mai bună decât a celor care îi votează și le asigură banii pentru traiul zilnic.

Culturile care scapă de secetă e posibil să ajungă în gurile mistreților. Nu mai vorbim de pesta porcina africană, de care nu mai scăpăm, pusă tot pe seama mistreților. Nu există niciun control asupra populațiilor de mistreți și a altor animale sălbatice care ajung pe câmp și distrug culturile. E nevoie de legislație, dar aici intervin alte asociații și alte interese și niciun Parlament, și niciun guvern nu-și asumă vreo inițiativă în ceea ce privește animalele sălbatice. În trecut, au mai numărat unii ouă prin parlament. Pe vânători, cine-i numără?  

În aceste condiții, e cam greu să fii optimist. Eu continui, totuși, să fiu optimistă. Știu că și fermierii privesc încrezători spre viitor. Da, am încredere în voi, agricultorilor, că veți continua să munciți și că nu ne veți lăsa fără bucate pe masă!

Închei cu aceleași trei cuvinte cu care îmi închei postările pe pagina mea de facebook: „Să fim bine!”. Și să ne revedem pe câmp.

Editorial publicat în Revista Fermierului, ediția print - iunie 2020

Pentru abonamente: https://revistafermierului.ro/magazin/acasa/21-abonament-revista-fermierului-12-luni.html

Foto: APPR