Geneza poporului român și a limbii române, obiceiurile, tradițiile și credințele, spațiul (cultural și fizic) stăpânit de români au devenit subiecte care polarizează dramatic societatea noastră.

„Suntem cei mai buni, dar am avut o soartă potrivnică”. „Suntem cei mai proști, nu avem nicio șansă să ne schimbăm destinul”. Aceste păreri, diametral opuse, exprimă, aşadar, extremele de poziționare ale românilor cu privire la propria ființare ca națiune. Spun extreme deoarece numărul celor atrași spre acești poli „magnetici” ai chestiunii fac nesemnificativ numărul celor poziţionaţi pe segmentele intermediare despărţite de punctul de echilibru. Fenomenul este extrem de vizibil în postulările care fac referire la istoria oamenilor de pe aceste meleaguri – în forma antagonică „dacopați - dacofobi”. Situația creată este, cumva, ingrată, întrucât istoria universală nu începe de la daci, dar nici istoria noastră nu este exclusiv o sumă a influențelor străine. Influențe care, după dacofobi (susținătorii ultimei idei), au dispărut astăzi când, iată, putem avea o percepție clară, fără interferențe nocive. Oare?!

Foarte ciudat, gruparea negaționistă (cel puțin dacă e să ne luăm după frecvența și intensitatea clamărilor din social media) este mult mai numeroasă. Asta, în condițiile în care este denunțată o inoculare instituționalizată a dacismului în perioada '80-'90. Este adevărat, putem fixa în epocă această tușă îngroșată. România Socialistă a avut nevoie de argumente ale „excepționalului” românesc (în toate formele), iar originea „deosebită” şi caracteristicile moştenite de la un popor „dârz”(!) fiind argumente potrivite în „religia” timpului. Din păcate, tezele au luat locul cercetării și diseminarea s-a făcut prin aceleași mijloace de comunicare cu cele ale „directivelor”, către un public – în cel mai fericit caz – semidoct. Astfel, pentru erudiţi, teza valorilor de istorie veche (multe, puține – nici nu contează) a devenit o asumpţie diluată.

Mai mult, demagogia nu este o abilitate căpătată astăzi de politicieni. Bine practicată de către cadrele de partid, „vorbăraia goală” a distrus cercetarea în domeniu. Să nu uităm că șantierul arheologic de la Cucuteni (Iași) a fost închis în acea perioadă (chiar dacă sub un slogan generos, de tip „generațiile viitoare vor putea extrage informația cu mai mare acuitate, dat fiind nivelul științific și tehnic mai avansat de peste ani”).

Tot în acea perioadă, șantierele socialiste turnau beton peste multe situri arheologice pentru a nu încetini marșul triumfător al marilor „realizări”. Chiar și așa, dovezi reale ale istoriei noastre îndepărtate nu au trecut neinventariate. La urma urmei, oricât ar părea de trist sau de ciudat, naționalismul lui Ceaușescu a creat o fereastră de oportunitate pentru cercetarea românească sau, mai exact, pentru cercetarea românească neviciată de obediența faţă de slavismul impus de sovietici. Segmentul de timp a fost scurt și nu a dus la o firească „așezare” a concluziilor. Acestea, chiar și „nematurate”, au fost aspirate de aparatul de propagandă. În absența continuării cercetărilor serioase de după '90, în vârtejul globalizării (cu impulsuri mai puternice din exterior decât ceea ce puteam genera noi), prin diluarea actului de educație, avem astăzi un revers încărcat de negație, denigrare, miștocăreală și ură până și pentru ideea de a (re)judeca procesul plămădirii noastre ca națiune. Prin șabloane, dacofobii aruncă în derizoriu orice proces de evaluare a istoriei vechi. Nu spun că plasarea noastră de către analfabeți și răspândaci ai teoriei „buricul Pământului” ne-ar face bine. Dimpotrivă. Dar este cât se poate de clar că abandonarea unor zone de cercetare „fără luptă” (a se citi fără evaluare şi utilizarea câtimilor obţinute) de către intelectuali și îmbrățișarea unei (non)ideologii servite de-a gata este condamnabilă și, în esență, păguboasă. Nu am văzut reacții pertinente ale lingviștilor, etnologilor, antropologilor, istoricilor, la bălăcăreala visceral combativă (bazată doar pe „cred” și nu pe „știu”) pe tema (in)existenței cuvintelor dacice în lexicul românesc. Poate că o explicație detaliată, făcută cu răbdare, despre ceea ce a însemnat acum 10.000, 9.000, 8.000 de ani migrația umană în zona indo-europeană, obârșia unor limbi moderne sau considerate „matcă” (latina, de exemplu) sau tangența acestora cu grupul proto-indo-european, momentul (atenţie!) și modul în care au fost scrise (puținele) dicționare etimologice de la noi – toate acestea, spun, ar fi creat o altă componență a publicului prezent în aula dezbaterii, cu șanse mai mari de a fructifica în folosul nostru ceea ce ne „aparține”, separând „neghina” afirmațiilor hazardate, dar şi cucuta turnată de „omul nou”. Este de notat, totuși, că alte națiuni nu se feresc de afirmații „curajoase” pentru a-și „brandui” țara (să admitem că noi am putea ocoli acest modus operandi). Inițial, am vrut chiar să înșirui câteva exemple de cuvinte din agricultură și din viticultură în mod special (cu favoritul „vin” care se regăsește pe toată linia PIE, provenind, cel mai probabil, din sanscrită, nefiind preluat din latină, aşa cum se vehiculează). Astfel de exemple, odată înţelese, acceptate şi adoptate, ar putea crește brandul și puterea afacerilor agricole românești. N-am s-o fac însă, până când nu vom găsi resursele necesare pentru documentare și argumentare judicioase. Nu găsim, asta e! Rămânem cu vin din vinum și cu ștampila (pusă cu satisfacţie de o parte din conaţionalii noştri) unui metisaj lingvistic nedemn de luat în seamă. Nici măcar de către tinerii noștri.

P.S.: soiul istoric „Creaţă”, prezent în tot Banatul românesc şi sârbesc, este trecut într-o valoroasă ampelografie, Kreaca. Un semn clar al ierarhizării limbilor din zonă de către străini, în cazul de faţă, sârba fiind mai bine cotată decât limba română, în opinia autorului.

Opinie care, până una-alta, are o justificată circulaţie internaţională, dar care nu a fost confruntată cu nicio  altă părere venită din partea noastră. Pentru că nu avem nicio părere.

Articol scris de: CĂTĂLIN PĂDURARU - Wine Ambassador, CEO VINARIUM-IWCB

Ce definește vinul românesc? Pământul. Clima. Bazinul hidrografic. Mix-ul de soiuri. Particularitățile viticole și vinicole naționale/regionale/zonale. Într-un cuvânt, terroir-ul. Ce poate fi diferit la toate acestea față de aceleași elemente din Franța, de pildă?! Totul. Avem și noi vii pe paralela 45, dar greșim când facem comparații cu podgoriile bordoleze străbătute de același reper cartografic. Natura solului face să nu semene podgoriile noastre între ele, darămite cu cele de la peste 2.000 de kilometri distanță. Apoi, Bordeaux este la malul apelor (bord d’eaux), Dealu Mare abia este străbătut de un firicel de apă. Ne stă împotrivă natura?! Nu, nici vorbă.

Se pare că soiurile românești și internaționale plantate la noi se bucură de topografia de aici cu înclinarea şi orientarea pantelor, în corelaţie cu orele de soare, cu nivelul precipitațiilor și cu direcția curenților de aer calzi, reci, umezi, uscați din care se nasc combinații matematice câştigătoare care duc combinaţiile aromelor din pahar, ca într-un caleidoscop al gusturilor, spre infinit. Asta e bogăția noastră. Chiar și „amestecul” vinurilor din soiuri locale cu cele din soiuri aduse din toată lumea e un „ceva” ireproductibil în alte părți. Vinul românesc este pe o scară orizontală – a diversității – la un loc cu toate vinurile bune din lume. Nu e mai jos, să ne-nțelegem. Am avut de lucrat timp de două decenii la sincronizarea tehnologică cu „clasicii” mondiali. În acest segment al „devenirii” vinului, da, se poate face o ierarhie, un top.

Din fericire, astăzi, prin investițiile gigantice făcute, România vitivinicolă se află în vârf. Absorbția fondurilor europene a fost, încă de la debutul programelor de reconversie și retehnologizare, de 100%. Cu alte cuvinte, ne putem diferenția de alte puteri vitivinicole prin varietatea terroir-urilor, a caracterului local pe care-l manifestă soiurile internaționale (modelat și cu ajutorul omului) și prin identitatea multiseculară (de ce nu şi multimilenară?) a unor soiuri românești. Să notăm şi pe cele care nu sunt prefiloxerice. România adaugă patrimoniului mondial soiuri valoroase, din care unele sunt rezultatul unor selecționări (cu o istorie mai lungă decât dovezile scrise) din vitis silvestris – așa cum este Feteasca Neagră, dar vitis vinifera o găsim şi în culturile vechi de acum 7.000 de ani. Și, pentru că am pomenit de „oenostarul” românesc, haideți să recapitulăm catalogul fraților și surorilor cu cetățenie românească – moștenită sau dobândită (ca urmare a unei rezidențe vechi), cu vârste mai mari și mai mici: Fetească Albă, Fetească Regală, Frâncușă, Grasă de Cotnari, Busuioacă de Bohotin, Tămâioasă Românească, Băbeasca Neagră (Rară), Zghihară, Șarbă, Cadarcă, Negru de Drăgăşani, Novac, Crâmpoşie. Au răspuns „prezent” doar cele cu care se lucrează în... prezent. Mai există în colecții ampelografice sau pe suprafețe mici în cultură și alte soiuri românești care așteaptă să fie scoase-n lume. Vinurile obţinute din aceste soiuri, din fiecare în parte, cupajate între ele sau cu orice vin din soiuri internaționale, devin semnături unice pe care trebuie să mizăm așa cum mizăm pe numele pe care-l purtăm de la părinți.

Tehnologia. Ce înseamnă tehnologia în vinificație? De fapt, trebuie să înțelegem și tehnica viticolă. Mai întâi, vii plantate după riguroase măsurători ai factorilor climatici, ale caracteristicilor solului, vii îngrijite în spiritul respectului față de natură. Ideea de a nu fi agresivi şi abţinerea de la folosirea substanțelor chimice se vede cel mai bine în crame. Tehnologia – căci de la ea plecasem – asigură un circuit lipsit de riscurile contaminărilor și oxidărilor. Controlul temperaturii, coroborat cu cele de mai sus, exclude aproape în totalitate până și clasicul SO₂. Orice adăugare de aditivi în vin este strict interzisă. Nu există arome, îndulcitori. Orice concurent din spațiul UE poate controla asta, iar prin Legea Viei și Vinului, poate obține condamnări penale (mai are vreun aliment o astfel de lege?). Însă orice vinar își construiește un brand, un nume, asset-uri pe care nu și le dorește distruse prin mișcări hazardate și absolut nenecesare. Într-o enumerare rapidă (nicidecum exhaustivă), trecem în zestrea cramelor românești: cules în lădițe mici de plastic, transportul strugurilor la rece (unde este cazul), zdrobitoare moderne, trasee gravitaționale, prese de mare „finețe” (gentile), pompe peristaltice, capacități de fermentare, maturare și stocare cu control de temperatură. Urmează, pentru anumite vinuri, baricarea. Trecerea prin butoiașele-bijuterie ale vinificației de clasă. Baricul. Acesta este un ajutor relativ nou la noi. Butoiașul de 225 sau 228 de litri, confecționat doar din anumite specii de stejar, cu o anumită densitate, folosește la „finisarea” vinurilor, în special a celor roșii. Utilizarea lui este limitată în timp și are o viață destul de scurtă (până la trei ani). Acest obiect scump și pretențios nu este un înlocuitor al vechilor vase de păstrare. Misiunea lui este de a rotunji (prin microoxigenare) vinul, de a-i transfera arome de vanilie, condimente și nota specifică de fum (identificată prin descriptori ca pâine prăjită, coajă de pâine etc.). Fără a diminua identitatea vinului românesc, baricul are darul de a-i conferi o tresă nobilă, universal recunoscută. Vinurile românești au reușit să comprime timpii de afirmare prin distincțiile obținute la concursurile internaționale. Întocmai ca VINARIUM, ele sunt concepute, monitorizate și desfășurate în spiritul și litera regulamentelor unor autorități globale (Organizația Internațională a Viei și Vinului), asigurând vizibilitatea și convertibilitatea comercială pe întreg mapamondul. Sigur, ar fi nevoie și de implicarea statului pentru a consolida un brand vitivinicol național. Ar fi imperioasă acțiunea autorităților pentru promovarea oenoturismului, o adevărată comoară a întregii națiuni, neexploatată, încă.

Oenoturism?! Da, avem iarăși un concept nou. Confundat, destul de des, cu agroturismul, acest soi (!) special de edutainment poate face mult bine economiei românești, stabilității demografice, brandului de țară. Dacă până mai ieri cu greu găseai o sală de degustare destinată publicului, astăzi, extensiile oenoturistice descriu un arc de cerc al ofertei de la căbănuțe în vie până la resorturi exclusiviste – care au în lista mijloacelor fixe SPA-uri, piscine, terenuri de tenis ș.a.m.d. Mai toate vizează turismul „de familie”. Pentru a forma un curent nou de opinie – atât în țară, cât și în străinătate – în favoarea practicării turismului – în general – în România, nu putem miza pe formarea unor noi munți, a unei noi Delte sau a unui alt litoral. Pentru a le repune în atenția potențialilor turiști, pentru a le crește gradul de atractivitate, putem miza însă pe oenoturismul românesc. N-o spunem noi, ci modelele de succes din Toscana, Provence, California sau Valea Rinului.

Aşadar, vorbim despre un motor economic, dar şi de o valoare acorporală care interconectează istoria, cultura, coeziunea socială, proiecţiile unui viitor sănătos pentru ţară şi, să nu fugim de cuvintele care exprimă o realitate clară, despre şansa de a reda românilor... bucuria de a trăi. Aici. Acasă.

Suficient, nu?!

Articol scris de: CĂTĂLIN PĂDURARU - Wine Ambassador, CEO VINARIUM-IWCB

De ce „X”? Simplu, la momentul scrierii acestor rânduri încă nu cunosc numele noului ministru... aș putea continua și cu o butadă. Anume că miniștrii au fost cam toți X. Cu puține excepții (și doar secvențial), numele lor a contat pentru vinul românesc. Ar fi însă o adresare oarecum glumeață, iar eu, unul, m-am săturat de „glumele” ultimelor trei decenii. Așa că...

Domnule Ministru X,

Este posibil ca, fiind proaspăt numit în post, să mai aveți curiozitatea de a citi gânduri ale românilor exprimate prin intermediul presei. Pentru că, după cum am observat timp de un sfert de veac, după „instalare” (la cel mult două luni după), un fenomen neelucidat (vreo bacterie fără schemă de anihilare sau vreun virus fără vaccin – microorganisme care sălășluiesc în pereții ministerului) face ministrul „imun” la glasul societății. Mai mult, i se declanșează misterioase activități neurocerebrale într-un sens pe care ministrul îl va numi „înțelegere” (deseori însoțit de atributul „superioară”). În acest punct, ministrul constată că noi, cei care producem, cei care aducem plusvaloare societății, nu înțelegem nimic, în timp ce dumnealui cunoaște și înțelege totul.

Această situație, o veritabilă amintire din viitor sau proiecţie din trecut, verificată timp de aproape 30 de ani, mă obligă la a vă scrie acum. Nu știu ce planuri aveți în marea agricultură. Sper să aveți succes și să creați cadrul pentru saltul la cât mai multe produse prelucrate, cu origine definită. Intersectez cu atenția Dvs. afirmația că vinul românesc este deja în acești parametri – valoare adăugată mare și identitate conturată clar.

Cu toate acestea, ministerul nu are o structură care să se ocupe de problemele reale de strategie, imagine, piață și consum. Ca atare, aceste probleme nu pot fi identificate, inventariate, înțelese și rezolvate de către minister (sau, măcar, cu ajutorul ministerului). Poziția reflex-defensivă „mi s-a comunicat” că directorul / biroul / departamentul / oficiul Y se ocupă” nu (vă) folosește la nimic. Vi se va șopti că există resursa administrativă și umană care să rezolve aceste lucruri. Nu vă pot cere să nu vă credeți subalternii. Sugerez doar să îi chestionați câte proiecte cu rezultate măsurate (accentuez importanța măsurării îndeplinirii obiectivelor) au fost duse la bun sfârșit. Şi care este beneficiul receptat în industrie. Care sunt părerile specialiştilor? Care este saltul în piaţă (internă/externă)? Într-un tabel cu două coloane facem o comparație cu ceea ce se întâmplă în organizațiile non-profit și private, respectiv în structurile administraţiei. Dacă ne dorim cu adevărat să desfacem nodul gordian, mai punem şi bugetele folosite de ambele categorii. Mai clar spus, încercăm să credem că veți vedea imaginea de ansamblu recurgând la un raport obiectiv.

Nu mă plasez în gruparea celor care fac procese de intenţie. Nu sunt într-o competiţie cu politicienii sau cu cei din administraţie.

Formulez însă cât se poate de clar: vinul românesc are nevoie de sprijin pentru a deveni produsul care să contribuie la bunăstarea materială şi culturală a întregii naţiuni, aşa cum se întâmplă în toate cele cinci ţări aflate înaintea noastră în topul european.

Dacă vi se spune că „s-a făcut şi s-a dres” – poate fi adevărat doar pentru componenta agricolă şi/sau tehnologică.

Pentru brandingul naţional vini-viticol, pentru poziţia în preferinţele consumatorului, pentru cultura vinului, cu excepţia unor gafe internaţionale, nu s-a făcut nimic.

Ca atare, cine vă va spune că „e bine” n-o va face din neştiinţă, ci din rea-credință.

Aceste rânduri vă sunt adresate spre... „ştiinţă”.

P.S.: dacă vă manifestaţi interesul, vă pot pune la dispoziţie activitatea Institutului Vinului. Nu vă fac o culpă pentru că nu ştiaţi de existenţa lui. E o situaţie reparabilă.

Articol scris de: CĂTĂLIN PĂDURARU - WINE AMBASSADOR, CEO VINARIUM-IWCB

Câți români au somnul liniștit? Câți zâmbesc măcar o dată la câteva ore și câți râd zilnic cu poftă? Câți dintre noi privim cu încredere în viitor?... Și câți suntem mulțumiți privind la ce s-a realizat în țară, în ultimii 30 de ani? Iată întrebări pentru un studiu...

Înainte de acest studiu însă, ar mai trebui făcut un altul. Tăios ca o lamă de oțel, rece ca gheața: cât timp și câtă energie din „bugetul” personal am acordat solidarizării cu ideile valoroase? Cât am penalizat oamenii incapabili (sau corupți) din Administrație? Ce preț am pus pe educația reală și, mai ales, unde ne situăm - fiecare dintre noi - pe scara cunoașterii de tip secol XXI și cât am cochetat - iarăși, fiecare dintre noi - cu „nu mă-nvață nimeni cum e mai bine”?!

Pentru sus-puși, semnalarea neajunsurilor a ajuns o banalitate. Greșelile, lipsa de viziune, proasta și reaua-credință - locuri comune.

Din partea societății este o inflație de cereri, de reclamații, de înjurături. Inflația este sâcâitoare și moneda pusă în circulație nu mai are valoare.

Oamenii politici știu asta și nu se mai simt obligați nici măcar să mai răspundă la critici. Ba, mai mult, se folosesc de numărul mare de nemulțumiți. Adică, vezi Doamne, spun ei, „comentatorii” sunt mai mulți decât „făcătorii”. Doar că judecata politicianului nu se intersectează niciodată cu judecata făcătorului. Și de ce ar ține cont de ideile unei categorii care, deși mică, este extrem de divizată?

Chiar angrenați în mecanismul realizărilor de bun augur, confrații noștri care nu au viziune, sunt oportuniști în relația cu oamenii de la putere, care nu suportă concurența, cei care aleg să facă lucrul cel mai ușor, cei care nu acceptă polemica constructiv, cei care nu empatizează cu cercetarea, inovația, cu lucrul prin metode vizionare sunt suficient de mulți. Și ei diminuează forța care ar putea  modula reușit economia și viața socială din România.

Am devenit cu toții niște „politicoși”. Cei cu viziune sunt condescendenți cu cei „fără”, cei „fără” sunt iertători cu oportuniștii și (aproape) cu toții am abandonat atitudinea intransigentă pentru a nu deranja aleșii/numiții/„unșii”.

Personal, nu mă calific pentru a da răspunsuri de ce agricultura românească – în general – se exprimă în atât de puține produse finite cu origine stabilită, trebuind să-i las pe alții mai pregătiți în domeniu, dar pentru felul în care Administrația se îngrijește de vin (cu toate extensiile cunoscute), îmi asum dreptul de a pune și întrebări, de a formula și verdicte.

Oenoturismul, sursă de venit pentru regiuni întinse din Europa

Fără a mă plasa în centrul acțiunii, îmi clasific poziția ca observator obiectiv, cu experiență, folosindu-mă doar de două axe: timp și spațiu. Practic, să compar ce au realizat alții (axa spațiu - ne deplasăm în spațiu geografic, în ce direcție dorim) în ultimii 30 de ani (axa timp) și ce am realizat noi.

Această observație nu privește, sub nicio formă, ceea ce construiesc - cu destul succes (mai ales în condițiile date) - proprietarii de crame.

Analiza se referă exclusiv la ceea ce s-ar putea obține dacă vinul, oenoturismul, produsele derivate, cercetarea ar putea fi privite de Guvern ca resursă pentru întreaga societate. Așa cum se întâmplă în multe alte țări.

Sunt convins că ideea de mai sus nu poate fi receptată și agreată în mod automat. Dumneavoastră, în calitate de cititori, nici nu vi se poate reproșa eventuala neîmbrățișare a acestei idei. Ministerelor responsabile însă, da.

Auzi că în Croația, în trei mari orașe, există un festival de vin care se desfășoară în parcurile centrale publice, seară de seară, pe parcursul întregii veri. Spații puse la dispoziție gratuit.

Te uimești că țara vecină, Moldova, își face brandul național prin vin și că „atacă”, cu curaj, cele mai noi tehnologii (AR, VR, video mapping. À propos, felicitări Chateau Vartely!).

Strângi din dinți când vezi țări cu potențial viticol mai mic decât al nostru care sprijină desfășurarea unor concursuri internaționale de import, pentru că știu că le face bine și pentru că ei nu au astfel de competiții autohtone. (Dar noi avem!)

Oenoturismul este sursă de venit pentru regiuni întinse din Europa. Rezultatul obținut vine în urma unui sprijin masiv al guvernelor, măcar prin programe de promovare (lăsăm problema infrastructurii pentru altă dată; ce șansă au cramele din Moldova fără nicio autostradă?!)

Cercetarea este plătită bine. Nu la noi, ci la cei care și-au dorit să transforme, cu mintea câtorva și bunăstarea generală.

Guverne centrale, regionale, municipalități (din țări de pe întreg mapamondul) includ, în programele lor, investiții alături de ONG și structuri private, pentru realizarea de muzee ale vinului, pentru conceperea unor programe educaționale, pentru producții TV, pentru restaurarea unor situri istorice și pentru crearea unor atracții noi, inclusiv în mediul virtual.

La noi, redeschiderea șantierului arheologic Cucuteni ar echivala, pe lângă capitalul adus științelor, un nucleu solid pentru o nouă destinație turistică. (Re)certificarea prezenței vitis vinifera pe acest teritoriu, încă de acum 7.000-8.000 de ani, ar spori brandul vinului românesc către valori inestimabile, iar brandul de țară ar avea, în sfârșit, un postament.

Din păcate, statul român, deși a inventat o grămadă de instituții, nu le-a creat pe cele care ar putea inventaria, prelucra și valorifica astfel de informații.

Nu știu dacă „politicos” vine de la „politică”, dar, pentru lipsa de viziune și pentru dorința evidentă de nonacțiune, statul român mai poate număra, de azi înainte, încă un „nepoliticos”.

Articol scris de: CĂTĂLIN PĂDURARU - WINE AMBASSADOR, CEO VINARIUM-IWCB

Ne pregătim să prezentăm publicului din întreaga lume o nouă ediție – în limba engleză de astă dată – a lucrării Cramele din România.

În 2015, atunci când a fost lansată prima ediție, erau active 150 de crame. Între timp au mai apărut câteva zeci de crame noi, s-au mai schimbat proprietarii, chiar și structura unora dintre cele „vechi” nu mai este aceeași.

Autorii și-au propus de la bun început ca informația să fie una utilă atât iubitorilor de vin, cât și unor ramuri profesionale din industria vinului și din a celor care au legătură cu vinul, fie în tipar de business, fie în cel al studiului economic, politic, social ș.a.m.d.

Cu alte cuvinte, în afara publicului larg, profesioniștii din HoReCa, investitorii din vitivinicultură, cercetătorii și „business people” au primit o unealtă de lucru indispensabilă pentru atingerea performanţei.

De aceea, structura cărții este una bazată pe informație obiectivă, fără accente comerciale şi fără ierarhizări.

Fiecare cramă a fost repartizată în capitolul regiunii istorice din care face parte și i-au fost „inventariate” următoarele repere: anul înființării (cu istoria cuvenită şi pentru cele înființate înainte de comunism, în comunism), acţionariatul, suprafața viticolă, structura solului, indicația geografică (IG) și Denumirea de Origine Controlată (DOC) – după caz, date pedoclimatice și, foarte important, structura plantației (câte hectare din fiecare soi), volumul de vin produs anual și volumul de vin îmbuteliat anual. Cei cu știință de carte și curioși din fire pot înțelege mai bine profilul cramei corelând ultimele trei repere.

Bineînțeles, sunt trecuți vinificatorii de la acea dată, brandurile de piață, medalii VINARIUM (IWCB) și este menționat clar dacă există extensie oenoturistică sau nu.

Legat de această activitate, autorii au considerat că este potrivit să culeagă date și despre atracțiile turistice din proximitatea fiecărei crame.

Acum șapte ani, turismul viticol era în stadiu embrionar, puține crame având o politică clară pentru această activitate, la fel cum foarte puține locuri de cazare puteau fi găsite în preajma entităților vitivinicole.

Cartea deține încă niște recorduri sau, haideți să le spunem, premiere. Premiere cu atât mai greu realizate – ele aflându-se în sfera Realității Augmentate – cu cât în acea epocă foarte multe crame nu aveau o „reprezentare” deosebită în online sau nu erau prezente deloc în spațiul web.

Așadar, vorbim de prima carte care, pe lângă QR cu trimitere la site-urile cramelor (pentru acelea care, repet, aveau așa ceva), a avut, prin aplicația Aurasma, și o extensie virtuală a spațiului fizic de print. Mai exact, suprapunerea telefonului peste pictograma aplicației declanșa în mod automat rularea unui material video despre acea cramă.

Din nefericire, nici aici cramele noastre nu stăteau prea bine, majoritatea neavând filmulețe, clipuri sau, nici măcar, imagini de foarte bună calitate care să poate fi montate într-un colaj de prezentare.

Cu toate acestea, cartea s-a bucurat de succes, cramele au „simțit” efectul benefic al transmiterii informației complete, corecte și nediferențiate în piață, iar cititorii, cu siguranță, au avut de câștigat.

Cum spuneam, între timp, unele crame s-au stins sau și-au schimbat parțial/total acționariatul, au fost rebranduiri, fuziuni, balanța producție vin – oenoturism s-a recalibrat, iar dinamica apariției cramelor noi schimbă astăzi „grosimea” capitolelor pe regiuni istorice.

Succesul amintit ar fi putut fi împlinit și de un premiu al Organizației Internaționale a Viei și Vinului OIV (nu că ar fi fost refuzat un premiu al Academiei de Studii Agricole), dar, deși a fost apreciată (prin intermediere lingvistică), cărții i s-a cerut să capete putere universală. Adică, scrierea într-o limbă de circulație.

Adevărul este că o astfel de monografie poate fi de folos scrisă fiind în engleză. Ceea ce facem acum.

După ce ne-am lămurit ce este cu această lucrare Cramele din România, adresez și o rugăminte – invitație. Cu mai multe subpuncte.

Dacă n-ați parcurs cartea (prima ediție), faceți-o! În același timp, orice implicare în acest proiect este bine-venită. Semnalarea unor crame mici, neștiute, o „istorie” a unui loc dintr-un areal viticol, un document, o fotografie – pot fi ingrediente speciale alte cărții – și va fi menționată ca provenind de la „contributori”.

Foarte importantă ar fi și detectarea locurilor de turism naturale sau antropice.

De asemenea, plasarea de publicitate poate ajuta cu mult la diminuarea eforturilor financiare ale unui ONG şi la crearea unui produs premium care să circule cu „fruntea sus” oriunde în lume.

Donațiile, mecenatul și alte forme de sprijin în regim de voluntariat pot constitui o punte de legătură între satisfacția dvs. și succesul unui nou produs românesc.

Începem primăvara cu o veste bună de la Institutul Vinului – VINARIUM – și vă asigurăm că nu va rămâne una singulară.

Articol publicat în Revista Fermierului, ediția print - martie 2021

Este un specific național, nu numai în agricultură, de a evada cu greu din zona materiilor prime. Conjunctura legislativă suprapusă unui șablon de business specific secolelor XIX – XX formează cadrul „ideal” pentru a fi țintuiți la coada clasamentului mondial de producători care exploatează materiile prime convertindu-le în produse cu valoare adăugată.

Așa se face că putem obține cu câteva sute de kilograme de grâu patru-cinci cutii de cremă de față (sigur, mărci celebre) sau un telefon de ultima generație.

Un set cosmetic importat din Vest (bazat în foarte mică măsură pe plante) poate avea (dureros pentru noi) un preț mai mare decât un hectar de pământ într-o zonă săracă a României.

De aceea avem motive să privim cu bucurie inițiativele de afaceri care schimbă paradigma.

Cred în același timp că și trebuie să susținem aceste demersuri, să le facem cunoscute, să ajutăm la multiplicarea lor.

În lungile deplasări pentru filmările de la serialul TV „Frați de viță”, am descoperit, în Dobrogea, o fabrică micuță care produce (nu doar) ulei din sâmburi de struguri. BIO.

Ideea este luminoasă și prin faptul că, până mai ieri, sâmburii erau un fel de deșeu sau, în cel mai fericit caz, o materie pe care o luau străinii pentru a face uleiuri şi creme pe care să le vândă apoi în România pe bani mulți.

Vă prezint Pura Agro nu neapărat pentru a deveni clienți (dar, până la urmă, de ce nu?!) ci, mai degrabă pentru a populariza un exemplu bun și pentru a bătători o cale de acces pentru cooperare și afaceri în care să vă implicați.

Rog pe cei care sunt familiarizați cu subiectul să accepte că nu toată lumea a avut șansa să se întâlnească cu acesta și, drept urmare, să ne ierte dacă vă plictisim, dar descrierea din rândurile următoare poate fi oportună pentru unii dintre noi.

Să revenim asupra modelului Pura Agro

Ulei de sâmburi de struguri. Un produs ecologic, obținut exclusiv prin presarea sâmburilor la rece.

Sâmburii provin din culturi certificate ecologic și sunt 100% achiziționați din podgoriile românești.

Mai trebuie spus că metoda presării la rece folosește doar procese mecanice, spre deosebire de metoda rafinării. În trendurile actuale de achiziție și consum regăsim preocuparea pentru „sănătos”, pentru prezervarea substanțelor active nealterate, a vitaminelor și a mineralelor de care avem atâta nevoie.

Avem o listă lungă de beneficii pentru sănătate care, la un moment dat, sper să fie folosită pentru desenarea unei noi extensii a oenoturismului: SPA/Wellness, oenocosmetice și oeno...medicamente.

Am selectat pentru argumentația mea câteva dintre aceste beneficii.

„Uleiul are un rol antioxidant, contribuind la menținerea elasticității vaselor de sânge și la scăderea nivelului colesterolului.

Are, de asemenea, un conținut ridicat de acid linoleic (Omega 6), acid oleic (Omega 9) și compuși fenolici. Uleiul de sâmburi de struguri conţine cantităţi însemnate de vitamina E (alfa-tocoferol) şi vitamina F, precum şi unele minerale: zinc, cupru, seleniu. Dar, mai presus de toate, conţine aşa-numitele procianidine (prescurtat OPC), care reprezintă un compus cu un puternic efect antioxidant, de 50 de ori mai puternic decât vitamina E şi de 20 de ori mai puternic decât vitamina C.  

Efecte benefice pentru sănătate:

• O barieră împotriva infecțiilor. Substanțele active din uleiul de struguri presat la rece acționează ca stimulent imunitar pe mai multe căi: catalizează acțiunea vitaminei C în organism, favorizează producerea de celule imunocompetente și le activează pe cele existente.

• Reduce riscul bolilor vasculare. Când este folosit în dieta zilnică, adăugat în salate sau alte preparate, uleiul din sâmburi de struguri presat la rece reduce riscul bolilor vasculare, al aterosclerozei, al bolilor circulatorii sau chiar al artritei. Acizii grași nesaturați conținuți de uleiul din sâmburi de struguri ajută la împiedicarea proceselor degenerative ale vaselor de sânge și menținerea elasticității vasculare.

• Protejează inima. Specialiştii recomandă ca acest ulei să fie consumat zilnic, pentru a preveni apariţia tulburărilor circulatorii, cum ar fi hipertensiunea arterială şi tensiunea arterială oscilantă.

• Reduce durerile articulare. Cercetările au scos în evidenţă efectul uleiului din sâmburi de strugure şi în cazul afecţiunilor reumatice. Bolnavii de artrită, care au introdus în dietă acest ulei, au constatat o reducere a durerilor datorate inflamaţiilor.

• Stimulent imunitar. Semințele de struguri conțin substanțe cum ar fi zincul, cuprul, seleniul, vitamina E și procianidinele, care sunt cei mai puternici inamici ai radicalilor liberi, contribuind astfel la creșterea imunității organismului.

• Are proprietăți anti-îmbătrânire. Datorită antioxidanților pe care îi conține, uleiul de sâmburi de struguri luptă eficient împotriva radicalilor liberi, prevenind astfel degradarea celulară şi apariţia semnelor de îmbătrânire, printre care ridurile premature. Bogat în vitamina E, este un elixir pentru menținerea tinereții pielii, dar și pentru prevenirea unor afecțiuni dermatologice (cheratoze, psoriazis, depigmentari etc.).

Efecte benefice pentru ten și piele:

• Are proprietăți antiîmbătrânire. Datorită antioxidanților pe care îi conține, uleiul din semințe de struguri luptă eficient împotriva radicalilor liberi, ajută la prevenirea ridurilor, mai ales ale celor din jurul ochilor.

• Menține elasticitatea pielii, deoarece conține un complex de flavonoizi care joacă un rol important în stabilizarea nivelului de colagen și de elastină din piele.

• Are proprietăți astringente. Datorită conținutului de Acid Linoleic și Vitamina E (alfa-tocoferol), uleiul de sâmburi de struguri are efect regenerant și restructurant, grăbește vindecarea leziunilor provocate de acnee și îmbunătățește calitatea celulelor pielii.

• Poate fi folosit și în tratamente pentru păr. Uleiul din semințe de struguri ajută la normalizarea scalpului și la hidratarea firului de păr, fiind ideal pentru părul despicat, uscat, fără strălucire.

• Este un hidratant excelent pentru piele. Datorită conținutului ridicat de acid linoleic, uleiul de sâmburi de struguri pătrunde repede în piele, reduce pierderea de apă din epidermă și hidratează.”

Am dedicat spațiu în extenso pentru acest subiect întrucât el a fost deseori evocat aici în planul dezirabilității. De multe ori am „încărcat” statul, administrația, cu responsabilitatea creării unui cadru propice apariției unor astfel de inițiative de business.

Iată că mediul privat n-a avut răbdare (din fericire) și a acționat.

În diferite zone din țară, încă o dată o spun, cred că modelul poate fi replicat. Sau se poate ca diferiți antreprenori să se agațe ca o „za” în amonte sau în aval pe lanțul concept – producție – furnizor – procesator – distribuitor – comunicator.

Pura Agro produce și uleiuri de cătină, de nucă sau de cânepă. Gama actuală de produse este completată de făina de sâmburi de struguri, făină de cătină, făină de nucă.

Este evident că diversitatea vegetală din România este un factor favorizant pentru desfacerea evantaiului de produse în întreaga țară.

Știți care ar fi ținta?

Un schimb decent între mărfurile de import și cele produse aici. Cum îmi place să cred – pentru binele românilor.

Articol publicat în Revista Fermierului, ediția print - noiembrie 2020

Abonamente, aici: https://revistafermierului.ro/magazin/acasa/21-abonament-revista-fermierului-12-luni.html

La ora la care scriu aceste rânduri, în crame deja se face vinul anului 2020. Un an plin de provocări, nu că restul recoltelor trecute n-ar fi avut parte de secetă, grindină, probleme în valorificare și câte și mai câte pe care le semnalez personal de ani buni. Acum, producătorii se confruntă și cu pandemia de COVID-19 care va da peste cap vânzarea vinului românesc.

Haideţi să vedem cât de mult afectează seceta și grindina marile puteri viticole ale lumii. Clar, mai puţin decât pe noi.

Pentru fiecare dintre aceste probleme, țările în care viticultura este o prioritate asumată (nu ca la noi, doar una... afirmată) au luat măsuri și au implementat soluțiile cerute de situație. Irigare (acolo unde este nevoie și/sau este permis) și sisteme antigrindină (care, atenție, nu sunt doar faimoasele rachete).

Cu alte cuvinte, este bine să ne uităm și la alții în curte. În ceea ce privește aducțiunea apei, România are mari probleme. Și nu e vorba că am avea vreo rețea hidrografică săracă. Dimpotrivă. NU îmi face plăcere să vorbesc despre neştiinţă și rea-credință ca factori distinctivi în Administraţie. Sunt podgorii afectate de secetă aflate la câțiva kilometri de Dunăre, de Canal sau de alte cursuri majore de ape curgătoare sau de lacuri naturale și antropice. Birocraţia este, însă, un baraj de netrecut.

Chiar și dacă nu am fi avut suficiente locuri de alimentare, în 30 de ani am fi putut amenaja. În loc să fi distrus forța de muncă calificată din minerit, cu multele-i meserii implicate, puteam oferi acestei bresle oportunitatea de a construi lacuri de acumulare (şi tuneluri pentru autostrăzi).

În privința stațiilor antigrindină, nu am acces la un raport public care să răspundă întrebărilor: „Sunt ele suficiente?”, „Funcționează corespunzător?”.

Cât despre susținerea cercetării, inovării, găsirii unor metode revoluționare, nu cred că are rost să discutăm. Suntem la nivelul... „minus”.

Tiparul acesta modest pe care îl croiesc autoritățile (nesancționate niciodată de producători) va crea prejudicii la apariția oricărei „Lebede negre” (situaţie neprevăzută).

COVID-19 va da peste cap vânzarea vinului românesc nu doar din cauza contracției pieței autohtone, ci, mai ales, din motivul că piețele mari au suferit (Franței i-au lipsit la „inventar” 80 de milioane de turiști) și, ca urmare, operatorii de acolo vor căuta soluții.

Una dintre ele, foarte simplă: „inundarea” unor piețe permeabile, cum este cea de la noi.

Statul român trebuie să creeze de urgenţă o structură care să dezvolte o strategie de piaţă şi de comunicare sau să sprijine necondiţionat entităţi care au competenţa de a face acest lucru.

Producătorii trebuie să oblige statul să facă această mişcare. Schimbarea de mentalitate este imperioasă, distanţa păstrată faţă de curentele noi de gândire – specifice performerilor secolului al XXI-lea – nu mai poate fi acceptată. Chiar şi cei care (cred că) au succes astăzi vor simţi cât poate fi de efemer acesta în lipsa unei pieţe consolidate, educate şi ataşate de produsul românesc de calitate. Sau ce înseamnă absenţa de pe pieţele externe.

În rest, rezolvări punctuale minore (cum ar fi, de pildă, distilarea) vor fi folositoare secvenţial şi doar pentru câţiva producători.

Cum valorificăm vinul românesc? Există marketing în cramele autohtone?

Online-ul este o soluţie pentru vânzarea vinului atât timp cât îl înţelegi la întreaga-i dimensiune. Adică... un teritoriu global. Altfel, rămâne o supapă. Sigur, „debitul” poate fi crescut, dar producătorii au nevoie de o... „staţie de pompare”! Inclusiv pentru practica comerţului electronic este nevoie de o altfel de abordare. Una mult, mult, mult diferită faţă de ceea ce „rulează” astăzi la noi. 

Marketing... Cât de multă lume crede că știe ce se ascunde în spatele acestui termen... și cât de departe suntem de sensul clasic și ce hău ne desparte de sensul acceptat de avangardă...

Dată fiind situația, este obligatoriu să fie alocate sume pentru un grup de lucru care să decripteze aceste sensuri. Atunci se vor releva și „ce”-urile, și „de ce”-urile, și, într-un final, „cum”-urile.

Altfel spus, direcția și conceptele pot fi date doar de o bună cunoaștere a zonei de performanță în marketing la nivel mondial. Chiar și în această zonă, este de preferat să ne îndreptăm către „altitudinile” mai mari, acolo unde se află cei mai buni dintre cei buni. Nu sunt locuri în care ajunge toată lumea. Pe Everest nu urci fără antrenament, echipament, bani... şi multă minte.

Aducând în discuție aspectul financiar, nu-mi pot disimula uimirea (și mâhnirea) față de lejeritatea cu care sunt ignorate surse existente și lipsa de combativitate pentru alcătuirea unora noi, unele care pot ajunge să servească scopurilor vinarilor doar prin mici modificări legislative. Modificări posibile.

Ca alternativă la desuetele și perimatele metode de astăzi, readuc în atenție marketingul multisenzorial, branding colectiv (umbrelă geografică sau gruparea pe un palier calitativ, identitar ș.a.m.d.), AI, AR, VR.

Vinarii se pot întreba de ce ne batem noi capul cu aceste probleme care par să fie doar ale lor.

În primul rând, nimeni nu poate îngrădi jurnaliștii și specialiştii să analizeze un sector de activitate.

În țările care merg bine, producătorii de vin își modelează „ținuta” după reacția publicului avizat și a presei și se bazează pe concluziile specialiștilor.

Dar mai e ceva. Chiar dacă nu apare vreo sarcină statuată juridic pentru binele colectiv din arealul unde-și desfășoară activitatea, cred că producătorii pot accepta că există o responsabilitate dată de patronimul domeniului (de cele mai multe ori, nume vechi, istoric) care compune patrimoniul naţional.

În interiorul unei Denumiri de Origine sau al unei Indicații Geografice, oamenii care produc altceva decât vin sau prestează servicii sunt legați, în căutarea bunăstării, de bunul nume al locului. De renume.

Făurirea renumelui s-a făcut şi cu aportul a mii de români care au ales să fie ambasadori voluntari ai vinului românesc, aici şi peste hotare (doar ŞI dăruind o sticlă cu vin prietenului român sau străin) sau cu efortul formatorilor de opinie oneşti de a scrie mii de pagini pe această temă, într-o formulă pro bono.

Articol publicat în Revista Fermierului, ediția print - octombrie 2020

Pentru abonamente: https://revistafermierului.ro/magazin/acasa/21-abonament-revista-fermierului-12-luni.html

Ceea ce părea imposibil acum un an – să organizezi un weekend al „porţilor deschise” la cramele din Dealu Mare (în luna august) – s-a întâmplat şi a devenit un fapt care nu numai că s-a bucurat de succes, ci a devenit „marker” pentru noile tipare comportamentale, dramatic schimbate de epoca Covid.

Rezistenţa la schimbare nu este exclusiv o caracteristică a aparatului administrativ, aşa cum am fi tentaţi să spunem. Instituţiile statului, toate câte or fi ele (prea multe, evident) sunt formate din oameni. Oameni ca noi (bine, cu diferenţa notabilă că ei se cred „miezul” şi consideră munca lor nu ca pe o îndatorire, ci, cel mai adesea, ca pe un favor pe care ni-l fac nouă, muritorilor de rând).

Or, revenind la baricadarea mentală în faţa noului (şi, prin aceasta, la blocarea „acţiunii”), dacă acceptăm un simplu (dar dureros) proces de autospovedanie, vom constata că, din nu știu ce motive, românii, într-o proporție covârșitoare, sunt reticenți și chiar ostili în fața noului.

„Asta nu se face” sau, dimpotrivă, apăsatul „așa se face de când lumea”. Nu lipsesc zeflemeaua și ocara din arsenalul defensiv (și, în fapt, ofensiv) angrenat să ne apere de valul schimbării.

„Asta-i teorie/poezie” (eventual, cu completarea „practica ne omoară”). „Dacă era ceva bun, se făcea până acum”, „nu le trebuie românilor așa ceva”, „e prea devreme” ș.a.m.d.

Necesitatea de a ne apropia de produsul românesc este pe larg dezbătută de ani buni.

Tot de ani buni se discută (în van) despre produsul agricol cu identitate. Vinul, de pildă.

Toate „inițiativele” de sprijin sau, pur și simplu, dedicate vinului s-au susținut pe un mod de gândire „clasic” (în cel mai fericit caz) și anacronic (cel mai des).

Propuneri ca digitalizarea, trecerea parțială în realitate virtuală sau augmentată n-au fost luate în seamă pentru că, nu-i așa, „nici la americani nu se face asta” (fals: se face!).

A evada din spațiul târgurilor și expozițiilor (pentru a căror știință de organizare/valorificare nu am adunat suficiente competențe, fiind undeva la limita examenului de capacitate) și a muta „mesajul” mai aproape de consumator, în circuite de restaurante wine-friendly sau în programe sincronizate la crame, părea un demers sortit eșecului. Pentru că, de fapt, era mai simplu să nu încerci. Până mai ieri. Iaca, a venit pandemia și „locurilor comune” de contact cu iubitorii vinului li s-a pus gard.

Târgurile, expozițiile, festivalurile, dar și acțiunile de sampling la raft, s-au cam dus...

O dovadă că românul nu suferă de lipsă de memorie, ci doar de conservatorism este că imediat s-au reactivat „fișiere” cunoscute, dar neaccesate: degustări online, vânzări online, tururi virtuale (aici mai e de lucrat mult) și „expoziții” în restaurante (terase, deh!) și la crame.

În ceea ce privește turismul la crame, atunci când el este formatat în anumiți parametri (operațiune care face posibilă atragerea unui număr foarte mare de turiști) și se face apel la o comunicare coerentă și conjugată, se vede cu ochiul liber că drumul către reușită e bun. Mă rog, ar mai fi de vorbit și despre… drumuri.

Dar chiar și aceste neajunsuri cauzate de infrastructură sau de puținătatea mediilor de comunicare dispuse să preia pro bono informația dau, de fapt, țintele acțiunilor de mâine.

Este nevoie de o integrare a vinului în activitatea curentă a mai multor ministere, nu doar în cea a Ministerului Agriculturii (și, că veni vorba, care este activitatea din acest minister dedicată produsului finit – vin?). Mecanismul de promovare are nevoie de „rotițele” Culturii, Economiei, Turismului etc.

Să spunem că exemplul acțiunii din Dealu Mare (porți deschise 22-23 august 2020) trebuie să fie preluat, mai întâi, de toate zonele viticole, pentru a se considera că „privatul” a făcut ceea ce era de făcut și, abia după aceea, statul să „răspundă pozitiv”, sprijinind și el acest tip de acțiuni. Acțiuni care ar trebui să devină proces continuu.

Dar, vin(!) cu o întrebare: chiar dacă nu s-a mai pomenit, chiar dacă nu toți producătorii sunt prinși în „mișcare”, chiar dacă nu au trecut anii pentru validarea proiectului, nu s-ar putea ca Statul să se implice de la început, astfel încât să scurtăm timpii de „coacere”, să ne apropiem mai repede de împlinire?

…cu toţii?! 

Articol publicat în Revista Fermierului, ediția print - septembrie 2020

Pentru abonamente: https://revistafermierului.ro/magazin/acasa/21-abonament-revista-fermierului-12-luni.html

Cam toţi miniştrii agriculturii au spus acelaşi lucru: „Via și vinul românesc sunt o prioritate”. Au făcut afirmaţia în vizite de lucru şi pe la diferite evenimente muzical-agricole. În spaţiul public, niciodată. În programele de guvernare, cu atât mai puţin. Rezultatele?! În lumea puterilor vitivinicole, România e un „ministru fără portofoliu”. Pentru că de pe Pământ lucrurile par roz, am lansat tema de discuţie „mai sus”, acolo de unde situaţia se vede cam... albastră.

E.T. - Detectoarele noastre înregistrează o activitate febrilă în jurul podgoriilor voastre, exact ca în Franţa, Italia, Spania, Portugalia, SUA, Argentina, Chile, Africa de Sud, Australia. Curios, nu înregistrăm în România tot atâtea lumini seara, nu detectăm râsete, nu vedem drumuri... de ce?!

Român – Pentru că nu sunt.

E.T. – Sunteţi voi mai trişti?

R. – În acest moment, da.

E.T. – Era să te întreb dacă glumeşti. Dar văd că eşti serios... Ce vă lipseşte?

R. – Românilor le place să stea acasă, să muncească acasă, să petreacă acasă. Acum, o cincime din populaţie (popor îi mai spunem cu greu) se află acolo unde vezi tu luminiţe. Via i-ar putea aduce acasă, dar avem o perioadă neagră. Cel puţin la sate. În oraşe mai avem lumini. De Valentine’s Day. De Halloween.

E.T. – Te întreb din nou: ce vă lipseşte? Nu aveţi legi? Conducătorii voştri sunt răi?

R. – Nu ne lipseşte nimic. Adică, ba da, ne lipsesc legile bune şi conducători deştepţi.

E.T. – Bine, dar voi, voi ce faceţi? Cei care au podgorii, crame?

R. – Nimic. Mai umplem câte-un portbagaj, mai flecărim la câte un simpozion, ne arătăm „ştiinţa” gândirii într-o paradigmă a secolului trecut (calea sigură spre colapsul total), ne mai „înfoiem” între noi, ne gândim la ce maşină de import să ne mai luăm.

E.T. – Eşti scurt în vorbă şi, de ce să nu o spun, sarcastic.

R. – Păi, de vorbit, am tot vorbit. Se pare că nu foloseşte. Încercăm un desen?!

E.T. - Buuun, înţeleg că e nevoie de oameni noi...

R. – Nu. E nevoie de un nou mod de gândire. Rezultatele acestei gândiri pot aprinde multe luminițe acolo unde voi nu vedeţi acum nimic. O astfel de gândire poate aduce mulţi români acasă. Chiar şi fără multe lumini, aţi putea auzi cântece, aţi putea auzi mai multe glasuri de copii şi, seara, rugăciuni de mulţumire rostite de bătrâni.

E.T. – OK. Încep să înţeleg. Şi asta, pentru că începi să vorbeşti. Cum să vă ajut? Să vorbesc cu şefii mei, să încerce să dea nişte... „semnale”?

R. – Nu cred că ar folosi. Chiar dacă ar veni pe pământ Cel care a Dat ultimele „semnale”, acum 2000 de ani, nu cred că s-ar întâmpla mare lucru. Oamenii au ajuns să nu mai ştie ce-şi doresc. Care le e rostul. Cei aflaţi la putere înţeleg asta şi se comportă ca atare. Dacă vine cineva cu un gând bun, cu o soluţie, riscă să fie bătut cu pietre.

E.T. – Îmi spui, de fapt, că nu mai vezi nicio ieşire? Că sunteţi pe un drum închis?

R. – Îţi spun că ne-am pierdut memoria. Că, fatalmente, trebuie să suferim pentru a înţelege că fericirea am avut-o lângă noi, chiar dacă şefii noştri au ţinut-o după cot, aşa cum fac copiii egoişti când nu vor să vadă colegii ce mănâncă ei din pacheţelul adus de acasă. Numai că „şefii” noştri nu vin cu mâncarea de la mama, ei mănâncă, dosiți, din resursele şi fericirea noastră.

E.T. – Să-i pedepsim. Cine-i primul vinovat?

R. – Noi. Nu ei. Ne-am îndepărtat de şcoli, de minţile luminate, hulim performanţa intelectuală şi coalizăm cu hoţii şi incompetenţii ajunşi – vremelnic – în posturi de conducere, credem în „capul plecat sabia nu-l taie”, nu ne unim avuţiile adevărate în speranţa desfătării în acumulări... volatile. Viaţa cetăţii are două porţi. Pe una, cea dinspre pământurile stăpânite, pot aduce bogăţii tinerii, la cealaltă, cea către Lume, trebuie să stea de pază (cea bună, trece primejdia rea) bătrânii.

Apa, pădurea, via, ni le-a dat cineva... de pe la voi. Noi le părăsim pentru nişte creaţii mici, pe măsura noastră – mașini, ceasuri, bani, intrate pe poarta astăzi nepăzită. Noi nu putem crea, însă, ceva care să-i bucure pe toţi şi, de aceea, ne luptăm să avem mai mult din puţinul creat de mintea noastră. Suntem mereu cu respiraţia întretăiată de „nu ajunge la toată lumea”. De aceea şi cauţionăm neisprava.

Dacă ne-am reîntoarce la „bogăţia” mare, toţi românii am putea fi fericiţi. N-o facem.

E.T. – M-ai întristat. Voi pleca acum. Mă voi întoarce când voi vedea mai multe „luminițe”. Va fi bine atunci. Sper.

R. – Drum bun! Totuşi, dacă peste un secol vei vedea multe luminiţe, asigură-te că ne vei fi găsit aici... tot pe noi, românii.

P.S.: Text fără valoare artistică sau jurnalistică, menit să atragă atenţia coordonatorilor sectorului în al doisprezecelea ceas. Scris scurt, rarefiat, pentru a nu pierde atenţia acestor şefi. În aşteptarea „scrisului” 3D, care ar putea sări – la propriu – în ochi.

Articol publicat în Revista Fermierului, ediția print - august 2020.

Pentru abonamente: https://revistafermierului.ro/magazin/acasa/21-abonament-revista-fermierului-12-luni.html

Nu suntem pregătiți pentru succes. Nu avem viziune și determinare pentru realizări importante. Ne lipsește antrenamentul „înflăcărării” și, pur și simplu, nu știm ce gust are victoria.

Să presupunem (sau să visăm) că – peste noapte – am avea toate orașele mari legate între ele cu autostrăzi și că aceste autostrăzi ar lega România de vecini.

Am putea valorifica – de mâine – această infrastructură?

În ce s-ar „vărsa” aceste autostrăzi? Cu câteva excepții (Sibiu, Pitești, Cluj, Brașov), orașele noastre ar fi lovite de noile drumuri cam cum erau lovite pe vremuri bovinele înainte de tăiere, în moalele capului.

Orașele noastre, pur și simplu, nu au cum să absoarbă traficul generat/susținut de autostrăzi. Centurile ocolitoare, să ne înțelegem, sunt necesare și astăzi, chiar și în absența drumurilor de mare viteză. Nu le avem. Să spunem că ele ar fi pe hârtie. În planuri. Cum arată acele planuri? Care sunt zonele gândite pentru parcuri logistice, pentru dezvoltare industrială, care sunt mijloacele de transport persoane gândite (măcar imaginate) pentru a le deservi?

Care este strategia unui oraș ca Iașiul, de pildă? Nu am auzit niciodată, niciun politician sau înalt funcționar public să ne spună care ar putea fi rolul orașului în economia mare. Facem o „placă turnantă” care să faciliteze schimburile economice cu țările baltice, Polonia, Ucraina? Găsim rute către porturile din sud (anticipând că și Galațiul, pe lângă Constanța, ar putea avea unul)? Prutul navigabil? (Canal du Midi, antropic, de dimensiuni mult mai mici, cu zeci de ecluze, face bani și din „transport marfă”, dar și din turism). Se poate dezvolta mai bine Iașiul universitar? Da, spune bunul simț. De acord. Numai că simpla afirmație nu este suficientă.

Nu are rost să continuăm cu ceea ce NU este pus în planuri. Important în acest moment este să ne schimbăm modul de gândire și să-i obligăm pe politicieni să adopte acest nou mod de gândire. Este foarte greu pentru că, vreme de decenii, ne-a lipsit o infrastructură mai importantă decât cea rutieră (nu că ar fi dăunat să existe și ea): educația! Faptul că guvernanții noștri fac pași mici, ezitanți, în a aduce țara pe drumul cel bun, de aici vine. Ei seamănă cu niște găinușe pitice care încearcă să parcurgă aceleași distanțe cu struțul.

Ce e de schimbat la modul românesc de acțiune? Exact acești pași mărunți. Politica pașilor mărunți. Chiar dacă i-am face pe toți în direcția bună (ceea ce nu e cazul) și în cadența potrivită (așijderea), tot nu i-am putea ajunge pe ceilalți (statele dezvoltate) din urmă, nici dacă ar sta pe loc. Dar nu stau...

Este imperios necesar să încurajăm „creierele”, să facem lucruri importante, „wow” – dacă vreți, salturi care să ne asigure că măcar ajungem să alergăm în aceeași cursă, în același timp și pe același stadion cu concurenții din prima ligă. Este greu de crezut că vom putea face acest lucru dacă ne-am propune să construim noi, astăzi, avioane performante sau sateliți. Dar am putea investi în cele mai performante incineratoare cu plasmă pentru problema deșeurilor. Aceste instalații au nevoie de gunoiul care sufocă România ( avem materie primă!) pe care-l transformă în energie și în materiale care, după caz, pot fi folosite în construcții sau în agricultură (avem profit!). Există realizări notabile în România cu aceste instalații. Este doar un exemplu în care „vedem” cum „nu vedem” ceea ce poate aduce inovația, racordarea la ceea ce este tehnologie de vârf. Știință. Și unde ne uităm? La școala românească care pregătește tinerii pentru meserii care nu vor mai exista mâine?! La televizor, unde spațiul de emisie este ocupat doar de comèdie, amantlâc, politichie... toate, ieftine, purulente și pestilențiale?

Noi degustăm, aici, un „pahar cu visuri”, e drept. Dar ce ne împiedică să vedem via, oenoturismul, oenofarmacia sau oenocosmeticele ca o importantă resursă pentru țară? Pentru români? Legile nu ne ajută, știm. Ne plângem. Câteodată, mai și schimbăm ceva. Dar aceste schimbări sunt nesemnificative pentru că nu avem o țintă, un ideal. Adică, am putea să „scoatem” din cele de mai sus 5 miliarde de euro anual? O întrebare care poate părea deplasată, atât timp cât volumul tranzacțiilor actuale nu ajunge nici măcar la 1 (unu) miliard, nu?!

Păi, în primul rând ar trebui să plătim oameni care să măsoare științific  potențialul economic al „sectorului”, care este limita maximă a pieței interne, cât s-ar putea exporta. Care sunt pașii de urmat. Care sunt implicațiile sociale. Care sunt nevoile legislative, de infrastructură, educaționale, de comunicare ș.a.m.d.

Măcar am avea un răspuns valid. Obiectiv. Poate răspunsul ar fi dezamăgitor. Sau ținta ar trebui repoziționată. Dar am ști ce avem de făcut. Dacă și cât trebuie să investim în amonte și aval, pe verticală, în stânga și în dreapta, pe orizontală, în acest domeniu. În acest context am putea crea politici pe termen lung, strategii. Am putea avea relevat tabloul pieței mondiale. Putem valorifica ceva din turbulențele climatice, politice, ale unor concurenți importanți din lumea asta (v. Australia, California sau Africa de Sud)? Da, ba.

Își dorește turistul universal să-și petreacă timpul într-o țară sigură, curată (!), frumoasă, echilibrată în relief, cu SPA-uri primitoare, cu vinuri și mâncare bune? Da sau ba. Și dacă avem multe „da”-uri obținute, cum spuneam, în baza cercetării (și nu extrase din „eu cred că”...), am ști ce avem de făcut. Concluzia? Să obligăm politicienii să ne deschidă acest drum. Dacă nu plecăm pe el, cum să avem vreo șansă să ajungem la capătul lui?

Și știți ceva? Plecând, chiar dacă nu vom reuși să îl străbatem noi în totalitate, lăsând copiilor noștri misiunea continuării drumeției, tot vom avea șansa să vedem că al nostru „pahar cu visuri” se transformă, miraculos, în „cupa succesului”.

Editorial publicat în Revista Fermierului, ediția print - februarie 2020

Pentru abonamente: https://revistafermierului.ro/magazin/acasa/21-abonament-revista-fermierului-12-luni.html