Stefan Gheorghita - REVISTA FERMIERULUI
Stefan Gheorghita

Stefan Gheorghita

Joi, 16 Septembrie 2021 17:55

Statistica, politica și agricultura

Ca în fiecare lună, se apropia momentul așternerii pe hârtie a unor gânduri de fermier și o îngrijorare îmi străbătu ființa, în timp ce mă gândeam asiduu la ,,prinderea” unui subiect potrivit pentru acest moment, când miraculos ca în ,,Salvați de clopoțel”, MADR a transmis un comunicat de presă către masele de agricultori, în care cu mândrie patriotică și din obligație politică s-a anunțat depășirea tuturor recordurilor posibile și imposibile privitoare la producțiile culturilor de toamnă din scumpa noastră grădină (pentru mulți se poate citi și țară), aflată de-o parte și alta a Carpaților și altor zone de relief.

Acum nu vreau să se înțeleagă că ar fi un lucru rău că ministerul cu ministrul și ai săi supuși (pardon, a se citi angajați) țin legătura cu poporul și cu breasla celor care asudă la obținerea recoltelor îmbelșugate, care să stea mândre pe masa românilor (atâția cât mai sunt, noroc că la fugă ne-au luat-o afgani înainte în ultima perioadă), dar modul de comunicare a rezultatelor întrecerii socialisto-capitaliste pe tarla și alte suprafețe plane și mai puțin înclinate îmi aduce aminte în mod instantaneu de comunicatele pline de avânt revoluționar ale fostului Partid Comunist, unde cred cu tărie că mulți dintre politicienii de acum și-ar fi găsit locul de lustragii ai clanțelor de cancelarii politice.

Dar revenind la comunicatul oficial al MADR, este de remarcat în analiza pe text modul absolut sublim și ,,mai puțin inteligent” prin care se argumentează cifrele care vor fi anunțate, în sensul că dacă alții au zis, putem și noi să spunem, adică nici nu mai contează ce spunem, că oricum nu se înțelege ce spunem – altfel spus în această înșiruire fără rost, nu se spune de fapt nimic, decât o producție care nu poate fi verificată, controlată sau argumentată.  

Astfel, în comunicatul MADR se arată că ,,Rating-ul «excepțional» pentru recolta agricolă din anul 2021 acordat României de către GEOGLAM (Group on Earth Observations Global Agricultural Monitoring Initiative) este confirmat de rezultatele obținute de către fermierii români. Până la această dată, culturile vedetă ale anului 2021 care plasează fermierii din România pe poziția de leader sunt: grâul, orzul și rapița.”

Adică mai pe românește spus, prin acest comunicat se introduce în discuție de către biroul de presă al MADR o afirmație relativă și rezervată, dacă se analizează contextul, a unora de la GEOGLAM (a nu se înțelege că respectiva organizație nu este de bună-credință), care să certifice eventualele noastre gogomănii (ale ministerului și conducerii acestuia de natură și esență profund patriotică, dar nu pentru români), iar cititorii să nu înțeleagă de fapt nimic și astfel se naște adevărul absolut, care în sinteză sună astfel – ,,măreața conducere liberală și a altor partide conlocuitoare, sub conducerea neobosită a ministrului Oros, la indicațiile prețioase ale ….(așteptăm congresul din 25 septembrie și revenim cu completarea),  a reușit depășirea tuturor recordurilor naționale și județene ale fostului ministru Daea, de sorginte muncitorească și proletară, având antetul PSD (fost FSN înainte de căsătorie)”.

Se impune o tragere a sufletului și să explicăm pe scurt ce reprezintă de fapt GEOCLAM, aceasta fiind o organizație care are în componență specialiști de la Universitatea din Maryland (SUA) și care folosește serviciile satelitare ale NASA și au ca scop dezvoltarea unor programe de evaluare a culturilor agricole cu ajutorul sateliților pe tehnologie NDVI, în vederea anticipării eventualelor probleme de aprovizionare a lanțurilor alimentare și bineînțeles anticiparea evoluției prețurilor la nivel global. Sună și este o chestiune interesantă, dar vestea pentru cei din minister între două vizite cu degustare de pâine și sare de le sare tensiunea este că aceste programe nu sunt singulare și poate cu această ocazie află și ei că sunt și firme românești care dezvoltă astfel de programe și cu performanțe remarcabile.

Totuși la acest moment, informațiile furnizate de aceste programe trebuie corelate cu informații provenite și de la alte organizații (cele de meteorologie, mai ales), care să permită integrarea mai multor indicatori și informații, plus că și în aceste condiții programele încă sunt departe de precizia pe care am dori să o avem, dar încep să își arate și beneficiile, iar pe viitor cred că vor deveni indispensabile.

Revenind la subiectul nostru, cei de la GEOCLAM au îndrăznit și ei timid să spună de fapt ca la începutul lunii iulie, după ploile căzute în România, erau perspective foarte favorabile din punct de vedere meteorologic de obținere a unor recolte deosebite LA ACEL MOMENT, doar ca aceste programe încă nu reușesc să facă anumite corecții de finețe pe care le face un agricultor, în sensul că sunt culturi care preferă temperaturile mai scăzute, cum ar fi rapița, dar alte culturi au nevoie și de căldură, dar nu excesivă, vezi grâul, porumbul sau floarea. Nevoile pot fi diferite inclusiv între soiuri și hibrizi, pot fi diferite aprovizionări cu substanțe nutritive, tipurile de sol pot și sunt diferite, pot fi diferențe în funcție de microclimatul local sau regional și mulți alți factori, care încă nu pot fi cuantificați în detaliu de aceste programe.

Dar credeți că aceste aspecte au vreo importanță în fața dorințelor și poftelor celor din minister în a-și arăta realizările deosebite, dar foarte probabil necontrolabile ca veridicitate?

Înainte de a explica de ce spun că am rezerve asupra cifrelor și posibilității de control al acestora, mai prezentăm o secvență de text din comunicatul MADR, unde se spune: ,,Conform datelor operative din data de 16 august 2021, producția totală de grâu recoltată este de 11,33 milioane de tone, fiind cea mai mare producție înregistrată de la data aderării României la Uniunea Europeană”.

Imagine1

În primul rând, pornind de la cele trecute în tabel încerc să-mi dau seama care au fost factorii sau metodele de creștere cu peste 20% a producției în anii 2017-2019 față de perioada anterioară și ce ,,vrăji noi” a făcut ministrul nostru de acum față de cel dinainte, de am reușit și în acest an să crească din nou producția la grâu cu încă circa 12%, față de creșterile anterioare ale perioadei 2017-2019? Adică se pare că învățămintele s-au transmis din demnitar în demnitar, iar agricultura românească a înflorit de nu mai pot oamenii să ducă binele adus, precum lumina de la Ierusalim în noaptea de Înviere.

A nu se înțelege că eu nu cred în evoluție și în progres, dar și acesta are limitele lui de manifestare și ori este foarte întâmplător, deci se manifestă izolat și poate fi foarte mare dar nu este repetitiv și se datorează exclusiv condițiilor meteo, ori este datorat unor progrese tehnologice, dar care trebuie argumentate și este relativ constant în creștere.

Se naște întrebarea (la unii doar) ce mari programe de reformă structurală au avut loc în agricultură, de au dus creșterea producțiilor la astfel de salturi bruște în cele două perioade enumerate, asta în condițiile în care afară de estimările INS, alte cifre în realitate nu avem, iar metodologia de colectare a datelor există, dar lipsește cu desăvârșire.

Mulți vor zice implementarea programelor pe fonduri europene, ceea ce poate fi o explicație, dar și acolo banii s-au dus în general la cei care oricum aplicau o tehnologie înaltă, deci este o oarecare rezervă în a crede acest lucru.

Cei din agricultură, aceia de mai sunt și care muncesc zi de zi în acest sector economic, știu și înțeleg rezervele pe care le exprim, fiindcă o creștere a producției medii la o cultură care ocupă peste două milioane de hectare ar trebui să fie resimțită și de cei care se presupune că au realizat-o, dar acest lucru nu îl constat și mi se pare ciudat. Anul acesta, au fost producții bune, dar nu am perceput entuziasmul unor producții-record, așa cum sunt prezentate de către oficiali, prin exprimarea unor cifre deloc verificabile.

Mai mult, în condițiile unei agriculturi polarizate cum este a noastră, o creștere a producției medii naționale cu circa 1 to/ha înseamnă creșterea producției medii la fermele bune de la 7-7,5 to/ha la circa 9 -9,5 to/ha (cifrele sunt date ca exemplu), ceea ce nu cred că s-a întâmplat, asta fiindcă fermele mici nu au putut participa la această creștere, deoarece tot decapitalizate sunt și deci nu își permit tehnologii mai ridicate.

Având în vedere aceste nedumeriri mai sus expuse, mă întreb: oare ne-am întors la vremurile când activistul de partid Costică îl suna pe brigadierul Vasile care să îi dea informații de la talpa țării, pe care le făcea apoi demne de asfaltul orașului și astfel ajungeam la producții de nu mai puteam să le numărăm (că de mâncat le mâncau alții, iar noi mâncam sporul de producție)?

Astfel am ajuns și la momentul în care privind și citind cele afirmate de MADR, încercăm să ne gândim și imaginăm (nu prea reușesc, dar perseverez) cum ajung datele din teren la centru în mod operativ și cum sunt ele colectate, iar ca o primă comparație îmi vine în minte cât a durat anul trecut contabilizarea suprafețelor afectate de secetă și care a durat vreo trei luni trecute fix, iar acum am depășit orice limită temporală, de am ajuns să avem în timp real și fără abateri situația recoltatului și a producției, rămânând să mai determinăm începând cu campania de anul viitor numărul de spice și de boabe căzute la combină și numărul de paie folosite pe centimetru pătrat de șoric pârlit în Ajunul Crăciunului.

Pentru cei care nu știu, din unele exploatații agricole determinate pe bază de metode statistice și în mod aleatoriu, se colectează date de producție sub forma unor formulare numite popular AGR-uri, care se transmit către direcțiile agricole și apoi acestea raportează datele la Institutul Național de Statistică (INS), care le centralizează, prelucrează și anunță estimările de producție parțiale și definitive. Dar problema pe care acum o avem este că aceste date se colectează de două ori pe an, nu zilnic sau săptămânal, și încă nu s-au transmis după această campanie. În plus, aceste documente sunt completate în special de exploatațiile mai mărișoare, dar ce facem cu cele mici, unde, parafrazând scrierile lui Negruzzi despre vorbele lui Lăpușneanu, exploatații mici, dar multe, adică aproape 50% din suprafața agricolă a țării.

Acum ce invenție a reușit MADR ca să găsească și să implementeze o transmitere telepatică și fără intervenția omului, prin care să centralizeze niște date colectate de „nicăieri” și să genereze date operative (a se presupune că sunt zilnice sau poate săptămânale) nu pot pricepe, dar poate ne va explica cineva. Nici datele colectate de INS nu dau o certitudine, ci o estimare ca la alegeri, unde apoi se poate gândi că se aplică inclusiv principiul lui Stalin, „votează toată lumea și iese cine trebuie”, adică în cazul nostru „recoltați ce doriți, dar producția este cea pe care o stabilim”.

De aici se naște o primă întrebare care mă frământă atunci când somnul nu mă găsește, cine și cum transmite la direcțiile agricole informațiile privind recoltele ce se strâng de pe câmpiile țării, vorba cântecului ,,de nu știu cine”, și tot așa mă întreb de ce mai trebuie noi să înregistrăm aceste cifre, dacă ministerul le știe mai bine decât producătorii?

Aș fi dornic să-l cunosc și eu pe acarul Păun de la oricare DADR din oricare județ și care strânge zilnic (sau săptămânal) informațiile din teritoriu și le transmite sârguincios către minister. Sunt curios, acest om (sau mai mulți) câte telefoane dă, cu câți oameni vorbește (se presupune că vorbește cu toți fermierii din zona de activitate), câte coli completează, câte creioane consumă, câtă cafea bea și când se mai joacă Solitaire, astfel încât noi toți să avem datele operative, exacte, mai ceva ca secundele din orologiul atomic al Pământului. 

A nu se înțelege că această colectare nu poate fi realizată și implementată, doar că acest lucru ar presupune o anumită organizare, o anumită digitalizare și o anumită acuratețe care să permită verificarea înainte de anunțarea ca rezultate absolute și definitive. Că putem veni și să spunem că ne așteptăm la un an bun, că producțiile din estimările realizate pe eșantioane de producători sunt astfel constituite, că în aceste eșantioane avem producători după ponderea mărimii exploatațiilor, că aceștia au fost înștiințați oficiali că vor face parte din eșantionul de control, că acest eșantion se poate face public dacă se dorește, că metodologia este stabilită în baza unei prevederi legale x sau y, toate acestea ar face lucrurile mai credibile.

În plus, dacă ministerul face aceste estimări atât de precise, de ce cei de la INS mai muncesc o dată și nu iau aceleași cifre, astfel încât să nu mai plătim o dată din taxe ceva realizat deja?

Mai mult, încerc să mă dumiresc de ce nu dorim realizarea unui sistem transparent și eficient de cuantificare a rezultatelor și informațiilor în agricultură, fără a ne mai chinui și a cheltui inutil bani și hârtii plimbate, în condițiile în care avem raportările de suprafețe și culturi de la APIA și se poate introduce și cere raportarea producțiilor obținute și ÎNREGISTRATE ÎN CONTABILITATE de la cei care doresc subvențiile, adică de la toți cei care contează ca agricultori.

Dar este drept că acestea nu pot fi operative zilnic sau săptămânal, însă ar certifica rezultatele finale și ar fi cele mai apropiate de realitatea de pe teren.

Astfel, de două ori pe an (august și decembrie) în sistem online se pot depune de către exploatații situația producțiilor obținute și atunci am ști clar cum stăm și încotro ne îndreptăm. Desigur vor fi mulți care îmi vor face urări „de bine”, fiindcă așa vor fi mai greu de ascuns anumite lucruri și se vor vedea mult mai repede anumite anomalii sau probleme, dar și pentru noi, fermierii, și pentru autorități, acuratețea cifrelor sunt primul pas spre realizarea unor strategii coerente și corecte, care să ne ajute  să progresăm.

Ne place să ne uităm la Franța, Belgia sau Germania ce situații detaliate au pe fiecare sector de activitate din agricultură, cum pot prelucra și interpreta rezultatele și apoi pot previziona efectul aplicării unor măsuri, ceea ce le face să fie extrem de performante. Oare noi dorim acest lucru? Oare cât de greu ar fi, pentru un sistem care există și funcționează la APIA, să dezvoltăm și să adăugăm un nou modul informatic, unul care să permită colectarea acestor date, cum ar fi producțiile obținute, prețurile medii de valorificare etc.?

Cât o fi de greu să scrii un ordin de ministru sau o hotărâre de guvern prin care să dispui ca APIA să fie obligată să furnizeze anumite informații către publicul larg, cum ar fi suprafața cultivată și declarată cu anumite culturi, evoluția și repartizarea pe regiuni și județe, producții obținute, prețuri de valorificare etc.? Dar pentru asta trebuie un pic de organizare, care, din păcate, nu poate fi făcută între o vizită la o stână în vârf de munte și o reuniune de partid prin care trebuie să te vadă lumea cât de obedient ești.

Din păcate, vizitele multe și dese, fără rost și nevoie, nu aduc performanță în actul administrativ, iar noi ne întrebăm mereu: oare este real ce ni se spune? Dar oare cineva vrea să știm realitatea sau folosim statistica în agricultură doar pentru munca de partid?

Articol scris de: DR. ING. ȘTEFAN GHEORGHIȚĂ, FERMIER - BRĂILA

Publicat în Revista Fermierului, ediția print - septembrie 2021

Abonamente, aici: https://revistafermierului.ro/magazin/acasa/21-abonament-revista-fermierului-12-luni.html

Odată cu comunicarea oficială a Comisiei Europene către Parlamentul European din data de 20 mai 2020, prin care se făcea publică strategia dorită a se implementa și cunoscută sub numele de ,,Farm to Fork”, s-au lansat și câteva obiective ambițioase privind modularea tehnologiilor agricole, iar unul dintre acestea este reducerea consumului de pesticide cu 50% până în anul 2030.

În altă ordine de idei, a apărut și opinia, din ce în ce mai puternic și mai larg manifestată în rândul fermierilor și organizațiilor profesionale ale acestora, că această dorință (cel puțin în prezent) va afecta în mod fundamental competitivitatea și durabilitatea fermelor europene în raport cu cele din alte țări, mai ales cele din America.

Toată această formulare se regăsește, mai exact, într-o mică alocare de spațiu din cadrul comunicării, unde se arată: ,,Comisia va lua măsuri suplimentare pentru a reduce cu 50 % nivelul general de utilizare și de risc al pesticidelor chimice, precum și pentru a reduce cu 50 % utilizarea de pesticide mai periculoase, până în 2030. Pentru a deschide calea către alternative și pentru a menține veniturile fermierilor, Comisia va lua o serie de măsuri.” (Comunicarea Comisiei către Parlamentul European din 20.05.2020).

Dar, din păcate, așa cum este obiceiul birocratic al funcționarilor europeni, atunci când nu este foarte clar cum se dorește a se face un lucru sau nu se cunoaște exact tipul de răspuns, sau intensitatea acestuia din partea celor care vor trebui să implementeze măsura, se merge pe un sistem de a ,,se arunca năvodul” pentru a se vedea ce se întâmplă ulterior, modalitate aplicată și în acest caz. Spun acest lucru deoarece în mod oficial nu există încă nicio comunicare publică cum se va implementa măsura și care vor fi procedurile, dar voi reveni mai jos la aceste aspecte.

Am arătat, cu altă ocazie, că la fel cred că se întâmplă și în cazul dorinței Comisiei de a se ajunge ca 25% din suprafața agricolă europeană să fie cultivată ecologic sau nivelul de folosire a îngrășămintelor chimice să scadă cu 40%, obiective de apreciat și de dorit a fi implementate în condițiile schimbărilor climatice globale, dar care cred că vor fi fără finalitate, dacă nu se vor implementa la nivel global, nu doar european, aspect care nu este chiar simplu de realizat.

Dar astăzi mi-am propus să discutăm niște cifre simple, referitoare la consumul de pesticide raportate la terenul agricol (include teren arabil, teren cultivat cu vii, legume, livezi, etc. și pășunile, și fânețele), cifre care sunt prelucrate după informațiile oficiale din FAOSTAT și au în vedere perioada 1990-2018, deci aproape 30 de ani.

Pentru a putea face niște comparații cât mai sugestive, am făcut 4 grupe de țări, una a celor cu tehnologii ,,libere”, adică unde se folosesc pe scară largă inclusiv tehnologiile OMG (modificate genetic), și am în vedere Argentina, Brazilia și SUA.

A doua grupă este reprezentată de forțele agricole din vestul Europei și mă refer la Franța, Germania și Belgia, apoi, a treia grupă, un număr de țări din centrul și estul Europei comunitare, și am avut în vedere Austria, Ungaria, Bulgaria și România, și ultimul grup este cel al țărilor care sunt deja forțe agricole din punctul de vedere al producțiilor totale de produse agricole, nu și al tehnologiilor (încă), sau mai exact al randamentelor la hectar, și aici am avut în vedere Rusia și Ucraina.

Cifrele prezentate se referă la kilograme de substanță activă, așa cum este clasificarea FAO, fără a se preciza alte date sau forme de comparație, deci pot apărea aici anumite nuanțe, cum ar fi folosirea pesticidelor sulfonilureice, caracterizate prin aplicarea de doze foarte mici, de până în 100 gr de produs comercial/ha, ceea ce în mod normal influențează consumul raportat la hectar, dar acestea sunt datele.

Tabel nr. 1

tabel 1

Analizând datele din tabelul nr. 1, vom observa în cazul Argentinei și al Braziliei o creștere a consumului de pesticide între anii 1990-2010, cu peste 750%, adică asta arată că aceste țări au parcurs o fază de dezvoltare puternică a agriculturii și având un vârf al consumului în anul 2010, după care a urmat o relativă plafonare a consumului de pesticide.

Această creștere a consumului s-a înregistrat inclusiv între anii 2000 și 2005, perioadă de introducere și dezvoltare a culturilor modificate genetic, în special la soia și porumb, care, contrar multor opinii, nu au adus o reducere a consumului de pesticide, în condițiile în care de exemplu cultura de soia modificată genetic a ajuns să reprezinte peste 20% din suprafețele totale de cultură din Argentina sau Brazilia.

În comparație, se poate vedea maturitatea agriculturii americane, care între 1990 și 2018 are variații extrem de mici ale consumului total de pesticide, chiar și în perioada ulterioară dezvoltării culturilor modificate genetic, aspect care pentru mulți poate constitui o surpriză, în sensul că o agricultură destul de ,,hulită” din punctul de vedere al protecției mediului are alte realități în raport cu percepțiile noastre.

Dacă trecem Atlanticul, vom constata în vestul Europei că în cazul țărilor precum Franța, Germania și Belgia, realitățile se schimbă, iar consumul de pesticide apare mult mai ridicat, cu vârful de consum în cazul Belgiei, unde consumul este în jurul a 5 kg substanță activă/ha teren agricol.

În plus, în ultimii ani tendințele în cazul acestor țări (Franța, Germania și Belgia) nu sunt clar manifestate și nu se poate afirma că are loc cu adevărat o reducere a acestui consum în vreuna din cele 3 țări menționate, cu toate presiunile de mediu existente în societate.

Dacă comparăm țările din vestul Europei cu cele din America, am considera la prima vedere cum consumul de pesticide este clar mai mare în cazul țărilor europene, dar vom vedea mai jos că realitatea trebuie analizată luând în calcul și un alt factor extrem de important, respectiv ponderea suprafeței arabile din total suprafață agricolă.

Analizând țările din centrul și estul Europei, vom constata în cazul Austriei că în ultimii doi-trei ani a înregistrat o creștere accelerată a consumului de pesticide, cu peste 35%, fapt dat de suprafețele însemnate de rapiță, unde consumul de pesticide este ridicat, iar interzicerea neonicotinoidelor pare a influența în mod semnificativ creșterea consumului de insecticide (vom reveni cu un articol pe această temă).

Nu trebuie să uităm că asistăm la această creștere în condițiile în care Austria este și campioana europeană a suprafețelor lucrate ecologic și care reprezintă 25% din suprafața agricolă, dar impactul este neglijabil asupra consumului de pesticide, fiindcă suprafețele ecologice sunt reprezentate de pășuni alpine care oricum aveau un consum mic de pesticide și în agricultura convențională.

Apoi, dacă mergem mai departe, vom constata în cazul Ungariei că a existat o tranziție  de la agricultura de stat a anilor `90 la noua agricultură privată pe baze capitaliste, care s-a manifestat ca principiu în cazul tuturor țărilor foste comuniste și, normal, a influențat și consumul de pesticide în agricultură.

Diferența este dată de faptul că în cazul Ungariei s-a atins cel mai scăzut consum de pesticide în jurul anului 2000, după care a avut loc o creștere accelerată a acestuia, urmată de o stabilizare relativă în cazul ultimilor 20 de ani, ceea ce se coroborează cu nivelul atins de agricultura ungară, unde tehnologia se aplică mult mai uniform între exploatațiile mici și mari.

Surprinzător, Bulgaria se aseamănă din acest punct de vedere destul de mult cu Ungaria, cu mențiunea că acum consumul de pesticide este mult mai mare decât cel moștenit din perioada comunistă, iar vecinii de la sud de Dunăre au turat motoarele de dezvoltare a sectorului agricol cu mult mai mult decât în cazul României.

Amintind de România, este de menționat că nu am reușit la acest moment, la 30 de ani de la Revoluție, să atingem măcar 40% din consumul de pesticide de atunci și asta nu datorită aplicării unor tehnologii de top, ci doar datorită incompetenței politice de a gestiona acest sector și unde tot felul de neaveniți au ocupat scaunele de demnitari, nereușind să pună bazele agriculturii pe fundații serioase, astfel încât pe mai mult de jumătate din suprafața agricolă a țării tehnologiile aplicate sunt de-a dreptul rudimentare.

Totuși, putem fi ,,mândri” că nu suntem singura țară incapabilă de evoluție în domeniul agricol și o situație asemănătoare este și în Ucraina, unde, la fel ca și la noi, abia au atins 50% din consumul de pesticide din anii ‘90. La acest tandem de țări se adaugă Rusia, care prost a lucrat și lucrează în continuare terenul agricol, dar, timid, se manifestă o tendință de creștere a acestui consum de pesticide. În cazul Rusiei și în cel al Ucrainei, doar volumul producțiilor este impresionant, nicidecum gradul de intensivizare a producției, situație cu care ne mândrim și noi că suntem mari și tari, dar doar ca volum al producțiilor de porumb, grâu sau floarea-soarelui, nu și ca randamente la hectar, adică, cum era o vorbă, mușchi are, cap ce-i mai trebuie.

Un alt aspect de care s-a ținut seama în analiză (așa cum am menționat și mai sus) este ponderea terenului arabil din total teren agricol, indicator care va permite o analiză mai obiectivă a comparațiilor între consumurile țărilor din America cu cele din Europa, de exemplu.

Importanța acestui indicator apare din faptul că în cazul țărilor din America, ponderea terenului arabil din total teren agricol  este mică, cum ar fi în Argentina, de circa 23%, în Brazilia, de 26%, iar în cazul SUA ponderea este medie, adică de circa 44%. Adică, mai simplu spus, acest indicator arată că în principal restul terenului agricol este folosit pentru creșterea animalelor prin pășunat, unde consumul de pesticide este foarte redus și apoi mai poate fi folosit într-o mai mică măsură pentru alt fel de culturi, cum sunt livezile, viile sau terenurile pentru legumicultură.

O altă observație contrară miturilor frecvente este reprezentată de faptul că suprafața agricolă totală în Argentina și Brazilia a crescut în ultimii 30 de ani cu cifre între 3 și 6%, adică foarte mici la orizontul de timp, cu toate că defrișările din Amazonia sunt puse în cârca agriculturii (repet, cifrele sunt de la FAOSTAT), dar nu cred că pe drept, după aceste date.

Dacă ne întoarcem în Europa, prin comparație, ponderea terenului arabil din total teren agricol în cazul unor țări cum sunt Franța, Germania sau Belgia oscilează între 62 și 70%, la care se adaugă suprafețe intensiv lucrate, cum sunt plantațiile de pomi, vii, sau legume și unde consumul de pesticide este accentuat datorită numărului mare de tratamente și care influențează semnificativ consumul total de pesticide.

Tabel nr. 2

tabel 2

În cazul în care consumurile de pesticide le-am raporta doar la terenurile arabile (cum se vede în tabelul nr. 2), constatăm că diferențele între consumurile totale de pesticide la țările din America de Sud și Nord comparativ cu Europa de Vest se schimbă, în sensul că în Argentina și Brazilia consumul de pesticide pe hectarul de teren arabil este mai mare decât în Franța sau Germania, cu toate că în cazul primelor țări culturile modificate genetic ocupă ponderi foarte importante.

Campionii consumului de pesticide în situația noastră rămân fermierii belgieni, în timp ce chiar și cu acest indicator luat în calcul,  consumul agriculturii americane este la nivelul agriculturii din Ungaria sau Austria, asta pentru că intensivizarea culturilor de cereale păioase (de exemplu) nu este stimulată, iar producțiile sunt la nivelul a 3.500 kg/ha, comparativ cu medii de peste 7.000 kg/ha în țări ca Franța, Germania sau Belgia, aspect care se întâlnește și la alte culturi.

Fără a avea pretenția adevărului absolut, cred că aceste prime cifre merită atenție măcar prin faptul că ridică niște semne de întrebare în raport cu eficiența culturilor modificate genetic asupra reducerii consumului de pesticide, fără a se discuta de sistemele tehnologice globale. Nu vorbim aici de eficiența economică și nici de ușurința aplicării acestor tehnologii, unde realitatea poate și este alta, dar din punctul de vedere al dorinței de mediu a Comisiei europene lucrurile sunt discutabile și cred că trebuie făcută o analiză mai profundă a implicațiilor.

Un alt aspect este că la acest moment agricultura americană pare a fi cea mai echilibrată  din punctul de vedere al acestui consum și cred că au găsit un echilibru între tehnologiile convenționale, sistemele de cultură a plantelor OMG și au început și dezvoltarea suprafețelor ecologice. Statul a înțeles că anumite culturi mai bine le subvenționează decât să le dezvolte productivitatea în dauna unor costuri de mediu și am arătat mai devreme situația culturii de grâu.

Fără a continua dezvoltarea subiectului în acest material care este limitat ca spațiu, îmi pun totuși întrebarea cum se va reduce consumul de pesticide în Europa comunitară? Doar prin simpla reducere cu 50% atât la cei care aplică peste 8 kg substanță activă la hectar, cât și la cei care abia aplică un kg la hectar, cum este cazul României? Care vor fi criteriile de raportare și comparație între agriculturile mature din vestul Europei cu cele în curs de formare din est? Sau cum vom rezista în fața competiției unor țări ca Brazilia și Argentina, care au și consumuri ridicate de pesticide, dar utilizează și culturi modificate genetic? Își va permite Europa să reducă productivitatea la culturi de genul cerealelor păioase, al rapiței sau al sfeclei de zahăr, care au un consum foarte ridicat de pesticide, doar pentru a-și îndeplini ambițiile de mediu, care nu sunt foarte clar și hotărât asumate de alte țări mari producătoare în agricultură?

România ca să își atingă potențialul agricol se estimează că ar trebui să aibă un nivel de consum ca Franța sau Germania, ceea ce ar însemna să înregistrăm o creștere de peste patru ori față de consumul actual, dar oare când ar fi posibil acest lucru, în condițiile în care mai adunăm lucerna cu furca sau săpăm manual porumbul?

Deocamdată, noi, cei mulți care activăm în domeniul agriculturii, nu știm nici ce se dorește și nici cum se dorește, dar, din păcate, nici nu are cine să întrebe aceste lucruri. Poate se va înțelege odată că nu fermierul mic sau mare este problema, ci cine îi ajută și pe unii, și pe alții. În cazul nostru, toți se ajută singuri, cum pot, fiindcă nu are cine altcineva.

Articol scris de: DR. ING. ȘTEFAN GHEORGHIȚĂ

Publicat în Revista Fermierului, ediția print – iulie 2021

Abonamente, aici: https://revistafermierului.ro/magazin/acasa/21-abonament-revista-fermierului-12-luni.html

Problemele europene încep să dea în clocot în ultima perioadă, iar în cazul nostru cele mai stringente sunt cele având ca subiect negocierile privind viitoarea politică europeană (PAC) și asociate cu politicile de reformă climatică reunite sub numele de Green Deal. Ambele mergând din ,,gard în gard” ca parcurs instituțional, deoarece Comisia Europeană nu reușește încă să își impună punctul de vedere în fața țărilor rebele, multe din estul Europei, privitor la vastul program de „reforme și binefaceri”, atât de dorit de marii contribuitori gen Germania, Franța sau Olanda.

Doar că sub poleiala deja tradițională a „binefacerilor” care se vor abate asupra agriculturii europene și care în mod constant sunt scoase în față de Comisia Europeană, precum zestrea unei fete de măritat, stau aceleași interese pe la colțuri șoptite și care nu întotdeauna au la bază fundamente tehnice, științifice sau economice, ci doar simple interese politice de a justifica direcționarea unor sume importante de bani spre domenii care nu se mai bucură neapărat de acceptabilitatea contribuabilului european, iar în cazul nostru vorbim de agricultură. Dar vom reveni mai jos asupra acestui aspect.

Din ce în ce mai multe voci, atât politice cât și ale asociațiilor profesionale ale fermierilor europeni (gen COPA –COGECA) sau a celor din industria alimentară, arată că aplicarea în agricultură a măsurilor din programul de reforme cunoscut sub numele de Green Deal, nu va avea efectele scontate, iar aplicarea acestuia este foarte posibil să ducă la scăderea competitivității în fața concurenței din alte țări, situație deja din ce în ce mai des întâlnită. Deja fermele europene „gâfâie” pe multe piețe în fața competiției globale, mai ales în raport cu SUA și America de Sud (Brazilia și Argentina în special) unde plantele modificate genetic (OMG) sunt la liber și ajută la reducerea costurilor, dar și cu Rusia și Ucraina unde costurile de producție sunt mult mai mici datorită resurselor ieftine (motorină și îngrășăminte).

Semnalele din ce în ce mai dese apărute în spațiul public arată că într-adevăr sunt necesare măsuri de limitare a poluării, inclusiv pentru cea provenită din agricultură, dar la modul cum este pusă acum problema se va face doar în dauna agricultorilor europeni și în condițiile în care aplicarea acestor măsuri nu vor fi obligatoriu preluate și de ceilalți mari producători agricoli din lume, ceea ce va duce la dezechilibre economice și sociale majore, concretizate în creșterea numărului de falimente a fermelor europene, proces care și așa este la cote înalte în foarte multe din țările comunitare (Franța, Germania, Belgia etc).

În plus, cu toate că nu se recunoaște, tot acest program de reforme pentru reducerea impactului climatic, dorit a se implementa de către Europa comunitară, nu înseamnă că va duce la condiții de trai mai bune din punct de vedere al poluării pentru europeanul de rând, fiindcă există un adevăr simplu care ține de meteorologie și care spune că aerul încă mai circulă sub formă de curenți, iar aerul de noi împrospătat va pleca poate în Asia și de acolo va veni altul mult mai „înmiresmat” de rezultatul creșterii economice pline de avânt al tigrilor asiatici conduși de leul chinezesc.

 „Să reducem cincinalul la trei ani și jumătate”

Una din principalele dorințe ale Comisiei Europene legate de aplicarea Green Deal în agricultură are ca obiectiv creșterea suprafeței alocate agriculturii ecologice la un procent mediu de 25% din suprafața agricolă comunitară până în anul 2030 în condițiile în care la acest moment media europeană este undeva în jurul a 8,5% (după datele Comisiei Europene 2020).

Dacă analizăm un pic ultimii zece ani și lăsăm la o parte prezentările bombastice ale propagandei (care așa cum stă bine oricui, este prezentă și la Bruxelles) vom constata că această suprafață a agriculturii ecologice la nivel comunitar a crescut în această perioadă cu 66%, ceea ce la prima vedere poate însemna ceva impresionant, dar în realitate reprezintă o creștere a suprafeței de la circa 5% acum zece ani la cei 8,5% în prezent și astfel deja lucrurile se schimbă radical, iar creșterea nu mai are același impact de percepție. Așa constatăm că matematica chiar dacă este exactă, modul de prezentare poate fi flexibil, iar percepția influențată după caz dar în funcție de anumite interese.

Adică, așa cum făceau și vechii activiști de partid din vremurile nu prea demult apuse, acum ne propunem la nivel de politică agricolă principiul ,,să reducem cincinalul la trei ani și jumătate”, adică ce nu am reușit să facem în ultimii 20 de ani să zicem, vom face acum în 9 ani, până la deja fatidicul an 2030.

Dar ce înseamnă acum agricultura ecologică în Europa comunitară?

Avem acum pentru agricultura ecologică un procentaj de 8,5%, care reprezintă circa 15,3 milioane ha și care, după estimările interne ale CE, vor ajunge în anul 2030 la circa 15-18%, ceea ce ar însemna circa 30-33 milioane ha, așa cum este prezentat într-un material din Actu Environnement (26.03.2021), deci departe de ținta propusă de 25%, care ar fi reprezentat undeva la 45-48 milioane ha.

Dacă facem o analiză pe țări vom constata că printre campionii ,,probei” de agricultură ecologică la acest moment sunt ,,mari forțe agricole” gen Austria (25% din SA – suprafața agricolă), Lituania (14,5% din SA), Estonia (20,6% din SA), Suedia (20,3% din SA), Finlanda (13,5% din SA), iar ,,începătorii în ale agriculturii” gen Germania sau Franța au în jurul a doar 7% din SA, iar țări gen Polonia, Olanda, Ungaria sau România au între 2 și 3% din SA (date EUROSTAT 2020).

Acum, dacă mergem mai departe vom constata că pentru Austria (lucru valabil și pentru alte țări) creșterea suprafeței ecologice a fost mai simplă, fiindcă transformarea pajiștilor alpine (iarna acestea fiind multe dintre ele pârtii de schi) în suprafețe ecologice nu este la fel de dificil de realizat ca transformarea suprafețelor de cultură vegetală sau cele pomicole de exemplu.

În acest caz ce ar fi de făcut? Chiar Comisia Europeană a stabilit un plan de 23 de măsuri aferent implementării a trei axe, respectiv stimularea consumului de produse ecologice deoarece sunt necesare venituri ale populației mai ridicate fiindcă costurile de producție sunt mult mai mari, apoi creșterea producției care nu se poate realiza la fel de rapid ca în agricultura convențională și nu în ultimul rând durabilitatea activității, deoarece vulnerabilitatea fermelor ecologice este mult mai mare într-o piață concurențială (Le Figaro, martie 2021). Cum vom reuși realizarea obiectivelor celor trei axe, încă este un mister la acest moment, dar în mod sigur se vor aloca bani frumoși din bugetul comunitar.

Pornind de la aceste trei axe, vom constata că principalele piețe europene pentru produsele ecologice la acest moment sunt Germania cu circa 12,5 miliarde euro, urmată de Franța cu circa 11,5 miliarde, Italia și Danemarca cu 4,5 și respectiv 2 miliarde euro, deci în toate cazurile vorbim de țări cu nivel de venit ridicat al populației (Euroactiv 2020).

În altă ordine de idei și în același timp ca un paradox, creșterea rapidă a producției ecologice cred că va fi posibilă doar cu ajutorul biotehnologiilor, deoarece actualele variante de tehnologii ecologice pentru producția vegetală pe scară largă sunt destul de limitate. La ora actuală discutăm de posibilități reale de producție ecologică în ceea ce privește carnea de vită, de pui, ouă, lactate și într-o oarecare măsură legumele, mai ales în spații protejate, dar în toate cazurile la prețuri care nu sunt accesibile pe scară largă în țările din est și nu numai. Chiar credem că românii, ungurii, polonezii, bulgarii sau categoriile de populație europeană cu venituri mai modeste se vor înghesui în a achiziționa ,,miraculoasă hrană ecologică” astfel încât să susțină o astfel de creștere?

De ce se insistă pe acest domeniu, cu toate problemele enumerate?

Așa cum se arată în din ce în ce mai numeroase luări de poziție la nivel politic sau agricol, este vorba de a căpăta legitimitate în fața contribuabilului european privitor la modul de cheltuire a banilor destinați agriculturii. Este foarte dificil să vii acum să spui acestora că trebuie mai mulți bani pentru finanțarea fermelor europene care se caracterizează prin suprafețe medii mici și vorbim în cazul țărilor mai așezate de circa 23 ha în cazul Spaniei, apoi circa 60 ha media pe fermă în cazul Franței și al Germaniei și ajungând la circa 140 ha în cazul Cehiei. Pentru comparație suprafața medie a fermei în România, Ungaria, Polonia, Grecia este de 3-8 ha.

Atunci, pentru justificarea bugetelor în creștere pentru subvenții trebuie ,,vândută” o poveste, iar în cazul nostru este cea a protecției climatice, a unei mâncări mai sănătoase, probleme care sunt reale, dar nu vor fi posibile măsuri eficiente fără un acord la nivel mondial, iar orice măsuri unilaterale nu vor rezolva problema, ci vor permite altora să polueze mai mult.

Marii contribuitori din vest au probleme numeroase cu stabilitatea și supraviețuirea fermelor datorită suprafețelor mici ale acestora și în comparație cu țările din est, nu au un segment dezvoltat al fermelor mari (în Bulgaria, Ungaria, Polonia și România fermele mari lucrează între 35-60% din suprafețele agricole ale țărilor respective), care să fie competitive pe piețele internaționale în raport cu Rusia și Ucraina sau America de sud, iar atunci mirajul trecerii la agricultura ecologică care va fi subvenționată cu sume foarte mari, poate fi pentru o perioadă un refugiu pentru mulți fermieri mici amenințați de spectrul dispariției.

Astăzi este greu să spui europeanului de rând că dorești să crești subvențiile europene pentru fermieri, adică impozitele mai direct spus, în condițiile în care tensiunile sociale între fermieri și restul categoriilor sociale sunt în creștere, deci trebuie să spunem altceva care este la modă, respectiv hrană sănătoasă, tinerețe fără bătrânețe, frumusețea lui Cleopatra care va fi veșnică și multe altele asemenea.

Eu nu spun că nu sunt poate și că nu sunt reale aceste aspecte, dar deocamdată speranța de viață în Europa în ultimii 80 de ani a crescut prin produse agricole obținute prin aplicarea de îngrășăminte și pesticide, deoarece prima problemă este să ai ce mânca și apoi treci la faza de filozofie a mâncării.

Va fi mult mai simplu ca o fermă de 20-40 ha să treacă la agricultura ecologică și să poată rămâne în viață prin alocarea unor subvenții mult mai mari, dar care vor fi acceptate de contribuabilul european în numele unor obiective mai mult decât onorabile și necesare. În plus piața mondială a produselor ecologice este departe încă de a reprezenta cifre importante, deci nu vorbim încă de problema concurențială. Problema care se va pune și o recunoaște și Comisia, se va reuși oare creșterea cererii pentru aceste produse, iar când piața va deveni concurențială ce se va întâmpla? Dar mai este până acolo și alții își vor face acele griji.

O dorință ipocrită poate duce la cel mai greu lucru de controlat, foamea

Însă, va fi și un revers al medaliei pe care nu știm încă dacă suntem pregătiți să îl acceptăm, deoarece creșterea suprafețelor de agricultură ecologică va duce la scăderea producției în mod semnificativ, iar unele estimări arată că o creștere la 25% a suprafeței ecologice va duce la o scădere de peste 50 milioane de tone cereale a producției globale comunitare (25 milioane ha dorite a fi ecologice în plus față de prezent cu o scădere de minim 2 to/ha), care va avea impact extrem de puternic, deoarece vor crește importurile din țări care nu sunt foarte preocupate de problemele climatice și pe care nici nu putem să le sancționăm dacă se vor semna acordurile comerciale (vezi Mercosur, SUA, etc), azi în negociere. Mai mult, să observăm că în acest an agricol un dezechilibru de doar 10 milioane de tone pe piața mondială a dus în unele cazuri la dublarea prețurilor (vezi rapița și pe aproape floarea soarelui), dar și la celelalte produse creșterile au fost importante și care deja au început să se transmită în produsele finale, astfel începând o perioadă inflaționistă cu un final încă necunoscut.

Semnalele sunt din ce în ce mai numeroase că această politică, care include și partea de agricultură ecologică este doar o poveste de marketing, iar în țintele stabilite nu cred nici funcționarii ,,bruxellezi” care au promovat ideea de pornire, deoarece toate elementele o indică ca nefiind fezabilă, mai ales în cazul țărilor mari producătoare agricole gen Franța sau Germania, dar acest lucru nu va împiedica cheltuirea bugetelor și apoi vom vedea ce vom mai face și cum vom justifica nerealizările, asta dacă va întreba cineva. Cred că esența poveștii este mult mai simplă, avem nevoie de subvenții în creștere pentru a susține fermele mici în raport cu concurența globală, dar doar așa putem obține banii de la contribuabili fără scandal – dar dacă totuși va fi scandal, cum se va rezolva situația?

În final, întrebarea care acum se pune din ce în ce mai pregnant, oare știm ce vrem cu aceste politici agricole, deoarece majoritatea celor implicați în agricultură caută să vadă care sunt studiile care argumentează această politică, care de altfel a fost piatra unghiulară a actualei președintă a Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, o doamnă mai mult decât onorabilă, dar departe de a deține o specializare în acest domeniu.

Îmi doresc foarte mult ca prin această dorință politică care nu are toate aspectele la vedere și în multe privințe este ipocrită, să nu dorim să ajutăm un domeniu și să nu distrugem o societate, fiindcă foamea este cel mai greu lucru de controlat.

Cred că o discuție mult mai aplicată și bazată pe studii serioase și cu aplicabilitate directă în aceste domenii ar fi fost mult mai benefică. Noi în schimb întâi decidem și apoi facem studiile care să justifice decizia adoptată, iar exemplele sunt mai numeroase și în alte materiale o să revenim asupra lor.

Nu rămâne decât să sperăm că freamătul lumii agricole să poată să mai salveze câte ceva din această foarte posibilă aventură a politicienilor ,,bruxellezi”, care nu sunt nici la prima abatere, dar ce este mai rău nici la ultima, iar toate reunite în ,,poveștile bruxelleze”. Vom reveni și cu altele.

Articol scris de: DR. ING. ȘTEFAN GHEORGHIȚĂ - FERMIER

Publicat în Revista Fermierului, ediția print - iunie 2021

Abonamente, aici: https://revistafermierului.ro/magazin/acasa/21-abonament-revista-fermierului-12-luni.html

Lumea agricolă a fost acaparată, în ultima perioadă, de dezbaterile legate de refuzul ,,mai mult sau mai puțin clar” al Comisiei Europene, care se pare că are obiecțiuni puternice la propunerile părții române, legate de dorința de a investi în sistemul de irigații autohton. Trebuie menționat că aceste obiecțiuni au căpătat și accente politice dâmbovițene dintre cele mai diverse, în care părțile beligerante își aruncă fel de fel de acuzații, care mai de care mai agresive.

Revenind la observațiile Comisiei Europene, nu putem să nu recunoaștem că este vorba de refuzuri sau obiecțiuni venite pe ,,canale diplomatice” la un draft de proiect transmis de către Ministerul Fondurilor Europene și la care experții europeni au ridicat o serie de obiecțiuni, în sensul că lumea de acolo nu înțelege ce au de-a face investițiile în sistemul de irigații, după metoda neaoșă românească, de a cârpi (repara ar zice unii) pe ici pe acolo, cu depășirea problemelor economice și sociale generate de pandemia de COVID-19.

Acest lucru se putea constata foarte ușor de către cei în drept din Ministerul Agriculturii, dacă aceștia ar fi citit o mică notă prezentă pe site-ul Ministerului Fondurilor Europene de pe vremea ministrului Boloș și unde se arată că unul din pilonii programului de reziliență este reprezentat de „Modernizarea și dezvoltarea pe termen lung a României”, iar pentru agricultura românească era important punctul care se referă la schimbări climatice și agricultură, coroborat cu un altul legat de energie și eficiență energetică.

La acest moment discutăm de un sistem de irigații energofag, învechit, mare consumator de energie provenită în mare măsură din combustibili fosili, deci exact ce își dorește Comisia Europeană.

Tot în acest material mai apăreau două-trei rânduri interesante unde se spunea că 37% din fonduri trebuie direcționate către energie verde și 20% către digitalizare, aspecte mai puțin pricepute de cei în drept, care poate au lipsit la momentul înțelegerii acestor concepte.

Adică, mai simplist vorbind, se ridica problema nevoii de a se face ceva real cu acești bani, nu doar schimbarea unor motoare proaste cu unele și mai proaste, sau cârpeala prin lipirea pentru durată scurtă a unor dale de canal, plus angajarea poate a unor firme de pază pe sume babane pentru a păzi aceste lucrări.

0V5A4424

Dar care să fie oare problema acestei istorii romanțate a investițiilor în irigații pornite de ministrul Oros acum circa un an de zile?

În primul rând, așa cum îi stă bine unui ministru la început de mandat, domnia sa a criticat proiectele predecesorilor, lucru bifat prin acuzațiile de ineficiență și chiar corupție (mai pe la colțuri ce-i drept) la adresa programului demarat de fostul ministru Daea și unde se prevedea reabilitarea a circa 1,7 milioane de ha. Normal, în opinia conducerii agriculturii de sorginte liberală proiectul de reabilitare nu era bun, iar la noi gândirea este că decât să îl îndreptăm, mai bine îl oprim și așa s-a rezolvat o primă problemă.

Apoi au venit câteva momente ,,înălțătoare” unde oficialii MADR de rang înalt de la acea vreme se năpusteau prin șanțuri și canale, pentru reabilitarea de stații de pompare, lucru de apreciat de altfel, dar aceste momente au fost doar singulare și fără să fie urmate de o strategie coerentă și modernă pentru reabilitarea sau dezvoltarea unui sistem de irigații competitiv, lucru care astăzi ne este spus în mod elegant de către oficialii europeni.

Mai prin toamnă când fermierii erau în fierberea așteptării despăgubirilor la secetă, a venit în mod ,,providențial” de inspirație faraonică fostul și actualul ministru Oros cu anunțul alocării din PNRR a unei sume de 6 miliarde euro pentru irigații, care după aceea în mod discret în aceste fonduri au fost incluse și desecările, iar după încă ceva timp tot din aceeași bănuți a început să se vorbească și de gestiunea apei.

Așa, ușor-ușor, suma de 6 miliarde de euro alocată inițial a intrat la apă și a ajuns la nivelul de doar circa 2,5 miliarde de euro și nici acelea sigure, în caz că nu vine un alt ministru mai aproape de cele sfinte (a se citi conducerea partidului) și să îi revendice.

Tot în acest fel s-a procedat și cu modul de realizare al programului de reabilitare al sistemului de irigații pentru acești bani, propus de către ANIF și controlat în mod vigilent de către Ministerul Agriculturii, care nici măcar nu a fost făcut public, poate fiindcă cine știe ce minuni conține.

Stau și mă gândesc în mod normal (nu la noi) ce analize complexe și sisteme informatice ar fi fost implicate ca un proiect de 6 miliarde de euro inițial, în câteva luni să fie transformat  într-un proiect mai micuț de circa 2,5 miliarde de euro și cum o armată de specialiști ar fi refăcut planuri și devize de cheltuieli aferente acestor informații.

Personal, cred că toată această mascaradă a investițiilor în irigații a fost parte dintr-un plan mai larg de manipulare și domolire a furiei fermierilor în urma secetei de anul trecut, astfel încât să nu fie probleme deosebite privind câștigarea voturilor în preajma alegerilor trecute, lucru la care după părerea mea au mai contribuit în mod activ și alții de prin lumea agricolă care aveau datorii sau afinități de plătit sau de întreținut.

Revenind la programul de reziliență, poate ar fi fost altceva dacă ne duceam cu un proiect articulat, inspirat după alții care au gândit astfel de lucruri, fără să ne fie rușine că dacă pe noi nu ne duce capul să inventăm ceva, măcar să preluăm onorabil de la alții.

Poate totuși ambiția domnului ministru Oros era să aibă un vis faraonic ca vechii egipteni, care acum vreme de circa 3.000 de ani, au gândit un sistem revoluționar de utilizare a fluviului Nil  pentru irigații în agricultură, dar vis care era inspirat la rândul lui din învățarea aplicațiile practice făcute de mesopotamieni.

Doar că din păcate visul nu a avut loc, iar la domnul ministru Oros nu a ajuns nici măcar o poza de pe net, unde unii mai amărâți în ale agriculturii și mai din zilele noastre, au gândit niște canale de aducțiune bine făcute, care erau acoperite cu panouri fotovoltaice în totalitate, cu excepția unor guri de vizitare prevăzute la anumite distanțe și care astfel obțineau energie regenerabilă pentru funcționarea sistemului de pompe, unele mai finuțe, astfel încât să nu îți intre în fibrilații televizorul când sunt pornite.

Mai mult, acest sistem limita foarte mult pierderile prin evaporație și așa avea loc o gestiune durabilă și eficientă energetic a unui sistem de irigații, care folosea doar energie regenerabilă.

Am fi putut să gândim și o legislație mai permisivă și aplicată pentru înființarea, acolo unde ar fi fost posibil, de mici sisteme de irigații din alte surse de apă supra și subterane, care acum am fi putut să le finanțăm, dar pentru asta cineva, nu știu cine, ar fi trebuit să se gândească la asta, dar din păcate cei care ocupă funcțiile ministeriale sau ale diverselor departamente din cadrul ministerului au alte probleme de rezolvat, nicidecum astfel de mărunțișuri.

Astfel, pentru irigațiile românești, personal cred că a mai trecut un tren din multele pe care actualul ministru le-a privit melancolic în așteptarea unui vis de inspirație faraonică care să îi deschidă tainele conducerii agriculturii românești, dar care moment din păcate este atât de departe, încât definește cuvântul ,,niciodată”.

ev 216 comasare 1

Articol scris de: DR. ING. ȘTEFAN GHEORGHIȚĂ – FERMIER

Articol publicat în Revista Fermierului, ediția print - mai 2021

Abonamente, aici: https://revistafermierului.ro/magazin/acasa/21-abonament-revista-fermierului-12-luni.html   

Odată cu trecerea timpului și la mine și la alții, încep, sau cred, cel puțin, să fie din ce în ce mai numeroase momentele contemplativ–meditative ale omului, inspirate din momentele de viață ,,a la Moromete”, când încerci să dai sens lucrurilor fără sens.

Dar trecând de stările meditative, ne întoarcem la problemele noastre de zi cu zi și astăzi mi-am propus să înțeleg un nonsens, reprezentat de faptul de ce o federație care se consideră ,,reprezentativă” cu mult peste celelalte, asta ca să nu zicem că dă de înțeles că ar fi chiar singura, dorește să se autodistrugă din punctul de vedere al credibilității (aceea cât mai era), când cel puțin teoretic nu este pusă în situația de a o face?

Fără a o lungi prea mult, ne referim deja la obișnuința asociației (federației sau ce-o mai fi) PRO AGRO, care după ce a prins gustul sprijinirii pentru a fi numit în calitate de secretar de stat la Ministerul Agriculturii a domnului Emil Dumitru, își propune să recidiveze în greșeală (asta ca să nu spunem altfel) prin propunerea de numire a unui nou secretar de stat, în persoana domnului Marius Mihai Micu.

Dar să fiu înțeles de la început, eu nu contest persoana propusă, cu toate că rezervele pe care le am sunt mari spre foarte mari, eu contest modul cum s-a făcut și de către cine.

Trec aici și peste faptul că încă îmi mușc limba pentru că la un anumit moment am spus că, dacă ar fi să aleg între mai multe rele, referindu-mă la un eventual nou ministru al agriculturii din cadrul liberalilor, l-aș prefera pe domnul Emil Dumitru, dar ulterior gestul domnului Scarlat de a se abține la a vota amendamentul despăgubirilor de secetă în ședința comisiilor reunite de agricultură din parlament, m-a făcut să regret cele afirmate.

Dar în același timp mă gândesc prin analogie, dacă eu îmi mușc limba, ce-o fi la domniile lor de la PRO AGRO, având în vedere gestul apoteotic făcut în parlament acum puțin timp și menționat anterior, de către domnul Emil Dumitru, fost președinte al federației, fost secretar de stat și actualmente deputat, care a votat alături de domnul Oros, actualul ministru al Agriculturii, într-o logică de partid care se pare că nu se aplică unitar, dovadă și, mă repet, gestul domnului Scarlat.

Mai mult, stau și mă gândesc la dificultatea de a lua o astfel de ,,decizie crucială și rece” a domnului Dumitru, de a vota inclusiv împotriva foștilor ,,camarazi de asociație”, adică cei de la PRO AGRO, care cel puțin declarativ erau printre cei care solicitau aceste despăgubiri, dar poate acest lucru nu ar reprezenta chiar realitatea, dacă ar fi să mergem intuitiv.

Dar revenind la noul sprijin asociativ al PRO AGRO în vederea unei noi numiri ministeriale, redăm un fragment interesant dintr-un comunicat al asociației, din decembrie anul trecut, prin care își asumă cu ,,pieptul înainte și coloana dreaptă”, noua numire, astfel – „Sectorul agroalimentar din România este atent la situația politică a României. Indiferent de ceea ce înseamnă compromisul politic, asociațiile profesionale din România au făcut și vor face o singură politică, Politica Agricolă Comună – PAC și vor sprijini întotdeauna politicile publice corecte, juste, care pot aduce beneficii agriculturii românești. Federația Națională PRO AGRO apreciază în mod pozitiv dorința de continuare a reformelor în sectorul agroalimentar prin dialogul cu formele asociative. Am aprecia în mod deosebit formalizarea acestui parteneriat prin acordarea unei poziții de Secretar de Stat în cadrul Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale colegului nostru, domnul Marius-Mihai MICU. Considerăm că domnul MICU este unul dintre cei mai buni specialiști pe care îi are România, care știe foarte bine problemele cu care se confruntă sectorul nostru și are expertiza necesară pentru a promova măsuri concrete, ce pot veni în sprijinul agricultorilor români, al economiei românești. Nominalizarea domnului MICU în poziția de Secretar de Stat ar demonstra că efortul depus de către organizațiile profesionale de a promova obiectiv interesul legitim al fermierilor din România, este apreciat și de către mediul politic care a înțeles că printr-un parteneriat cu societatea civilă se poate realiza un motor de dezvoltare a satului românesc ca pilon al economiei naționale si al păstrării valorilor europene.”

După ce ne revenim din impactul emoțional al acestui comunicat, din care înțelegem că PRO AGRO este nici mai mult nici mai puțin decât expresia sectorului agroalimentar din România, că tot ei reprezintă și tot mediul asociativ românesc care ,,au făcut și vor face o singură politică”, adică mai pe șleau spus ceilalți nici că ar conta, toate aceste lucruri reprezentând un calm preludiu al acțiunii tumultoase care urmează și prin care ,,se apreciază dorința continuării reformelor”, care noi ăștia mai amărâți nu prea le-am perceput nici măcar a fi început.

Iar, acum, acțiunea demnă de un film mai bun, prin care se arată în continuarea comunicatului, că „am aprecia formalizarea acestui parteneriat prin acordarea unei poziții de secretar de stat … domnului Marius Mihai Micu” și apoi toată lumea are percepția unui film de artă unde finalul si-l imaginează privitorul atât cât îl duce mintea, fiindcă oricum nu ar mai fi nimic de spus. 

Legat de profesionalismul proaspătului secretar de stat, să dăm un răgaz, fiindcă poate chiar vom fi impresionați de realizări, sperăm noi, mai bune decât vechea nominalizare a partidului, mă scuzați, a federației PRO AGRO.

Greșeala, din punctul meu de vedere, este dată de faptul că eu știam că partidele sunt chemate a numi pe funcțiile politice, dar oricum pentru a nu fi o discuție în acest sens, filiala Călărași a PNL, condusă de cine altul decât domnul Emil Dumitru, și-a asumat această numire printr-o decizie internă a partidului.

Eu nu contest dorința domnului Micu de a deveni secretar de stat, sau om politic, pot înțelege acest lucru și nu este o noutate, dar când propunerea de numire este făcută de o organizație a fermierilor (sau, mai corect, și a fermierilor, fiindcă mai sunt și alte categorii profesionale), consider a fi o greșeală.

Totuși, este de menționat că domnul Micu este unul dintre specialiștii aduși de domnul Dumitru în perioada ministerială a domniei sale drept consilier personal, numit în același timp și membru în Consiliul de Administrație al defunctei Case de Comerț Unirea, în aceeași perioadă când era vicepreședinte al PRO AGRO și președinte al ANTPAR, și președinte de cooperativă pe la TOPOLOVENI, și, plus, membru în comisia de privatizare a ADS și PRODECAN al facultății de management, și șef de lucrări, și am obosit, plus scuze pentru eventualele omisiuni date de limitele minții mele, în caz că am uitat alte funcții.

Dar îmi pun o întrebare: oare cum putea apăra domnia sa revendicările fermierilor exprimate și de către PRO AGRO, din calitățile sale de angajat sau administrator din partea unor guvernanți politici?

Iar pentru final vine cronica de film, realizată de domnul Oros și care, intenționat sau nu, nu pot spune, printre sarcinile delegate domnului Micu în calitate de secretar de stat, l-a făcut răspunzător de relația cu mediul asociativ. Adică, mai simplu, când vin unii cu jalba în proțap cine îi așteaptă și îi primește? Doar că scenariul se repetă cu situația de anul trecut.

Apropo, oare cum se numește modul acesta de a face lucrurile – eu m-am gândit la ceva dulce, cum ar fi un borcan de miere în care s-a îngropat din păcate, după opinia mea, toată credibilitatea federației PRO AGRO, aceea cât mai rămăsese.

Fiecare dintre dumneavoastră o puteți numi cum doriți și credeți de cuviință.

P.S.: să nu uit, pentru acuratețea faptelor, să menționăm că entuziasmul acestei propuneri pentru postul de secretar de stat a fost susținut, fiind cred molipsitor, și de LAPAR, prin vocea președintelui Nicu Vasile.

Articol scris de: DR. ING. ȘTEFAN GHEORGHIȚĂ - FERMIER

Articol publicat în Revista Fermierului, ediția print - aprilie 2021

Abonamente, aici: https://revistafermierului.ro/magazin/acasa/21-abonament-revista-fermierului-12-luni.html             

Citeam mai zilele trecute cum plin de sine și recomandat de nerealizările veșnice ale activității de politician, fostul și sper ,,Ferească Dumnezeu” viitorul ministru al Agriculturii, domnul Daniel Constantin, își prezenta ideea cu ,,tentă de plagiat”, privitoare la nașterea Programului AGRO IMM INVEST și spun asta, deoarece această propunere a fost lansată, prin luna mai a anului 2020, de către mediul asociativ (APA Brăila), iar presa agricolă a scris de nenumărate ori despre această formulă, care apoi a fost îmbrățișată și de alte asociații profesionale, dar poate necitită de domnul Constantin care era ocupat cu alte probleme mai stringente.

Mai mult, această propunere, alături de multe altele, au fost depuse și pe masa Comisiilor de Agricultură de la Camera Deputaților și Senat din legislativul anterior, pe unde și domnia sa era membru, dar unul mai retras, deoarece în toată acea perioadă nu prea l-a văzut nimeni ieșind să găsească soluții la strigătele de ajutor ale fermierilor, dar asta poate și din cauză că ar fi trebuit să gândească și ceva formule concrete pentru asta.

Ar mai fi lucruri de spus pe această direcție, dar mă voi întoarce la ,,măreața” propunere a domnului Daniel Constantin și să ne aplecăm puțin asupra problemei, folosind materialul clientului, așa cum este obiceiul subsemnatului. Aici am în vedere că dacă tot a avut (preluat, dar nici că contează) această idee, măcar să o fi făcut cum trebuie, dar din păcate a picat în plasa colegului de partid, mult mai priceput în ale finanțelor, actualul prim-ministru, domnul Florin Cîțu.

Întâi de toate să privim broderia desenată de subtilul politician liberal care arată în primul rând facilitățile propunerii domniei sale: ,,Conform spuselor vicepreședintelui Biroului Executiv al PNL, proiectul de act normativ care prevede înființarea subprogramului Agro IMM Invest vine la pachet cu trei facilități pentru sectorul agricol. Concret, pe lângă facilitatea acordării unui grant nerambursabil de 10 procente din totalul sumei, noul subprogram prevede rambursări doar de două ori pe an și o perioadă lungă de grație.”

Adică fermierii trebuie să înțeleagă că odată cu acest program, binecuvântarea liberală s-a pogorât asupra lor, iar beneficiile nemăsurate se vor arăta de îndată. Oare? Dar puțintică răbdare pentru a afla răspunsul. „Acest program, atunci când l-am gândit, în lunile octombrie-noiembrie ale anului trecut, se dorea a fi un program-suport, complementar față de alte măsuri care se adoptă. Acum, după ce a trecut timpul, se dovedește a fi un adevărat colac de salvare pentru fermieri. Programul inițial a plecat să vină în sprijinul celor care vor să facă investiții, să cumpere terenuri, să cumpere utilaje, să aducă plusvaloare, prin trei modalități diferite de IMM Invest. Eu am dat ideea ministrului de Finanțe, Florin Cîțu, la vremea respectivă, discutând cu dânsul, cu mediul bancar și cu niște fermieri despre cum putem să ajutăm și așa s-a născut ideea respectivă. Domnia sa a preluat ideea imediat, fără rezerve, considerând că este o măsură bună. Din punct de vedere legal, inițiatorul este Ministerul Finanțelor Publice”, a conchis Daniel Constantin.

Deci mai puteți spune ceva despre grija părintească a domnului Constantin față de fermierii obidiți de problemele secetei catastrofice a anului 2020? Nu contează că ne-a trebuit aproape un an să pricepem nevoia unui program special pentru fermieri, dar și când în final ne-a venit acea idee (că mai încet, încetișor, nici că mai contează), îl facem prost.

Dar întrebarea pe care mi-o pun, l-au făcut prost (programul) că nu se pricep sau intenționat? Am o bănuială și dacă ar fi să ne luăm după modul cum și primul ministru, dar și ceilalți colegi, consideră că nu mai au nimic de învățat, răspunsul ar fi unul singur, dar pe fiecare dintre dvs. vă rog să îl trageți singuri.

Însă, care este în fapt problema? Eu astăzi mă opresc la una singură, dar cred că destul de serioasă și care reglementează cine este eligibil pentru a accesa această măsură.

Astfel, se prevede în OUG de modificare a OUG 110/2017, că beneficiarii eligibili inclusiv pentru AGRO IMM INVEST, adică care au dreptul de a accesa această măsură, trebuie să îndeplinească printre altele și următoarele condiții:

„a) nu este în dificultate financiară în sensul prevederilor articolului 2, punctul 18 din Regulamentul (EU) nr. 651/2014 al comisiei din 17 iunie 2014 de declarare a anumitor categorii de ajutoare compatibile cu piața internă în aplicarea articolelor 107 și 108 din Tratatul de Funcționare al Uniunii Europene.

d) nu se află în interdicţie de a emite cecuri şi nu figurează cu incidente majore cu bilete la ordin în ultimele 6 luni anterioare datei solicitării garanţiei de stat în baza de date a Centralei Incidentelor de Plăţi, denumită în continuare C.I.P., cu excepția incidentelor bancare majore cu privire la bilete la ordin și/sau cecuri executate, începând cu data de 16 martie 2020, pe perioada stării de urgență, stării de alertă și o lună după încetarea acestora;

g) este eligibil conform reglementărilor interne ale instituției de credit.”

La prima vedere dacă ne uităm la litera „g” de mai sus, am zice: uite domnule că au avut grijă de amărâții de fermieri, în sensul că toate incidentele bancare înregistrate după martie 2020 nu se iau în calcul, adică, mai clar, toate biletele la ordin sau cecurile neachitate de fermieri în urma nerespectării condițiilor contractuale nu se iau în calcul la stabilirea dreptului de a accesa AGRO IMM INVEST.

Dar, ATENȚIE, nu se referă doar la cei afectați de secetă, ci și la toți ȚEPARII, deoarece nicăieri nu se zice în OUG de reglementare a AGRO IMM INVEST că ar fi vorba doar de fermierii afectați de secetă și că trebuie să probeze eventual cu procesele verbale de calamitate.

Ei și, ar zice unii, toți trebuie să trăiască. Teoretic așa este, dar practic tot din taxe și impozite dăm și acești bani.

O altă problemă este că ceea ce se zice la punctul „d”, privitor la permisivitatea eligibilității la cei care au incidente majore de plată, se referă doar la relația cu fondul de garantare, fiindcă la bancă nu se aplică conform literei „g”, plus că această permisivitate se anulează parțial prin prevederile de la litera „a”, unde se vorbește de respectarea prevederilor art. 2 pct. 18 din Reg. CE 651/2014 și unde avem următoarele prevederi: „Pct. 18 - întreprindere în dificultate” înseamnă o întreprindere care se află în cel puțin una din situațiile următoare: (c) Atunci când întreprinderea face obiectul unei proceduri colective de insolvență sau îndeplinește criteriile prevăzute în dreptul intern pentru ca o procedură colectivă de insolvență să fie deschisă la cererea creditorilor săi.

Astfel, o societate care are un bilet la ordin sau mai multe, neachitate, cu valoare mai mare de 45.000 lei pe minimum un bilet sau cec și este pasibilă de o posibilă cerere de insolvență pe motiv de neplată de către creditori, se încadrează la această prevedere și în mod normal nu va fi eligibilă. În Reg. 541/2014 se vorbește de pierderea eligibilității și pentru cei care sunt pasibili să li se ceară insolvență, nu doar la cei care a început procesul. Atunci, de ce am mai făcut mascarada de la litera „d” din OUG de modificare a OUG 110/2017?

Acest punct coroborat și cu prevederile literei „g” din OUG 110/2017, unde se prevede respectarea reglementărilor interne ale instituțiilor de credit, care nu sunt obligate să țină cont de situația existenței de bilete la ordin neachitate, va crea o problemă de aplicare reală, iar fermierii pe care se dorește, cel puțin declarativ, să îi ajutăm de fapt doar le dăm brânci pe scări.

Astfel, un nou program liberal de stimulare economică devine aproape de neaplicat pentru mulți din fermierii afectați de secetă.

Se pune astfel întrebarea cine va verifica respectarea prevederilor Reg. CE nr. 451/2014 în aprobarea cererilor pentru AGRO IMM INVEST, banca, fondul de garantare sau echipele de control care pot veni ulterior și vor cere rambursarea ajutoarelor de stat? Nu de alta, dar s-a mai întâmplat. Atunci politicienii vor ieși în față să își asume prostiile reglementate?

Și uite așa, AGRO IMM INVEST va trece, iar fermierii (mulți dintre ei) vor rămâne la fel, iar propaganda de partid îi va îngropa sub realizările de neimaginat ale guvernării liberale, care devine pe zi ce trece ,,groparul-șef” al agriculturii românești.

Nu ne ajungea echipa ,,de aur” pe care am avut-o și o avem la Ministerul Agriculturii, mai aveam nevoie și de specialiștii de ,,platină” pripășiți prin transferuri politice.

Articol scris de: DR. ING. ȘTEFAN GHEORGHIȚĂ - FERMIER

Articol publicat în Revista Fermierului, ediția print - martie 2021

Abonamente, aici: https://revistafermierului.ro/magazin/acasa/21-abonament-revista-fermierului-12-luni.html

Am trecut de puțin timp în anul 2021, iar mie îmi zboară deja gândul la problemele noastre de zi cu zi din agricultură, unde, după părerea mea, cea mai stringentă și importantă este noul PNS (Planul Național Strategic) 2021-2027, care se zbate în chinurile facerii, prin sertarele ministeriale ori prin discuții ascunse prin cotloanele ministerului, precum creștinii pe vremea lui Nero. Unul dintre obiectivele principale enunțate de fostul și noul ministru, același domn Adrian Oros, îl reprezintă asocierea fermierilor în cooperativele model ,,made in France” sau dacă acestea s-au ,,terminat”, se pot lua și modele înlocuitoare tip german, austriac, belgian etc.

Acum, când fermierii, mai ales cei din cultura mare, mai stau la gura sobei sau cilindrul caloriferului, îmi fugi și mie gândul la o experiență petrecută prin vara lui 1994,  când pregătindu-mă să fiu ,,latifundiar” în agricultura viitorului din România, spălam cu entuziasm și perseverență instalația de muls a unui fermier francez, care mă primise în stagiu de practică, la ferma lui din sătucul Chatelais din departamentul Maine et Loire.

Era (și este) o zonă superbă pe valea Loarei, dar unde agricultura era (și este) o muncă grea din cauza solurilor mai slabe calitativ și cu multă piatră și unde creșterea animalelor era o activitate aproape obligatorie în orice fermă care vrea să reziste și să fie rentabilă economic.

Ferma era o asociere între cinci fermieri, sub forma unui GAEC, între trei frați și doi dintre copii acestora, deci erau în familie și exploatau în comun 170 ha, aveau 120 de vaci Holstein în lactație, cam 80 de capete tineret femel de înlocuire (tăurașii îi vindeau la două săptămâni la cooperativă), aveau și circa 35 de capete vaci matcă de carne Limousine plus tineretul aferent, iar în plus exploatau și o hală de 3.000 pui de carne pe serie.

Dar întorcându-ne la amintirile trecutului, așa cum ziceam, spălam de zor instalația de muls, când în încăperea unde se afla tancul de răcire și depozitare a laptelui, intrară trei bărbați, îmbrăcați modest și care arătau a fermieri, aspect care apoi s-a confirmat.

Au scos tacticos din servită un registru, un pix, o trusă de prelevare lapte și furaje pentru analiză, plus combinezoanele să nu se murdărească pe haine și chiar intenționau să se apuce de treburile lor, când simțul de ,,vajnic apărător al proprietății” din mine se răzvrăti și punând mâna pe lopata care îmi era atunci drept prieten apropiat, mă uitai chiorâș la ei și îi întrebai cine sunt și ce poftesc să facă.

Văzând că nu sunt de-al lor și plus că aveam o figură care ,,spunea tot” ce îmi trecea prin cap, începură să îmi explice că sunt echipa de control de la cooperativă, că sunt fermieri și ei și au ca sarcină să verifice efectivele de vaci, să ia probe de lapte pentru a vedea calitatea și dacă se respectă eliminarea laptelui muls de la animalele sub tratament cu antibiotic sau cu alte probleme de sănătate și în plus să ia probe din furajele administrate, în special din cele însilozate. Dar, spre surpriza lor, figura mea în loc să se destindă, se încorda și mai mult, iar cuvintele doar îmi treceau pe la ureche, când spre norocul tuturor, apăru fermierul meu, adică proprietarul și care aplană repede situația conflictuală.

Acesta, adică fermierul meu, mi-a explicat care era situația de fapt. El era membru al unei cooperative a crescătorilor de vaci din regiune și care, printre altele, colectau și vindeau laptele în comun către o fabrică de procesare. Această cooperativă îi reprezenta în raport cu fabrica de procesare, dar în același timp mai îndeplinea și sarcinile de a contracta tehnicieni care controlau și corectau rațiile furajere, sau verificau controlul gestației și al lactației, verificau starea de sănătate a efectivelor, dar în același timp îi și controlau ,,la sânge” pe membrii cooperatori, deoarece în contractul cu fabrica de lapte se preciza că eventualele probleme de calitate a laptelui duceau la sancționarea cooperativei, deci a tuturor membrilor, deoarece ei (cei de la fabrică) nu făceau „poliție” să îl caute pe făptaș.

Atunci membrii cooperatori se apărau singuri și în fiecare an alegeau o altă ,,echipă de șerifi” dintre ei și care efectuau controalele de calitate la fermele membre ale cooperativei. Dar toți înțelegeau că orice problemă de calitate apărea, aceasta se răsfrângea asupra tuturor, de aceea toleranța era zero, iar conceptul de „mușamalizare” a problemelor nu funcționa.

Într-o altă zi, am văzut dimineața la micul dejun că fermierul meu era agitat și mă lămuri repede care era motivul, faptul că urma să recoltăm grâul în acea zi și deci aveam multă treabă.

Când să ieșim din casă, se auzi afară „uruitul ca de tanc” al unei combine, care deja venise la recoltat. După saluturile protocolare, mă băgai și eu în seamă și am întrebat combainerul dacă era prestator de servicii, iar el îmi explică că nu, ci era combina de la CUMA, adică o cooperativă a fermierilor care își cumpărau și exploatau utilajele cu costuri mari, în comun, iar aici se aveau în vedere combinele, mașinile de tratat, presele de balotat, remorcile de transport etc., care dacă erau cumpărate de un singur fermier era un efort de nesuportat economic, la mărimea fermelor lor. La această CUMA aveau și atelier de reparații pentru echipamentele lor agricole.

Atunci ei s-au reunit în forme asociative și cumpărau și exploatau împreună utilajele. Interesantă era situația la utilajele care nu erau autopropulsate și care erau luate pe rând, pe baza unei programări, de către fiecare fermier și care scria fiecare într-un registru când au luat și cât au exploatat acel utilaj, asta fiindcă și costurile reparațiilor se suportau proporțional cu durata de utilizare de către fiecare fermier, adică nu era pe principiul la tine s-a stricat, tu plătești. Nu vorbim de accidente, ci de defecțiuni de exploatare normală. Nu le trecea prin cap la niciunul să nu declare realitatea și toată lumea respecta cu sfințenie regulile de programare și exploatare a acestor utilaje, fiindcă doar așa puteau rezista economic.

Realitatea din agricultura franceză este că mulți fermieri au câini, dar nu și covrigii din coada acestora, adică nivelul de viață al multora dintre ei este departe de cel vehiculat cu nonșalanță de vizitatorii agriculturii franceze, participanți la delegațiile politice sau economice și unde, ca peste tot, fermierii selectați sunt cei mai de „soi”, dar nu reprezintă realitatea majoritară, care este mult mai tristă și cenușie. În fața acestei situații, fermierii francezi au înțeles nevoia asocierii în cooperative și au fost inovativi în acest sens, ca forma cea mai bună de a deveni mai performanți economic și să poată rezista în mediul concurențial internațional, care nu este tocmai lejer.

„Socotitorii” noștri de meserie, tot timpul se referă la agricultura franceză ca având un nivel de viață al fermierilor foarte ridicat, aspect incorect raportat la nivelul de viață francez și nu numai, iar ca argument se ridică problema subvențiilor mai mari și care este o realitate în agricultura franceză, dar să vadă și să calculeze și care sunt costurile la inputuri, adică semințe, îngrășăminte, pesticide și care și acestea sunt mai mari (procente cu două cifre), apoi costurile cu forța de muncă, fiindcă costul vieții este altul, taxele și impozitele pe muncă și proprietate și multe altele. Dacă noi credem că statul francez este liniștit că are o fermă medie de circa 70 de ha, iar lucrurile sunt minunate și perfecte în agricultura franceză, atunci nu putem avea pretenții că înțelegem realitățile europene și ne merităm soarta.

Statul nu poate obliga ,,cooperativizarea”, dar o poate stimula prin măsuri inteligente

Dacă revenim acum pe plaiurile danubiano-carpatine, de unde agricultura franceză se „adapă cu nesaț” și învață organizarea și performanța tehnologică a unei agriculturi de viitor, vom vedea că noi, la nivel politic și cu girul „specialiștilor de birou” de la aceea vreme, din toate structurile consultate pentru a realiza vechiul PNS, au considerat că este cert faptul că fermierii români vor înființa cooperative pe bandă rulantă, stimulați fiind de punctajele favorizante acordate în obținerea cu generozitate a fondurilor europene.

Astfel am avut înființate peste 1.600 de cooperative până la finele lunii mai 2020, iar dintre acestea doar circa 634 au depus bilanț (adică circa 47%), adică sunt aparent funcționale și au o medie de sub șase membri cooperatori. Prin urmare, vorbim de mai puțin de 3.600 de membri cooperatori la nivelul întregii țări, în condițiile în care avem peste 800.000 de beneficiari de subvenție. O mare reușită a politicienilor care s-au perindat pe la MADR.

Mai mult, ca tabloul să fie complet, dintre acestea doar 147 de cooperative au reușit să aibă cifra de afaceri mai mare de 25.000 euro, adică să fie funcționale cu adevărat, ceea ce înseamnă sub 10%. Impresionant rezultat!!!

Dar, multe dintre aceste cooperative de carton au funcționat exact cât au trebuit să elibereze adeverințele de membru și în baza cărora fermierii au primit fonduri pentru dotarea unilaterală a fermelor, fiindcă s-au finanțat în special fermele membrilor cooperatori, dar nu au fost stimulați pentru a dezvolta o structură asociativă precum cea mai sus prezentată, iar proiectele să fi fost derulate doar de aceste cooperative. 

Dacă am fi făcut „prostia francezilor”, am fi avut o serie de cooperative care cu un parc de utilaje de 500.000 de euro ar fi deservit poate 1.000-1.500 ha, așa la noi deservesc în multe cazuri poate doar cel mult 25% din acea suprafață. În plus, fermierii beneficiari au fost obligați cinci ani să nu facă prestări de servicii ,,legale”, deoarece codul CAEN finanțat era cultura cerealelor și nicidecum servicii în agricultură.

După acest model am reușit ,,performanța” de a face în ultimii ani foarte multe cooperative pe hârtie, dar care au rezistat exact cât pupa unui fluture, pentru cei care înțeleg ce zic, adică la unele specii doar câteva ore.

De ce oare nu s-au finanțat doar cooperativele pentru achiziția anumitor tipuri de utilaje cu valori foarte mari și care depășeau capacitatea de achiziție normală a unei ferme mici? Păi cum să finanțezi o combină cu productivitate de 25-30 ha pe zi la o fermă de 150 ha? În astfel de situații valoarea amortismentului ar fi fost de circa 700 lei/ha la o durată de 8 ani, asta fără să considerăm și restul utilajelor necesare, în condițiile în care o fermă poate suporta un amortisment de circa 1.000-1.200 lei/ha? Iar în restul timpului ce să facă combina decât să ruginească? Este adevărat că, dacă spui unui politician astfel de lucruri îți va răspunde cu ,,aroganță” că știe el mai bine ce este de făcut, dar în realitate acela este de o prostie care i-ar permite câștigarea aurului, dacă nivelul acesteia ar fi probă olimpică.

De ce nu s-au finanțat masiv achizițiile patrimoniale doar în cazul existenței de cooperative funcționale și doar cu derularea proiectelor în numele acestora și nu al membrilor cooperatori, mai ales în sectorul de procesare al laptelui, al cărnii, al cerealelor, al legumelor, atunci când vorbeam de fermieri mici? Astăzi aceste cooperative ar fi putut fi competitive pe piețe, ar fi putut să asigure nevoile de marfă ale unui supermarket și multe altele.

Nivelul de pregătire managerială la ,,apelul bocancilor” pentru cei care s-au ocupat de vechiul PNS, politicieni și ,,sfătuitori”, a dus în multe cazuri la un eșec al politicilor agricole guvernamentale, iar faptul că anumite ferme sunt performante astăzi este meritul doar al fermierilor care au știut ce au de făcut. Dacă același tip de politicieni vom avea și în viitor, cu ,,sfătuitorii aferenți”, se va alege praful și de acestea câte mai sunt, iar fenomenul a început.

Statul nu poate obliga ,,cooperativizarea”, dar o poate stimula prin procese și măsuri inteligente, dar care necesită pentru implementare existența unor oameni care să posede și ceva pregătire profesională dar și ceva ,,materie cenușie” pusă în slujba acestor activități, dar realitatea este departe de nevoia reală.

Poate domnul ministru Oros, măcar acum în ultimul ceas va înțelege să își caute și oameni care chiar pricep ceva legat de administrarea afacerilor și care să îl ajute în implementarea unui PNS de succes, dar pentru asta ar trebui să facă transparent procesul (transmis pe internet), astfel încât să provoace o dezbatere reală în mediul agricol. Nu am mari așteptări de la numirile politice, unde interesele unor grupuri politico-economice, vor fi mult mai puternice decât interesul unei ramuri economice, dar poate niște consilieri ,,pro bono” să găsească domnul ministru printre cei dispuși să ajute, fără a primi funcții sau remunerație.

Legat de cooperative, poate ar trebui să înțelegem, că aceasta se nasc natural dintr-o nevoie comună și conștientizată a unor entități economice, în cazul nostru ferme agricole, iar dacă acestea sunt conduse de oameni care înțeleg regulile asocierii, se naște o cooperativă de succes, dar pentru asta și fermierii care vor deveni membri cooperatori vor trebui să accepte tipul de reguli mai sus menționate și nu numai. Oare câți fermieri români vor accepta astfel de reguli, fără să se gândească mai întâi la favorizarea interesului personal?

Până acum, avem circa 900 de fermieri în cele 147 cooperative cu adevărat funcționale, adică având o cifră de afaceri de minimum 25.000 euro. Despre ce vorbim???!

Articol scris de: DR. ING. ȘTEFAN GHEORGHIȚĂ - FERMIER

Publicat în Revista Fermierului, ediția print - ianuarie 2021

Abonamente, aici: https://revistafermierului.ro/magazin/acasa/21-abonament-revista-fermierului-12-luni.html

Joi, 24 Decembrie 2020 07:56

Ministrul Oros și arta conversației

Au mai trecut un rând de alegeri parlamentare, am mai asistat o dată la chinurile facerii unei noi coaliții de guvernare, mai vedem o dată spectacolul răsuflat și fără conținut al audierii miniștrilor în comisiile parlamentare și tot așa se va merge inclusiv cu votul în plenul Parlamentului și depunerea jurământului la Cotroceni. Deci nimic nou!

Totuși, din acest spectacol al absurdului, alegem secvența re-numirii domnului Adrian Oros la Ministerul Agriculturii, organism care, din păcate, în percepția politicienilor dâmbovițeni, indiferent de culoarea politică, este un minister politic de mâna a doua și unde mereu s-au pus miniștri de acest gen, cu prea puține excepții. E adevărat că nu putem avea alte pretenții, în condițiile în care lipsa unei culturi politice și economice este, cu mici excepții, condiție eliminatorie pentru a deveni demnitar de rang înalt în România postdecembristă.

Primul mandat de ministru al Agriculturii (scurt, din cauza situației politice, dar și mai scurt efectiv din cauza dorinței de pelerinaj electoral a domnului Oros pe plaiurile mioritice) s-a caracterizat prin ,,valori pure” liberale, cum ar fi: dezinformarea societății civile și culpabilizarea fermierilor afectați de secetă, dezbinarea mișcării profesionale, care și așa este oricum, numai unită nu, inducerea în eroare a fermierilor afectați de secetă cu propunerea unor proiecte de acte normative fără respectarea cerințelor legale, lipsa unor măsuri pentru stimularea dezvoltării activităților economice în agricultură și multe altele.

Totuși, partidul valorilor liberale, adică PNL, pe criterii cunoscute de toată lumea (cea care contează, nu și noi, ceilalți, chiar dacă suntem mulți), l-a desemnat pentru un nou mandat de ministru al Agriculturii pe Adrian Oros, care a ,,performat” la toți indicatorii, astfel încât toate puterile agricole ale lumii urmăresc cu sufletul la gură programul de lucru ,,transparent ce-i drept” al demnitarului român.

Dar astăzi o să mă opresc la una din caracteristicile care cred că va fi foarte importantă în noua situație, adică modul cum va utiliza arta conversației noul (și vechiul) ministru al Agriculturii, domnul Oros, fără a face referire la romanul cu același nume scris de Ileana Vulpescu.

Mă gândesc ce relație strânsă și frățească va avea cu președintele Comisiei de Agricultură din Camera Deputaților, domnul Adrian Chesnoiu, pe care l-a înconjurat cu o puternică ,,dragoste părintească” când a dorit să îl convingă că este cel mai bun ,,genetician român” și că este potrivit să plece în exil de la AFIR la Banca de gene de la Buzău, fiindcă și acolo era cercetătorul Costel Vânătoru, care se bucura de aceeași atenție ministerială pentru ,,lipsa unor performanțe pe linie de management”, concluzie la care au ajuns cei din conducerea ministerului, persoane cunoscute pentru ,,performanțe deosebite în gestiunea și evaluarea economică”.

Oare cum vor decurge dezbaterile diferitelor proiecte de legi, care sperăm să fie inițiate de Ministerul Agriculturii pe numeroasele teme care trebuie reglementate, dar care vor trebui să treacă de posibilele ,,obstacole birocratice” ale Comisiei de Agricultură din Camera Deputaților, cameră decizională în aceste cazuri? Sau ca și în primul mandat la aceste dezbateri vor fi delegați secretarii de stat, care oricum vor avea un mandat limitat de negociere și se vor prezenta mai mult pentru bifarea prezenței, decât pentru discuții de substanță?

Se va promova în continuare același sistem de comunicare prin care toate ideile care vin de la ceilalți pe linie politică nu sunt bune, iar totul se va limita la o luptă surdă din care de suferit nu vor avea decât fermierii români, așa cum s-a întâmplat și până acum? Oare cum se vor promova legile în următorii (probabili, dar fără a fi siguri) patru ani de mandat ?

Încerc să-mi imaginez ce schimbări vor avea loc în comunicarea ministrului Oros cu organizațiile profesionale, unde colaborarea a fost ,,perfectă”, pornind de la acuzațiile că liderii acestor organizații își rezolvă mai mult problemele personale prin funcțiile ocupate, dar unde aș fi dorit să văd și niște probe din partea ministrului, dar și niște reacții vehemente de negare din partea celor acuzați, apoi la promovarea dialogului între surzi și muți, așa cum a fost pe problemele legate de secetă, PNS, zootehnie etc.

Voi fi încântat să văd în continuare, la nivel imaginativ, ,,exemplul” de comunicare transparentă între minister și fermieri, cum ar fi transmiterea în direct pe internet a ședințelor unde se discută despre PNS, despre măsuri pentru combaterea secetei și a schimbărilor climatice, despre reabilitarea sectorului zootehnic, irigații și îmbunătățiri funciare și multe altele, astfel încât să vadă toată lumea ,,înaltul nivel de pregătire profesională al participanților” la aceste discuții în folosul fermierilor.

Deja văd că domnul ministru Oros în realitate, încet, dar sigur, promovează peste tot ideea că tot ce se adoptă și este legat de PNS se face doar după o ,,largă consultare” cu organizațiile profesionale ale fermierilor, iar peste un timp când se va constata că una se discută și alta va ieși, acestea din urmă nu vor putea să mai zică nimic, deoarece nimeni nu le va mai crede. Dar cine să analizeze astfel de subiecte, fiindcă este foarte posibil ca interesul de a cunoaște mai devreme decât alții unde și cum se vor duce banii europeni să frâneze orice alt tip de reacție sindicală sau profesională.

Îmi doresc să mi-l imaginez pe ministrul Oros cum îi va aduce la tăcere la reuniunile Agrifish pe ceilalți participanți, prin discursurile domniei sale pline de adevăruri și învățăminte și cum România va fi un model de urmat de țări mai slab ,,pregătite” în agricultură, cum ar fi Franța sau Germania și care vor fi de acord cu propunerea noastră de acordare de derogare la neonicotinoide și o vor acorda și ei fermierilor francezi și germani care își văd culturile de sfeclă salvate de intervențiile liderului de la București (acest lucru este chiar o poveste pe care o trăiesc anumite persoane prin agricultura românească).

De fapt, în realitate, derogarea este permisă în anumite condiții pentru anul 2021, la intervenția fermă a Franței acompaniată de Germania, țări care înțeleg ecologia, dar nu când fermierii sunt puși în situația de a pierde bani, cum este cazul cu sfecla de zahăr. Pentru cei care au uitat dintre politicieni sau cei care gravitează în jurul ciolanului politic (se știu ei, chiar și cei din rândul fermierilor), aduceți-vă aminte ce a fost mai important acum câteva luni, criza de COVID-19 sau criza sparanghelului german? 

Dacă ne vom întoarce la visul nostru, sunt aproape sigur că la intervenția fermă a ministrului român al Agriculturii se vor egaliza subvențiile între țările comunitare, se vor liberaliza culturile de soia modificată genetic și se vor flexibiliza programele de dezvoltare pe bani europeni.

Oare crede cineva dintre cei din agricultura românească că lucrurile așa se vor întâmpla și acesta va fi viitorul agriculturii românești, sau ne vom întoarce la aceleași discuții și acuzații sterile, care vor avea rolul de a adânci și mai mult diviziunea de percepție între societate și fermierii români?

Personal sunt foarte rezervat că vom avea în aceste condiții un mandat de succes la Ministerul Agriculturii și regret că nici PNL, dar nici celelalte partide nu au oprit pentru un scurt timp goana după ,,ciolan”, pentru a reflecta și la lucruri care poate chiar contează pentru  noi ceilalți.

Regret că domnul Cioloș, și spun asta fiindcă este printre puținii la care mai puteam avea așteptări să zică ceva pe linia agriculturii dintre liderii actuali, nu a făcut nimic pentru a arăta în timpul ,,ciolaniadei” că la Agricultură trebuie alt suflu, o altă viziune și sigur o altă persoană, dar asta este, una spunem înainte și alta după alegeri. Mă uit la partidele din coaliția de guvernare și toate și-au etalat aceiași specialiști ,,de top” care să ocupe ministerele disponibile, oameni care din păcate afară de activism politic nu au alte merite, iar din păcate economia și sănătatea se fac cu pricepere, nu cu lozinci politice.

Greșeala asta a făcut-o de multe ori și PSD în guvernările anterioare, când a crezut că ,,cei buni de gură” sunt și buni profesioniști, dar în majoritatea cazurilor aceștia s-au dovedit doar niște bieți ,,lăutari”, aspect care i-a dus acum în situația de a lustrui pentru o perioadă băncile opoziției și sper că poate totuși vor învăța ceva. Poate acest lucru îi va ajuta să mai mediteze și la faptul că pentru a guverna mai ai nevoie și de oameni care să se priceapă la economie, cultură, educație sau sănătate, prin lucruri demonstrate și ușor de evaluat.

Îmi aduc aminte și acum cu ,,evlavie” cum domnul Năsui de la USR arăta într-un interviu, imediat după alegeri, că întâi vor discuta programul de guvernare și abia apoi funcțiile, iar apoi cum s-au terminat voturile de numărat s-au năpustit care mai de care pe funcțiile la îndemână prin diverse ministere și comisii.

Din păcate, sunt foarte rezervat că cei aleși acum vor înțelege că trebuie să guverneze altfel, mai ales în cazul agriculturii, deoarece vin vremuri grele din punct de vedere economic, iar criza sanitară încă nu s-a terminat.

Și cred că și în continuare fiecare va prefera să se descurce pe cont propriu, deoarece românul uită repede de toate necazurile și ,,ne descurcăm”. Cum? Vom vedea!

Articol scris de: DR. ING. ȘTEFAN GHEORGHIȚĂ - FERMIER

Societatea umană este foarte posibil să fi fost atinsă în acest an de cea mai puternică formă de modelare a sistemului de valori existențial și comportamental, înregistrată de la marea revoluție industrială a sfârșitului de secol XVIII și primele decenii din secolul al XIX-lea. Ca și atunci, acum se întrevăd deja în societate germenii schimbărilor profunde care stau să vină, dar în același timp se imaginează și creionează de către specialiști multe alte forme de viitor ale acestor transformări comportamentale ale individului, familiei, organizațiilor și societății în ansamblul lor.

O nouă revoluție a comunicării prin toate formele actuale (telefonie, date mobile, rețele de socializare, media etc.) era în curs de manifestare înainte de criza medicală din acest an și se aștepta să se impună definitiv în manifestarea socială a indivizilor, deoarece schimbările comportamentale deja erau percepute pe scară largă și mai ales în rândul tinerilor, dar încă nu exista accepțiune de prezență universală și definitivă.

Dar această criză medicală globală determinată de pandemia de COVID-19 a adus pe tapet și un alt concept global care poate influența comportamentul indivizilor, într-un  mod imprevizibil și de necontrolat în foarte multe cazuri – securitatea, iar acesta se poate manifesta sub foarte multe forme, securitatea medicală, securitatea militară, securitatea alimentară, securitate personală etc.

Din păcate, s-a văzut în această perioadă de criză medicală, chiar dacă s-a încercat păstrarea aparențelor, că lipsa securității de orice natură duce la manifestări egoiste, protecționiste și, în anumite cazuri, chiar manifestări de instincte animalice, aspecte menționate ca fiind posibile și de așteptat în anumite condiții, de către literatura de specialitate în domeniul studiului comportamental al individului și al grupurilor de indivizi.

Noi încercăm să aducem în discuție, fără a avea pretenția abordării largi, complexe și pe toate fațetele problemei, conceptele de securitate alimentară, siguranță alimentară (sau a alimentelor) și impactul lipsei unei strategii asumate de stat asupra modului de implementare și asigurare a acestora în cadrul societății românești. 

Conceptul de securitate alimentară a căpătat conținut și definiție  pentru prima dată în cadrul dezbaterilor Organizației pentru Agricultură și Alimentație (FAO), când a fost lansat la Roma în 1963 celebrul manifest „Proclamația dreptului fiecărui om de a mânca pentru a-și astâmpăra foamea”.

Acest concept este dezvoltat simplu și eficient într-un material apărut în revista INTELLIGENCE (6 martie 2013), care arată ce semnifică, dar și ce implicații sociale poate avea – „Securitate alimentară = asigurarea cantităţii de alimente necesare oamenilor = lipsa convulsiilor sociale = securitate naţională”.

De ce este important acest concept în agricultura zilelor noastre și cum ne poate influența în bine sau rău modul de implementare a acestuia?

Scriam acum puțin timp, într-un material, că securitatea alimentară trebuie să fie unul din pilonii de bază ai unei viziuni de securitate românești, alături de securitatea medicală și de cea militară și de ordine publică.

Regretabil este faptul că până la acest moment, în decurs de 30 de ani, nu s-a înțeles efectiv la nivel politic că aceste sectoare trebuie să beneficieze de o atenție sporită, iar implementarea strategiilor în aceste domenii trebuie să fie transpartinică și constantă.

În primul rând, poate este bine să lămurim o confuzie care este din ce în ce mai des întâlnită, respectiv diferența între securitate și siguranță alimentară. Este foarte adevărat că dacă ne gândim la semnificația strictă a cuvintelor conform definiției DEX, poate fi aleasă situația în care să însemne același lucru, dar în realitate lucrurile sunt un pic diferite, deoarece conceptul de securitate se referă la asigurarea cantitativă, iar siguranța se referă în acest caz la calitatea produselor.

Dacă dezvoltăm un pic și ne gândim practic, în cazul securității alimentare vorbim de nevoia totală cantitativă de produse pe categorii și atribuită în anumite cantități pe fiecare individ, adică dacă am gândi un exemplu simplu de genul un om mănâncă o pâine pe zi, adică avem nevoie de 19 milioane de pâini pe zi în cazul unei calamități de orice fel la nivel național.

Siguranța alimentară se referă la ce calitate trebuie să aibă pâinile mai sus menționate, să fie produse controlat organoleptic și să asigure anumite cerințe nutriționale în raport cu nevoile determinate ale individului. 

Trecând peste acest preambul și revenind la agricultură, poate că ar trebui să ne gândim la câteva afirmații enunțate din ce în ce mai frecvent și care ar ține de securitatea alimentară a țării, și aici le-aș avea în vedere pe cele legate de sistemul de irigații, dar fără a avea pretenția epuizării subiectului.

Poate acest an, care s-a dovedit dezastruos pe o mare parte din suprafețele agricole din Dobrogea, Bărăgan și Moldova, ar trebui să ne aducă în atenție cum putem asigura securitatea alimentară a României în caz de calamitate.

În acest moment, începem să visăm, la nivel guvernamental și nu  numai, la investiții de miliarde de euro așteptate a se realiza prin Programul de Reziliență, prin care se gândesc reabilitarea și modernizarea sistemului de irigații și desecare- drenaj.

Dar oare modernizarea sistemului de irigații contribuie la securitatea națională sau la cea comunitară? După opinia mea, după cum stau lucrurile în acest moment, și am în vedere inclusiv legislația internă și comunitară, sistemul de irigații românesc contribuie la realizarea unei securități comunitare, nu naționale.

În cazul unei crize alimentare la nivel comunitar, noi, ca stat, nu putem bloca legal exporturile de produse agricole și alimentare către celelalte țări comunitare, deoarece suntem o piață unică, deci înseamnă că statele care au bani vor mânca mai bine și la timp, iar cele fără bani vor mânca mai prost și când vor putea. Dacă ne uităm la recenta criză de aprovizionare cu materiale sanitare, exact așa s-a întâmplat, cei care au avut bani au cumpărat primii, iar restul au așteptat frumos la coadă până le-a venit rândul.

Poate la televiziuni ar trebui să ruleze pentru câteva luni, ca să priceapă tot românul, în fiecare seară înainte de știri, imaginile din SUA în care categoriile defavorizate stăteau la cozi interminabile la depozitele de alimente și care mai mereu erau aproape goale, și unde? La cel mai mare producător mondial de hrană, care sunt convins că dacă situația s-ar fi înrăutățit și-ar fi permis luxul să ia orice măsură de orice natură, inclusiv de nerespectare a unor înțelegeri contractuale. Noi, ca stat, nu cred că ne putem permite așa ceva în cazul unei crize alimentare, dacă avem de onorat contracte de produse agricole cu firme din Germania, Franța sau chiar din Italia sau Spania.

Acum câteva luni, am blocat, ca stat, exportul extracomunitar de produse agricole, iar după o săptămână s-a ridicat interdicția, fiindcă în caz contrar cred că ministrul Agriculturii ar fi fost răstignit pe troița de la Universitate la presiunea diferiților actori din piața agricolă. Nu comentez aici dacă decizia luată a fost bună sau rea, dar mă gândesc ce vom face atunci când poate o astfel de situație de blocare a exporturilor va fi necesară? 

Sistemul comunitar de protecție civilă și agențiile naționale de rezerve de stat și-au arătat limitele și, ce este mai grav, nu toată lumea înțelege pericolul care se perpetuează până la viitoarea criză de orice fel, fiindcă în mod cert aceasta nu a fost ultima.

Dacă sistemul de irigații românesc în aceste condiții nu asigură securitate alimentară națională, ce facem cu el și cum îl justificăm în fața populației, după criterii de costuri și rezultate? În acest moment încep să apară, din ce în ce mai clar, limitele acestor sisteme care nu sunt infailibile și care, în plus, generează anumite frustrări, chiar între fermierii din zonele irigate și cei din zonele neirigate.

Aici încep să se arate problemele cauzate de lipsa unei strategii unitare și articulate pentru agricultură, industrie procesatoare, securitate și siguranță alimentară, care de 30 de ani lipsește cu desăvârșire la nivel de decidenți politici și autorități de stat. În toată această perioadă, fiecare echipă ministerială a venit doar cu păreri, idei și interese de grup, cuplate cu o lipsă de organizare crasă a unei opinii colective din partea fermierilor, care să ajute la impunerea unei direcții strategice, dar și din cauza unei lipse de consistență în definirea conceptului de securitate națională la nivel de CSAT.

Lipsa strategiei se vede și în modul de manifestare a crizei din agricultura românească, care pe zi ce trece merge doar pe drumul unei „selecții naturale” a fermierilor care rămân activi și a celor care vor închide porțile, ministerul fiind incapabil de mai mult decât niște măsuri dezlânate și justificate de bugetul mult prea sărac, dar și prost gestionat.

Poate acum, la începutul unui nou ciclu, al unei noi politici agricole comune, ar fi trebuit să punem pe masa discuțiilor comunitare câteva subiecte care au nevoie să își găsească răspuns, cum ar fi :

  • Modul de gestiune al unei crize alimentare la nivel comunitar și modul de distribuire a resurselor. Cum se vor manifesta solidaritatea și întrajutorarea?

  • Poate că ar trebui să se gândească o agenție de gestionare a unei rezerve strategice comunitare și care să coordoneze în anumite limite rezervele de stat din fiecare țară.

  • Poate că ar trebui să se gândească că orice sistem de irigații într-o țară comunitară contribuie la asigurarea securității alimentare colective și poate că de aceea ar trebui instituit un sistem de susținere colectivă a acestor sisteme la nivel comunitar.

  • În altă ordine de idei, cred că și pe plan intern trebuie găsite soluții care să permită o gestiune rapidă a unor crize alimentare și pentru care cred că trebuie analizate câteva formule pregătitoare pentru a fi implementate, cum ar fi :

  • O legislație de raportare a producțiilor și stocurilor strategice în timp real, dar fără a deveni o formă birocratică. Aici am în vedere un sistem de raportare în fiecare lună pentru luna anterioară a producțiilor agricole, a fabricațiilor de produse alimentare și a stocurilor pentru categoriile de produse care se regăsesc și în structura Rezervei de Stat, cum ar fi grâu, făină, mălai, conserve de diverse tipuri etc.;

  • O reorganizare a Rezervei de Stat și a stocurilor deținute de aceasta, care, de exemplu la grâu, după diferite afirmații din presă ale unor oficiali actuali sau foști, sunt calculate pentru un consum de trei luni, dar poate ar trebui mărite la șase luni în primă fază și într-un orizont de timp poate chiar la o durată mai mare;

  • Administrarea Rezervei de Stat din punctul de vedere al stocurilor de către Ministerul Agriculturii și doar din punct de vedere logistic și al distribuirii, de către Ministerul Afacerilor Interne;

  • O reorganizare a logisticii de depozitare și transport în caz de nevoie a produselor din Rezerva de Stat la populația calamitată;

  • O campanie de educație a populației de gestiune preventivă a unor astfel de situații, în sensul existenței în permanență în stocurile familiei a anumitor produse de primă necesitate, în caz de nevoie. 

Cred că este foarte important să înțelegem să gândim real problemele pe care le avem sau pe care le putem avea în diferite scenarii, iar politicile agricole să fie asumate sub forma unei strategii naționale. În plus, cred că este timpul să încercăm să ducem propriile probleme și pe agenda europeană, fiindcă mai sunt și alte state care s-ar putea să se afle în situația noastră, iar lucrurile trebuie lămurite acum, când cu toții suntem calmi.

Revenind la sistemul de irigații, trebuie să fiu clar că sunt adeptul modernizării și existenței acestuia în mod clar, dar nu pot să fiu de acord că va fi o soluție de protecție universală și fiabilă în condițiile actuale, fiindcă gândim lucrurile prost, plecând de la ipoteze greșite.

Din ce în ce mai mulți specialiști ridică anumite probleme conceptuale legate de funcționarea acestui sistem, cu toate acestea ascult și citesc în continuare că decidenții politici în afară de reamenajarea a circa 1,4-2,4 milioane de hectare cu alimentare din Dunăre altceva nu au reușit să gândească. Poate că ar fi bine să citească o strategie propusă de academicienii Hera, Otiman și colab, care în 2014 spuneau – „Pe termen mediu şi lung, satisfacerea cerinţelor de apă ale populaţiei, industriei, agriculturii şi altor folosinţe nu este posibilă în România, în principal, din Dunăre. Fără realizarea unor lucrări hidrotehnice de anvergură, care să acumuleze şi stocheze apa căzută în perioadele abundente în precipitaţii şi care să fie redistribuită în toate anotimpurile, în timp şi spaţiu, din resursele hidrologice (baraje, lacuri de acumulare, acumulări temporare, derivaţii interbazinale de debite)...”.

Încerc să înțeleg de ce nu vrem să ne uităm, de exemplu, la Franța, care, ca și noi, a traversat în acest an o secetă groaznică și, mai mult, a fost obligată în foarte multe departamente să dispună interzicerea irigațiilor, deoarece nu era suficientă apă pentru nevoile populației. Oare poate înțelege lumea sentimentul să ai sistem de irigații și să nu îl poți folosi pentru binele colectiv, și acela relativ?

Folosirea sistemului de irigații doar ca formă de salvare universală nu va face decât rău, dacă nu va fi integrat într-o strategie globală pentru agricultură, iar la un moment dat este posibil ca noi, ca nație, să plătim prețul prostiei și al incompetenței de a mai gândi și altfel decât acum.

Articol scris de: DR. ING. ȘTEFAN GHEORGHIȚĂ - FERMIER

Publicat în Revista Fermierului, ediția print - octombrie 2020

Pentru abonamente: https://revistafermierului.ro/magazin/acasa/21-abonament-revista-fermierului-12-luni.html

Lumea agricolă europeană freamătă în așteptarea unor prime previziuni și direcții privitoare la viitoarea Politică Agricolă Comună, iar într-o anumită măsură și lumea agricolă românească este conectată la acest proces, care ar trebui să ne intereseze într-o mare măsură pe toți.

La Consiliul AgriFish care a avut loc între 19-20 octombrie 2020, România a fost reprezentată de ministrul Agriculturii, domnul Adrian Oros, care a plecat cu gânduri mărețe de a impune doleanțele românești în fața omologilor europeni.

Dar de la început este de menționat că noi am făcut parte din grupa Lituania, Letonia, Bulgaria, țări foarte „importante” în agricultura comunitară, iar cum știm cu toții, când este secetă în Lituania, toate bursele agricole mondiale se prăbușesc, iar președintele Chinei solicită de urgență o întrevedere cu omologul lituanian, pentru a dezbate soluțiile ieșirii din criza alimentară. Stați liniștiți, este doar glumă, neagră, ce-i drept, legată de sistemul de alianțe politice pe care am reușit (sau mai bine zis nu am reușit) să îl construim în vederea acestei perioade de negocieri.

Din păcate, nu am reușit cu noua conducere de la MADR să ne racordăm la marile grupuri europene de interese agricole, iar acestea sunt Franța, Germania, Olanda, iar în planul doi Spania și Italia. Restul țărilor gravitează în jurul celor puternici, deoarece chiar dacă declarativ toată lumea decide, în realitate unii decid mai mult decât alții, iar dacă noi credem că grupul România – Bulgaria poate schimba regulile europene, suntem cel puțin naivi.

Aceste probleme de racordare europeană le avem din trecut și la fel de vinovată este și fosta guvernare, care la fel nu a reușit nimic substanțial din acest punct de vedere, iar la noi o politică de stabilire de conexiuni pentru țară nu este posibilă și din păcate toți se gândesc la o conexiune pentru un partid sau o persoană.

Nu cred că ar fi fost o idee rea și încă este posibil de realizat, dacă Guvernul Orban lansa o invitație tuturor partidelor pentru a crea un grup de lucru asumat politic, pentru stabilirea direcțiilor de negociere în vederea noii PAC, dar din păcate lipsa de orizont strategic și egoismul politic al politicienilor noștri face ca această probabilitate să fie foarte mică.

Astăzi, în realitate vedem că reprezentarea noastră la această reuniune se pliază pe situația tragicomică din opera lui Caragiale, existentă în piesa ,,conu Leonida față cu reacțiunea”, care credea că afară a început revoluția și în realitate era doar o petrecere de Lăsata-Secului, în care „Ipingescu chiuia și trăgea la pistoale”. De ce spun asta? Păi, cum spun de obicei, să derulăm ghemul declarațiilor, adică lucrăm cu materialul clientului.

Cum știm, domnul Oros este în campanie electorală de ceva timp și plus că anul acesta a fost greu cu toate problemele cumulate legate de pandemie și secetă, iar la acestea se adaugă și lipsa de viziune a conducerii pe ansamblu a MADR, care nu a fost capabilă să realizeze o strategie de alianțe și negociere pentru viitoarea PAC, cum nu a reușit de altfel să gestioneze și restul dosarelor mari.

Totuși, și-a făcut timp, domnia sa ministrul, să participe la această reuniune și la finalul căreia ne informează, pe pagina dumnealui de facebook, următoarele: Încă de la preluarea mandatului de ministru, mi-am asumat responsabilitatea de a reprezenta interesele fermierilor și consumatorilor români în cele mai înalte foruri europene. Asta am reușit și săptămâna aceasta în cadrul Consiliului AgriFish, când după 48 de ore de negocieri, am obținut menținerea Ajutorului Național Tranzitoriu și după anul 2022, împreună cu ministrul agriculturii din Bulgaria. Eforturile au fost dublate de europarlamentarii PNL, care au reușit în Parlamentul European și schimbarea anului de referință, noul an fiind 2018. Astfel, acest sprijin va fi acordat conform unor date mult mai actuale!”

După ce mi-a trecut emoția până la lacrimi dată de angajamentul ferm și hotărât luat de domnul ministru, observ că dânsul prezintă ca definitive două lucruri, păstrarea ANT și modificarea anului de referință pentru subvențiile la bovine, dar în ambele cazuri apare o omisiune, ca să nu spunem de fapt o prezentare deformată. Dar o să revin asupra acestui aspect un pic mai încolo.

Tot în urma acestei reuniuni a miniștrilor agriculturii care a fost în paralel și cu sesiunea Parlamentului European dedicată tot viitoarei PAC, Ministerul Agriculturii, condus tot de domnul ministru Oros, făcea următoarele afirmații în cadrul unui  comunicat oficial: „În urma negocierilor intense pe durata a 48 de ore (discuții în plen, reuniuni trilaterale la nivel de ministru și la nivel tehnic) s-a obținut acordul pentru poziția Consiliului asupra celor 3 regulamente ale reformei PAC post 2020, cu largă majoritate calificată (un vot contra – LT și 3 abțineri – BG, LV și RO). RO și BG s-au abținut deoarece au solicitat, cu justificări corespunzătoare, actualizarea anului de referință pentru plata ajutorului național de tranziție (ANT) de la ianuarie 2013 la iunie 2018, pentru a nu mai plăti de la bugetul de stat subvenții pentru multe animale care nu mai există (Președinția germană a anunțat în timpul negocierilor cu RO, CZ, SK și BG că va actualiza la anul 2018, dar promisiunea nu s-a mai materializat în compromisul final).

Constatăm că, afară de grupul puternicelor state agricole, Lituania, Letonia și Bulgaria plus noi, restul țărilor de fapt nu au fost de acord cu schimbarea datei de referință pentru calculul subvențiilor la bovine. Legat de ANT și aici acceptul este doar parțial, adică se păstrează existența lui, doar că se diminuează în fiecare an cu 5%.

Un aspect important de luat în calcul este și faptul că foarte multe țări mari producătoare de lapte, ca Franța, Olanda, Belgia sau Germania au interesul să își păstreze ca an de referință un an de vârf de producție și implicit de număr de animale și nicidecum anii afectați de supraproducția de lapte, care a dus la scăderea efectivelor de vaci de lapte. Deci asta este o formă mascată de a-și proteja fermierii prin subvenții mai mari decât dacă s-ar corela cu numărul efectiv de animale existent în prezent.

Un alt exemplu, este legat de plafonarea voluntară, o victorie trâmbițată de ministrul Oros, care poate va fi adoptată într-un final, dar acest lucru se va întâmpla foarte probabil deoarece Germania are această problemă în partea fostului RDG, iar Polonia și Ungaria sunt și ele interesate, dar în același timp sunt țări care știu foarte bine să își negocieze pozițiile, mai ales prin amenințările cu drept de veto în alte dosare sensibile ale Comisiei Europene.

Dar, în realitate noi am obținut sau nu am obținut aceste lucruri? Așa cum arătam mai sus, ministrul Oros a făcut o prezentare deformată, deoarece decizia adoptată de miniștrii Agriculturii reprezintă o poziție de negociere ulterioară cu Parlamentul și Comisia Europeană, fiindcă ministrul nostru al Agriculturii ar fi trebuit să menționeze (pornind de la presupunerea că domnia sa cunoaște aceste lucruri) că deciziile privind PAC se iau în urma negocierii și acceptării de cele trei organisme (Comisie, Parlament și Consiliul European), deci mai este ceva timp până la final.

La fel este foarte important de menționat că pe lângă această negociere între cele trei organisme care este vizibilă pentru toată lumea, mai sunt negocierile de culise unde interesele celor grei, adică în special ale țărilor finanțatoare trebuiesc respectate, ceea ce duce de multe ori la condiții mai proaste pentru cei care așteaptă banii europeni, iar condițiile de cele mai multe ori sunt corelate cu interesele.

 Abia anul viitor se vor tranșa aceste lucruri și va fi foarte importantă negocierea celor trei organisme, de altfel cum arată și comunicatul MADR în final: Reforma introduce obligații semnificative de mediu și climă pentru fermierii europeni, care ar putea conduce la riscul unei creșteri a prețului la produsele agro-alimentare. Obținerea acordului permite, odată cu votul poziției Parlamentului European din plen, în aceste zile, demararea negocierilor în trilog a reformei, ce va face posibilă adoptarea reformei PAC în semestrul I al anului 2021 și aplicarea de la 1 ianuarie 2023.

Cred că ar fi bine să înțelegem cu toții și mai ales conducerea ministerului, că la Consiliul AgriFish nu a fost nici o ,,revoluție” care să aducă certitudini, ci doar o reuniune de precizare a pozițiilor viitoare de negociere. Deci, acum se văd tendințele, dar schimbări și unele chiar mari, mai pot avea loc, așa cum se așteaptă în special pe climă și mediu, care vor fi marile afaceri de viitor în agricultură, dar despre asta vom mai scrie.

De menționat că, dacă un subiect este deja acceptat în mod similar de cele trei organisme, este foarte probabil să treacă la final după negocieri, dar încă sunt destul de multe subiecte în discuție.

În realitate domnul Oros a dorit să prezinte cu titlu de glorie aceste decizii de negociere ca decizii finale și ca urmare a activității domniei sale, sigur fiindcă vin alegerile, iar acum orice lucru de acest gen prinde bine pentru sine și partid, chiar dacă realitatea prezentată este departe de a fi o certitudine.

Astfel, în final putem să îl asigurăm pe domnul Oros că ,,revoluția nu a existat”, ci a fost doar un început al unui viitor încă neclar al agriculturii europene.

Întrebarea care se pune: de aici încolo avem o strategie activă să mai negociem ceva sau ce-o da Domnul?  

Articol scris de: DR. ING. ȘTEFAN GHEORGHIȚĂ - FERMIER

Pagina 1 din 2

Publicitate

21C0027COMINB CaseIH Puma 185 240 StageV AD A4 FIN ro web 300x200

TPV RF 300x250 2

produsenaturalfermieri

Banner Corteva 2020

GAL Danubius Ialomita Braila

GAL Napris

Revista