Lumea pe care o știam până mai ieri (sau, cel puțin, așa credeam) este zdruncinată de schimbări profunde, care, cu certitudine, vor lăsa urme adânci în gândirea globală ce a marcat ultimele două decenii, în special în plan economic, dar și politic sau militar.

Când ne gândim la globalizare ca fenomen, trebuie să acceptăm că, pe lângă politicile de coagulare a diferitelor sectoare economice, unde politica fuziunilor devenise activitatea elitistă a marilor bănci de investiții din lume, am asistat și la o globalizare politică (UE, Mercosur, NAFTA), dar și la una militară (NATO, alianțele SUA cu Asia de Sud).

Toate aceste „elite politico-financiare” au susținut la unison că fenomenul este benefic. Preocuparea de bază a celor care puteau analiza și influența direcția a fost cum să profite, măcar parțial, de această „lume de basm” creată tot de ei, astfel încât să fie acceptată de cei mulți, adică de noi toți, care, vrem sau nu, vom fi cei care finanțează această „petrecere” și, în final, de cele mai multe ori, cei care pierd cu adevărat.

La prima vedere, acest aspect poate nu pare foarte relevant, însă modelul economic de orientare liberală, aplicat aproape peste tot pe glob, se apropie de momentul în care își va epuiza energia, asemenea stelelor care, după ce au oferit lumină și energie, se transformă în „găuri negre”. A adus o prosperitate greu de imaginat pentru mulți, dar bazată pe iluzia unor „cheltuieli pe caiet”, care, la un moment dat, își vor cere decontul.

Pe vremuri, banii aveau acoperire în aur, apoi în mărfuri. Astăzi, au acoperire în promisiuni și încredere, ajungând până la „marea revoluție monetară” a criptomonedelor, adică încredere în ceva ce nu poate fi atins.

Globalizarea și limitele ei

Revenind la sistemul global, să ne amintim că, începând cu anii ’80, s-a impus un principiu doctrinar: fuziunile companiilor sunt viitorul prosperității economice. Economiile de scară urmau să reducă prețurile, să stimuleze cercetarea și să simplifice lanțurile logistice.

Există, fără îndoială, un sâmbure de adevăr aici, iar cei care au beneficiat de această perioadă, și nu sunt puțini, pot confirma.

Totuși, în multe sectoare, concentrarea a ajuns atât de mare, încât nu mai este aproape nimic de cumpărat. În industria auto, numărul marilor jucători globali este foarte redus. În producția de cipuri, și mai mic. Situații similare regăsim în tehnologia de vârf, aviație sau metalurgie.

În agricultură, situația este la fel de concentrată:

• cinci companii controlează peste 80% din piața globală a semințelor certificate;

• piața pesticidelor este similară;

• utilajele agricole sunt dominate de câțiva mari producători;

• în cazul marilor traderi, concentrarea este și mai evidentă;

• nici în piața combustibililor sau uleiurilor situația nu ar fi mult schimbată.

Creșterea artificială și nota de plată

În aceste condiții, când nu mai ai ce achiziționa, trebuie să găsești alte metode de a satisface investitorii. Iar soluția cea mai simplă devine creșterea prețurilor, suportată, în final, de consumator.

Problema este creșterea organică care e limitată de ritmul demografic, mult inferior ritmului în care economia ar vrea să crească.

În acest context, devine greu de înțeles cum un CEO dintr-o companie petrolieră românească poate primi peste două milioane de euro anual, iar un CEO precum Elon Musk poate avea pachete de compensații de ordinul a o mie de miliarde de dolari, fără să fie o greșeală de redactare.

Faptul că astfel de propuneri există și sunt aprobate arată că nu mai vorbim doar despre economie, ci despre vânzarea unor iluzii. Iar întrebarea rămâne: cine va plăti? Așa cum spune și o zicală românească: „Prost nu este cine cere, ci cel care plătește”.

Crizele, mecanism de resetare

Mulți au crezut în această „Fata Morgana” a creșterii infinite, ignorând un principiu simplu: economia se resetează periodic prin crize.

Exemplele sunt cunoscute: Marea Criză din anii ’30; criza subprime a anilor 2000; schimbările politice din Europa de Est din anii ’90; conflictele militare, inclusiv cele mai vechi sau actuale (Primul și Al Doilea Război Mondial, Ucraina și acum Iran).

Deciziile politice, economice și militare din ultimii ani au afectat lanțurile de aprovizionare și au demonstrat fragilitatea sistemului. Un virus microscopic a fost suficient pentru a bloca economia globală, iar lecțiile au fost rapid uitate.

Agricultura românească, între lipsa strategiei și improvizație

Privind la România, problema majoră rămâne lipsa unei strategii coerente. Punctez însă și alte câteva aspecte, dar fără a avea pretenția epuizării acestora.

1. Inputurile agricole. În loc ca statul să intervină punctual (de exemplu, în preluarea unor combinate), ar fi fost mai eficient controlul resurselor de gaz din Marea Neagră, prin preluarea exploatării și comercializării directe; precum și dezvoltarea industriei îngrășămintelor, în special a celor azotoase, dacă deținea controlul asupra gazelor naturale. Accesul la energie ieftină determină competitivitatea acestui sector, lucru demonstrat de Rusia și de fostele state sovietice.

2. Motorina și fiscalitatea. Un exemplu simplu este acciza la motorină, unde în locul sistemului actual (plătești, apoi aștepți rambursarea luni la rând), s-ar fi putut implementa sistemul cu motorină colorată, fără acciză, destinată exclusiv agriculturii. Astfel s-ar fi eliminat lipsa și costurile de finanțare, birocrația și întârzierile.

Fondurile europene, între idee bună și aplicare greșită

Conceptul de susținere a cooperativelor a fost corect în principiu, dar aplicat defectuos și astfel s-a stimulat apariția de cooperative „de familie”, care au câștigat proiecte de zeci de milioane de euro fără capacitate reală de cofinanțare.

Realitatea este simplă, de exemplu cinci entități mici (ferme sau firme mici) cu o cifră de afaceri cumulată de, să zicem, 1.000.000 de euro nu pot genera, prin asociere formală, o capacitate financiară reală de a finanța un proiect de 10-15 milioane de euro în total și care necesită finanțare de cca 5-7 milioane de euro din partea beneficiarilor, bani care reprezintă contribuția la proiect, cheltuieli neeligibile, capital de lucru și finanțarea pe anumite perioade a TVA și, în plus, să nu uităm dobânzile, unde cea bancară este în jur de 9-10%, iar cea de la IFN-uri, de peste 15%.

Lipsa criteriilor financiare serioase a dus la proiecte nefinalizate, insolvențe și blocaje. Există și exemple de succes, dar acestea se datorează exclusiv beneficiarilor, nu sistemului.

România are probleme legislative majore

Furtul și lipsa sancțiunilor reale. Scandalurile legate de certificatele de depozit, unde zice lumea că vorbim de peste 100 de milioane de euro ,,gaură”, arată clar, printre altele, legislație slabă, sancțiuni insuficiente, portițe legale. Are de gând MADR, după 30 de ani, să facă ceva în domeniul reglementării?

Personal, cred că lipsa principală este cea a unei legislații dure de pedepsire a acestor fapte, dar o legislație clară și simplă, nu plină de fel de fel de portițe unde, după ce că fură, îl și premiem cu libertatea de a cheltui banii liniștit pe plajă la Monte Carlo.

Iar legislația asta ar trebui să pedepsească și furtul, dar și neglijența la limită cu complicitatea a celor care nu au făcut nimic pentru a controla existența acestor stocuri, adică reprezentanții unora dintre proprietari, ca să nu generalizăm.

Justiția lentă. Procesele comerciale durează ani. Poate o soluție ar fi standardizarea contractelor, simplificarea procedurilor și, implicit, limitarea termenelor. Dar oare cum ar putea să gândească MADR o propunere?

Poate printr-o legislație unde finalizarea unor procese privitoare la neplata datoriilor să nu mai dureze doi, trei ani. Sunt de acord că nu poți stabili viteza de lucru a judecătorului, dar poți stabili viteza dosarelor prin simplificare, standardizarea documentelor și procedura aplicată, în sensul că poți reglementa prin lege în ce condiții se face o vânzare, care sunt documentele care se încheie (inclusiv forma lor) și ce trebuie să conțină dosarul depus în instanță sub sancțiunea decăderii acțiunii. Adică, mai simplu spus, cu titlu de exemplu, dacă am bani de recuperat, eu trebuie să depun în instanță un contract standard în mare măsură ca formă, un aviz cu semnătura de primire care să confirme recepția cantitativă și calitativă, o factură și situația soldului bancar, iar reclamatul să vină și el cu situația soldului. Dacă documentele nu respectă forma sau nu există, atunci să fii sănătos, rămâi că ai bani de luat. Astfel, dai termen pentru depunere documente, apoi un singur termen la care părțile vin sau nu vin, este problema lor, și tu, judecător, dai verdictul și s-a închis cazul. Dacă tu, legiuitor (MADR doar propune), faci un sistem clar și simplu, multe probleme de instanță dispar, fiindcă chichițele nu se mai pot aplica.

Fiscalitatea organizațiilor. Cotizațiile peste 4.000 de euro nu sunt deductibile fiscal, ceea ce descurajează asocierea și afectează funcționarea organizațiilor. Ca ministrul Agriculturii să nu piardă timpul să caute, indicăm articolul de lege - art. 25 alin. 3 lit. k din Codul Fiscal.

Din ce poți plăti salariile angajaților și toate costurile de întreținere și reparații la un OUAI sau o asociație, dacă firmele membre sunt mari? Dacă MADR vă va răspunde, de exemplu la OUAI-uri, că din facturile de prestări servicii, atunci o să fie clar pentru toată lumea ce înțelegere a fenomenului au, deoarece udările sunt diferite în funcție de culturi și ai membri care udă mai mult, alții mai puțin, or, aceste costuri indirecte sunt repartizate la hectarele organizației, nu la udările realizate.

Fără a generaliza aceste cotizații fixe, ele sunt de circa 150-200 lei/ha, adică o fermă de 500 ha ajunge să plătească și 20.000 de euro, doar că la 16.000 de euro plătește și 16% impozit pe profit.

Este că vă simțiți stimulat de MADR și de autorități, în general, ca să vă asociați? Acest principiu se aplică la toate asociațiile sau organizațiile unde un fermier vrea să se înscrie și cotizația depășește 4.000 de euro.

Investițiile în energie regenerabilă. Proiectele de energie regenerabilă sunt amplasate haotic, uneori afectând sistemele de irigații, în contradicție cu investițiile statului.

Suntem pregătiți pentru ce urmează?

Prin acest material, am încercat propunerea a trei direcții de reflecție și, fără a avea pretenția că subiectele sau direcțiile ar fi epuizate, este o invitație la reflecție și dezvoltare a acestora.

Astfel, eu am gândit trei direcții esențiale:

1.    Controlul costurilor inputurilor prin controlul resurselor primare sau aplicarea pârghiilor financiare (îngrășăminte, motorină, semințe, service);

2.    Reforma finanțărilor (criterii reale, selecție riguroasă) – asta va duce la eliminarea risipei de fonduri și la creșterea performanțelor economice;

3.    Reforma legislativă – care ar putea duce la claritate, rapiditate, eficiență.

Din păcate, ceea ce nu facem la timp, sau nu am făcut la timp, ne va costa, mai devreme sau mai târziu, iar agricultura „cheltuielilor pe caiet” se apropie de final. Întrebarea este simplă: suntem pregătiți pentru ce urmează?

În rest, numai de bine.

Articol de: dr. ing. ȘTEFAN GHEORGHIȚĂ, fermier - jud. Brăila

Comisia Europeană, din „grijă” față de lucrătorii din agricultură, justificată printre altele și ca urmare a situațiilor de sclavie descoperite în special prin sudul Italiei, a decis prin noua Politică Agricolă Comună (PAC), care stă la baza actualelor programe naționale strategice aplicate la nivelul întregii Europe pentru perioada 2023-2028, sancțiuni suplimentare pentru cine nu respectă legislația muncii sau, mai bine zis, anumite aspecte ale acestei legislații.

Decizia Comisiei Europene privind condiționalitatea socială, care din punctul meu de vedere este totuși de neînțeles, în realitate introduce o dublă sancțiune pentru aceeași faptă, care oricum era prevăzută a fi sancționată prin legislația specifică a relațiilor de muncă existentă la nivelul fiecărui stat comunitar.

Nu vreau să se creadă că aș fi împotriva reglementării relațiilor de muncă, doar că orice formă de birocratizare este o frână în activitatea firmelor, iar în altă ordine de idei, faptele avute în vedere sunt deja reglementate prin acte normative specifice și sunt prevăzute de asemenea și sancțiuni destul de dure după opinia mea (cel puțin în cazul României). Acum că într-o țară sau alta nivelul sancțiunilor este considerat prea mic, asta se putea rezolva prin adoptarea unui regulament la nivel de UE care ar fi statuat o legislație unitară și se rezolvau toate problemele și de formulare dar și de stabilire a pedepselor.

Apoi, modul de aplicare efectiv al acestor controale ține de voința statului respectiv și mai puțin de prevederile legale adoptate, ori se știe fără a fi o noutate, că în Sicilia este mai greu cu aplicarea legislației când cei care sunt vizați fac parte din fel de fel de „organizații” cunoscute la nivel mondial a fi certate cu legea. Adică mai simplu spus, degeaba ai lege adoptată dacă nu se și aplică.

Doar că în acest caz Comisia a preferat o cale mai complicată, prin adoptarea acestor obligații suplimentare privitoare la așa numitele condiționalități sociale în cadrul art. 14 din Reg. CE 2115/2021 și art. 87-89 din Reg. CE 2116/2021 și unde se stabilesc faptele supuse acestei duble sancțiuni în cuprinsul anexei nr IV din Reg. CE 2115/2021.

În cazul României, fiindcă asta ne interesează, procedura de bază va fi următoarea, în sensul că vor veni în control cei de la Inspecția Muncii, așa cum era și până acum, vor face verificările de rigoare în urma cărora vor stabili eventualele sancțiuni, iar acolo unde acestea sunt cuprinse și în anexa IV la Reg. CE 2115/2021 vor face și o notificare către APIA, care la rândul ei în conformitate cu prevederile ghidului care va fi aprobat prin ordin de ministru, va dispune sancțiuni administrative prin reducerea subvențiilor, putând merge în anumite cazuri până la sancțiuni egale cu valoarea integrală a acesteia.

La data scrierii prezentului articol încă nu era adoptat ghidul final prin care se vor stabili detaliile aplicării acestor norme, dar o primă formă a fost supusă dezbaterii publice, iar în urma acesteia s-au desprins câteva aspecte care vor trebui reglementate, dar mai întâi clarificate.

Prima problemă este legată de definirea „activității agricole”, unde conform proiectului de ghid se arată a fi activitatea reglementată de coduri CAEN specifice, ceea ce din punctul meu de vedere este și în conformitate cu ce se dorește a se înțelege prin prevederile europene. Doar că pentru a nu exista interpretări diferite de la caz la caz, eu cred că ar fi bine ca aceste coduri CAEN să fie exact definite, iar astfel se vor stabili limitele aplicării sancțiunilor administrative de către APIA.

În opinia mea, cred că prin aceste reglementări Comisia Europeană a stabilit ca principiu că se pot aplica suplimentar niște sancțiuni administrative asupra subvențiilor, dar doar pentru neregulile constatate în derularea activităților agricole care sunt subvenționate prin fonduri europene.

Acest lucru ar trebui corelat și cu legislația națională unde toate activitățile pe care ai voie să le derulezi într-o firmă comercială (mă refer la SRL, SA și SNC), trebuie menționate în statut, adică pentru a fi mai clar, nu poți avea activități de depozitare produse agricole dacă nu ai trecut în statut cod CAEN 5210 (depozitare), nu poți transporta produsele agricole cu camioane proprii dacă nu ai cod CAEN 4941 sau nu poți condiționa semințe certificate dacă nu ai cod CAEN 0164, doar că toate aceste exemple nu au legătură cu codurile CAEN care definesc activitatea agricolă și care sunt subvenționate  cu fonduri europene plătite prin intermediul APIA.

În acest context un control pe linie de Inspecția Muncii într-o fermă care are mai multe activități reglementate prin coduri CAEN diferite, s-ar face ca și până acum pe ansamblul activității, doar că în schimbul de informații cu APIA ar trebui transmise doar neregulile găsite și aferente codurilor CAEN specifice.

Astfel, consider că definirea activității agricole trebuie să conțină și detalierea codurilor CAEN specifice, cum ar fi :

• 011 – Cultivarea plantelor nepermanente;

• 012 – Cultivarea plantelor din culturi permanente;

• 013 – Cultivarea plantelor pentru înmulțire;

• 014 – Creșterea animalelor;

• 015 – Activități în ferme mixte.

De aceea cred că ar trebui notificată APIA doar pentru neregulile care au legătură cu activele, utilajele și personalul care lucrează efectiv pentru realizarea codurilor CAEN specifice, chiar dacă tendința ar fi că toate activitățile care concură la activitatea unei ferme ar trebui incluse în aceeași „oală”.

Cu titlu de exemplu fără a fi limitative, eventualele nereguli pe linie de ITM legate de activitatea șoferilor și a camioanelor aferente, activitatea legată de spațiile de depozitare (silozuri, magazii) sau a stațiilor de semințe nu ar trebui să intre sub jurisdicția sancțiunilor administrative de la APIA prin care s-ar reduce valoarea subvențiilor (nu ne referim la sancțiunile pe linie de protecția muncii), deoarece sunt activități cu coduri CAEN diferite.

Afirm asta în condițiile în care legislația te obligă când dorești să faci astfel de activități să ai cod CAEN specific, adică pentru autorizarea magaziilor de depozitare de către MADR trebuie să ai cod CAEN specific pentru depozitare, sau pentru obținerea autorizației de mediu pentru stațiile de semințe sau depozitare de îngrășăminte la fel trebuie să ai cod CAEN specific și multe astfel de situații. Lipsa acestor coduri CAEN te pun în imposibilitatea de a derula astfel de activități, deci sunt considerate activități separate care necesită autorizare separată.

Pentru cei care nu știu chiar și activitățile de birouri pentru sediul unei firme trebuie înscrise separat și specific la Registrul Comerțului, care funcționează în baza unei legi, iar tu ca antreprenor trebuie să respecți respectiva lege.

A doua problemă ar fi legată de modul de definire a semnificației termenului ,,neconformității”, deoarece pentru a nu exista confuzii de interpretare și aplicare, ar trebui corelat cu actul administrativ în sine, adică mai simplu spus orice proces verbal de constatare și sancționare ar trebui să reprezinte o singură neconformitate, care se va sancționa în funcție de gravitate, repetabilitate sau persistență.

Pericolul unei definiri neclare sau incomplete a termenului ,,neconformitate”, se poate manifesta  în situația în care în cadrul procesului verbal sunt mai multe nereguli prezentate și sancționate, chiar dacă la final amenda stabilită este una singură pentru întregul proces verbal, iar atunci poate exista riscul să se poată interpreta și să se aplice câte o sancțiune administrativă de reducere a subvenției pentru fiecare faptă descrisă, ceea ce în opinia mea ar fi incorect și nu ar respecta principiul în oglindă al legislației muncii aplicate, unde chiar dacă faptele sunt mai multe, sancțiunea administrativ-financiară este una singură.

O a treia problemă care consider că este foarte important a fi clarificată, o reprezintă sensul sintagmei din cadrul art. 88 alin 1 din Reg. CE 2116/2021 unde se prevede că ,,Agenția de plăți este notificată numai dacă neconformitatea este rezultatul unei acțiuni sau omisiuni imputabile direct beneficiarului ……..).”

Dar pentru a înțelege problema trebuie să arătăm că prin condiționalități sociale se au în vedere două domenii mari, primul care este legat de ,,încadrarea în muncă” și unde se are în vedere încheierea și existența de contracte de muncă, acte adiționale la acestea, fișe de post, fise de evaluare a performanțelor angajatului, prezentarea de oferte de muncă care să conțină cele mai importante prevederi ale viitorului contract, iar al doilea domeniu se referă la ,,securitate și sănătate în muncă” unde se au în vedere evaluarea riscurilor de SSM și securitate în muncă pentru fiecare poziție din cadrul fermei, riscurile care se identifică pentru fiecare post și ce norme trebuie respectate.

Doar că pentru a se îndeplini unele cerințe ale celui de-al doilea domeniu trebuie să se apeleze la firme de specialitate și acreditate în acest sens de Ministerul Muncii, care fac astfel de analize de securitate și sănătate în muncă.

Numai că aici se pune întrebarea, dacă aceste documente și fișe nu sunt făcute cum trebuie de către firma angajată pentru a le face, iar Inspecția Muncii aplică sancțiuni, asta în condițiile în care tu ca administrator al fermei nu ai fost implicat direct în întocmirea lor, neavând nivelul de pregătire și acreditare solicitat de lege, atunci se poate interpreta că ,,acțiunile sau omisiunile nu sunt imputabile direct beneficiarului?”

Trebuie menționat că aici nu avem în vedere răspunderea administratorului fermei și al fermei implicit pe linia legislației muncii (și a sancțiunilor aferente), fiindcă știm că răspunderea nu se poate delega, dar mai este în drept de a se aplica suplimentar și sancțiunea administrativă de reducere a subvenției cât timp omisiunea este indirectă, fiindcă altcineva a făcut documentele?

Personal, consider că în acest caz asociațiile profesionale trebuie să fie ferme în clarificarea acestui subiect, iar fermierii apoi trebuie să conteste în instanță orice proces verbal care ar conține situații contrare.

Dar lăsând la o parte aspectele legate de ce clarificări s-ar impune în viitorul ghid al condiționalităților sociale, voi face o scurtă trecere în revistă a celor mai uzuale cerințe care se cer a fi respectate prin aceste norme.

Privitor la domeniul ,,încadrare în muncă” fiecare fermier trebuie să aibă dosarul complet al fiecărui angajat care să conțină în formă scrisă oferta de muncă (nu mai este necesară după semnarea contractului de muncă), contractul de muncă, actele adiționale la acesta, fisa de post, fisa cu criteriile de evaluare a performanței, dosarul medical de angajare (medicina muncii), vizitele medicale anuale, fișa de SSM și protecția muncii, fisa de PSI.

Apoi, legat de domeniul ,,securitate și sănătate în muncă”, trebuie să existe o analiză de securitate și sănătate în muncă privind firma, unde se vor analiza toate riscurile atât pentru societate, dar și pe fiecare grupă de posturi în parte, să existe documente care să ateste acordarea de echipament de protecție în conformitate cu recomandările analizei anterior menționată, norme interne de intervenție privind primul ajutor cu persoană responsabilă și echipamentele aferente (truse medicale), echipamente de protecție PSI atât individuale cât și pentru utilaje și clădiri.

În plus se pot verifica și sancționa și neregulile legate de neplata salariilor sau a contribuțiilor aferente acestora, acordarea de concedii sau a respectării programului de muncă.

Nu în ultimul rând utilajele să fie verificate pentru exploatare, cele care necesită acreditare ISCIR, să se respecte normele de funcționare a rețelelor electrice, gaze, alte zone periculoase, atenționarea privind pericolele de depozitare și utilizare a pesticidelor.

Toate aceste norme legale sunt în vigoare de mult timp, deci nu sunt o noutate, doar apare suplimentar faptul că pentru a serie de astfel de nereguli se mai aplică suplimentar și o sancțiune administrativă de reducere a subvențiilor, pe lângă amenda stabilită de Inspecția Muncii.

De principiu, primul prag de sancționare este de 3% din valoarea subvențiilor, apoi pentru faptele grave urmează a se stabili un prag care va fi mai mare de 3% si mai mic de 10%, apoi se va aplica 10% în cazul neconformităților persistente sau care se repetă într-un interval de 3 ani, iar ultimul prag este de 15% pentru faptele premeditate (deliberate), dar toate acestea vor fi stabilite printr-un viitor ordin de ministru care va reglementa sancțiunile pornind de la aceste elemente.

În încheiere nu se poate să nu remarcăm zelul funcționarilor bruxellezi de a mai introduce o condiționalitate, de parcă nu erau și așa destule, doar că așa își justifică și ei activitatea, totul printr-o birocratizare a activității antreprenorilor, în cazul de față al fermierilor. În rest, numai de bine.

Articol de: dr. ing. ȘTEFAN GHEORGHIȚĂ, fermier (jud. Brăila) și membru LAPAR

CITEȘTE ȘI: Știința (agricolă) și educația europeană în luptă cu pseudoștiința și lipsa de educație a restului lumii

Colindele Guvernului pentru fermieri, în 2025

Acordul Mercosur, un balaur pentru agricultura europeană?

Îl ascultam pe ministrul Educației, domnul David, vorbind de o nouă reformă (a câta, oare?!) a sectorului pe care îl păstorește și despre faptul că pseudoștiința a câștigat din ce în ce mai mult teren. Doar că nu mi-au fost clare nici cauzele invocate de domnia sa drept argumente la cele afirmate și nici nu am auzit vreun cuvințel despre cei care se fac vinovați de această situație, dintre cei care au păstorit sectorul în ultimii zeci de ani.

Iar legat de ultima parte, cred că merită să nu uităm că acum vreun an abia au terminat de gândit ,,România educată”, președintele Iohannis, secondat de ministrul la acea dată în persoana doamnei Deca.

Cu dorința de a trece relativ repede peste multele afirmații publice, dar unele nefericite (în opinia mea) și fără fundament făcute de noul ministru David, nu pot să nu mă refer la câteva (ca argumentare măcar) ca să ne putem face o idee despre modul de gândire a celui care va coordona procesul de reformă pus la cale.

Prima afirmație care îmi vine în minte ar fi cea în care îi explica domnului Gâdea de la Antena 3 CNN cum numărul mic de absolvenți de învățământ universitar din România comparativ cu alte țări europene a dus la creșterea extremismului de toate formele, asta în timp ce pe ecran rula o hartă unde erau țări cu un număr mult mai mare de absolvenți de universități decât la noi (românii fiind, ca de obicei, la coada clasamentului), precum Franța, Germania, Italia, Austria.

Or, asta mă duce cu gândul că poate nu ne uităm la aceleași știri cu cele ale domnului ministru David, sau poate nu suntem în aceeași bulă de percepții, dar în Austria s-a desemnat un cancelar de extremă dreaptă, apoi doamna Meloni în Italia este portdrapelul conservatorilor europeni, în timp ce în Franța extremismul condus de familia Le Pen este la a doua generație și ține în funcție sau dă jos guvernele președintelui Macron pe bandă rulantă, de nu au timp să schimbe etichetele cu numele miniștrilor de pe scaune, iar în Germania se țin degetele încrucișate ca AfD de extremă dreaptă să nu devină prima forță politică a țării.

Deci, cum este în realitate corelația dintre absolvenții de universitate și derapajele politice suveraniste, extremiste sau conservatoare (asta, în accepțiunea domnului ministru)?

Aici aș completa cu o altă expresie favorită a domnului ministru, care spune că lipsa educației duce pe lângă dezvoltarea extremismului (inclusiv suveranism, conservatorism, naționalism în opinia europeană) și a teoriilor conspiraționiste și pseudoștiințifice.

Sincer, trebuie să recunosc că am rămas blocat gândindu-mă la afirmația ministrului Educației din țărișoara noastră, care transpusă în practică m-a dus cu gândul la situația că ,,lipsa educației” unei țări ca SUA (circa 30-40% din primele o sută de universități din lume sunt americane) a dus la alegerea președintelui Trump, care a fost acuzat de aproape toată clasa politică din Europa că a folosit astfel de teorii conspiraționiste în campania electorală, doar că, ce să vezi, „needucații ăia” tot l-au ales, asta și fiindcă nu l-au ascultat pe ministrul nostru care le-ar fi spus că doar educația i-ar fi salvat.

Pornind de la aceleași afirmații de mai sus, m-aș opri la trendul de dezvoltare a teoriilor pseudoștiințifice invocat de ministrul Educației și pentru exemplificare aș aborda un pic anumite decizii ,,științifice” marca UE model bruxellez, din sectorul agricol european versus teoriile ,,pseudoștiințifice” ale restului lumii agricole. Și când spun restul lumii, mă gândesc la țări cum ar fi SUA, Canada, Australia, Brazilia, Argentina, Rusia, China, Ucraina, Japonia, Noua Zeelandă, ca să le menționăm pe cele mai importante.

UE: Interzis la producție, dar liber la consum de OMG

Prima teorie ,,științifică” a UE pe care aș pune-o în discuție este faptul că se susține sus și tare că produsele modificate genetic sunt nocive pentru sănătatea populației, dar toate țările din UE consumă astfel de produse, direct sau indirect. Pentru cei care poate nu sunt la curent cu astfel de situații, industria porcului și a puilor de carne din toată Europa este dependentă în mare măsură de șroturile de soia din import, produs de bază în obținerea furajelor concentrate. Doar că importurile se fac din Brazilia, Argentina, SUA, unde în mare măsură cultura de soia este OMG, iar aceste țări nu au o problemă cu aceste produse.

Japonia, tot o țară ,,ignorantă științific”, a zis că așteaptă 40 de ani să vadă efectul acestor produse la oameni în restul lumii, apoi, după ce a trecut această perioadă, a văzut că nu există dovezi că ar afecta sănătatea populației și a schimbat discursul deschizând piața către astfel de produse de tip OMG. Nu știu dacă această decizie a fost luată în urma lecturării de studii științifice făcute în UE, de multe ori cu finanțare europeană, care, nu-i așa, poate să îți influențeze câteodată perspectivele științifice, sau studii din alte țări unde lucrurile sunt mai la liber ca gândire ,,pseudoștiințifică”.

Așadar, viziunea științifică europeană spune printre rânduri că dacă producem noi plante de tipul OMG, acestea sunt nocive inclusiv pentru sănătatea oamenilor, dar dacă le importăm sunt sănătoase și bune să le dăm inclusiv la bătrâni și copii. Deci ,,știință”, nu glumă, exact ca în Evul Mediu întunecat.

Neonicotinoidele, fără efecte nocive asupra albinelor

Dacă trecem la al doilea exemplu, putem discuta că tot ,,știința” europeană prin EFSA susține că aplicarea insecticidelor sistemice din clasa neonicotinoidelor la tratarea semințelor afectează populația de albine, asta în condițiile în care toate rapoartele aceleiași EFSA concluzionează că nu există studii de câmp (adică în condiții naturale) care să confirme aceste ipoteze, dar mereu pentru a compensa aceste rezultate sau mai bine zis lipsa acestora, se fac pentru ,,justificare” studii de laborator cu doze mărite de mai multe ori (adică de genul doza normală depășită cu 200% - 500%) și cu efectul acestora asupra albinelor, care, nu-i așa, la doze extreme, dar care nu sunt folosite în practica agricolă, devin doze letale.

Doar că aici, pentru a fi mai clari, situația ar fi trebuit prezentată un pic altfel, mai pe înțelesul tuturor, adică dacă iei din greșeală o pastilă pentru somn, vei adormi mai rapid, iar a doua zi vei fi odihnit, dar dacă iei două flacoane adormi definitiv și fără vise.

Mereu se spune că orice medicament luat în cantități excesive devine otravă. Așa este și în cazul neonicotinoidelor aplicate în vegetație, deoarece acestea aplicate ca tratament la sămânță, odată cu semănatul, rămân în sol, deci nu au niciun efect nociv asupra polenizatorilor care zboară, fiindcă albinele nu fac galerii prin pământ, ca minerii.

Mai mult, tot studiile (dar nu din UE științifică) arată că în toate țările unde se aplică aceste produse nu s-au constatat reduceri ale populațiilor de albine și vorbim de țări adepte ale teoriilor ,,pseudoștiințifice” gen SUA, Canada, Australia, China, Brazilia și de alte vreo sută de țări, ci, chiar din contră, populațiile au crescut și implicit producția de miere, inclusiv la vecinii noștri ucraineni, marfă care se găsește din belșug acum pe rafturile europene, dar, nu-i așa, politica și banii scuză motivul, iar acum această miere este sănătoasă.

De altfel, și în România, cu toate că se acordă derogări la neonicotinoide de câțiva ani buni, populația de familii de albine este în creștere semnificativă.

Gazele de seră, carbonul și încălzirea globală

Un alt exemplu interesant al modului de lucru ,,științific” din UE față de restul lumii agricole este legat de gazele de seră. Și ca să fim mai preciși, vorbim de protoxidul de azot, care în urma analizelor de aer a devenit al treilea gaz de seră ca importanță. Ok, nimic de comentat până aici, doar că autoritățile bruxelleze merg mai departe pe baza informațiilor ,,științifice” de care dispun și afirmă că 57% din emiterea acestui gaz în atmosferă sunt de origine naturală (oceanele, respirația biologică a solurilor, descompunerea materiei organice din zonele umede și turbării), iar diferența de 43% din activități antropice (agricultură, industrie, arderea pădurilor).

Asta este o filozofie ,,științifică” aplicată cu sârg în UE, încurajată și promovată de către autoritățile bruxelleze, de unele autorități naționale și de majoritatea ONG-urilor de mediu care încearcă să își justifice acțiunile unele mai mult sau mai puțin morale ,,științific”, dar și de unii cercetători care realizează studii poate pentru a justifica o concluzie sau alta.

Să dezvoltăm un pic ideea și să luăm un exemplu ipotetic. Vine o agenție de luptă împotriva schimbărilor climatice și acordă unui cercetător un grant pentru finanțarea unor cercetări privind emisiile de gaze de seră, dar finanțarea vine după ce de peste 10-20 de ani acea agenție deja anunță că luptă cu schimbarea climatică, deja a spus convingerile sale privitoare la emisii, vinovați și căi de reglementare. În aceste condiții, cât de echidistante mai pot fi studiile unui cercetător, care ce să spună, că cel care i-a acordat grantul de fapt de vreo 10-20 de ani nu spune adevărul în mod corect sau îl spune cosmetizat, adică nici cal, nici măgar? Din păcate, toată lumea trebuie să mănânce și să se îmbrace.

Dar să revenim la problema protoxidului de azot și prima precizare este că lumea nu se află sub o cupolă de sticlă în care se poate detecta și individualiza orice. Adică mai clar spus, nu există metode prin care să se determine în mod corect prin analize directe cât din protoxidul de azot din aer este dat de industrie, cât de respirația biologică a solului, cât de la oceane sau cât de la îngrășămintele cu azot din agricultură.

Dacă tot am amintit de îngrășămintele cu azot, trebuie menționat că poate rezulta protoxid de azot pe două căi, o dată prin aplicarea incorectă în special a ureei la suprafața terenului și volatilizarea acesteia din cauza temperaturilor crescute, iar a doua cale, prin descompunerea acestor îngrășăminte în sol de către microorganisme, doar că acestea din principiu nu fac risipă, deci emisiile sunt foarte scăzute și sezoniere.

Dezvoltând un pic acest aspect, emisiile de protoxid de azot, din cauza volatilizării de la aplicarea ureei la suprafața terenului, conform rezultatelor de laborator, arată că, în funcție de variația temperaturii și a umidității mediului, emisiile variază între 0,1 și 3%. Adică vorbim de o variație maximă posibilă de 3000%, deci o diferență imensă, care pune sub semnul întrebării precizia oricărei simulări.

Pentru ca simularea ta să fie foarte exactă ar trebui simplist vorbind să știi toți fermierii din lume care au cumpărat uree, să știi fiecare din ei când aplică acest îngrășământ, în ce regiune și ce zi, care sunt condițiile de temperatură și umiditate din acea zi, ce activitate microbiologică a avut când a aplicat îngrășământul, structura tipului de microorganisme din sol, tipul de sol și conținutul de aer atunci și multe altele. Eu vă spun că și un analist AI ar da naibii toată analiza și și-ar lua concediu până ar trece nebunia.

Or, de aceea de multe ori sunt acuzate diversele modelări de situații ca fiind imprecise, deoarece dacă analizează aceleași date dau rezultate diferite, fiindcă depinde foarte mult ce limite și ce corelații de bază sunt făcute, iar variabilitatea acestor intervale este aproape infinită din cauza multitudinii de factori care ar trebui analizați la momentul determinării, ceea ce azi este imposibil tehnic, deci și rezultatele au precizia la fel de volatilă.

În aceste condiții cum putem acuza un sector sau altul ca fiind poluator și cum luăm deciziile de reducere? În realitate, în opinia mea nu este posibil decât acceptând variații necunoscute din cauzele mai sus expuse, care pun sub semnul întrebării însele rezultatele.

Iar ca o glumă, protoxidul de azot este gaz ilariant și principalul gaz folosit la anestezie în medicină, deci dacă îi va crește concentrația în atmosferă este foarte posibil să ne fure somnul mai mult și mai des, poate peste anumite concentrații să începem să râdem ca proștii și să avem probleme de gândire. Oare concentrația la Bruxelles să fi depășit anumite limite, de avem astfel de comportamente și decizii?

Un subiect strâns legat de situația de mai sus îl reprezintă piețele nereglementate de certificate de carbon, unde pentru a se evalua rezultatele activității unui fermier se fac analize în baza unor declarații și apoi se fac simulări pe calculator. Doar că modelul de simulare lucrează cu intervale stabilite în prealabil ca limite minime și maxime, dar nu poate surprinde rezultatele din momentul producerii fenomenului, deci realitatea datelor este discutabilă, asta, ca să fiu decent.

Pentru a exemplifica, una dintre cauzele emisiilor de carbon în atmosferă este cea dată de respirația microbiană din sol, dar aceasta depinde la rândul ei de apă, aer, umiditate, sursele de carbon, macro și microelemente, materie organică și multe altele.

Astfel, dacă în sol încorporezi materie organică din covoarele vegetale, de exemplu, sau miriștile plantelor de cultură, până la 80% din carbonul conținut de această materie organică este emis în atmosferă sub formă de CO2. Doar că această cifră este relativă, iar intervalul este evaluat a fi 30-80% din acest carbon. În aceste condiții cum surprind momentul, deoarece în fiecare zi în sol totul se schimbă ca și condiții, iar emisiile și ele diferă? Atunci se pune întrebarea cât de corect este ceea ce se determină, iar dacă abaterile care nu prea pot fi determinate concret, ci tot pe bază de simulări, cât de mult ne ajută? De ce este important acest răspuns? Fiindcă ne-ar ajuta să ne fie clar și nouă, și altora ce se vinde și ce se cumpără. Adică una este când spui ,,sechestrare carbon” (o expresie nefericită, după opinia mea), adică înseamnă că iei CO2 din aer și îl stochezi în sol, astfel reducând concentrația din acest gaz în aer, și alta este când tu, de fapt, doar reduci emisiile de carbon în atmosferă, adică în loc să emiți, să zicem, 100 kg, emiți doar 60 kg.

Este un lucru bun indiscutabil și al doilea caz, dar nu are nici o legătură cu primul, fiindcă una este să faci depoluare și alta este că poluezi mai puțin. Dar despre acest subiect vom reveni cu un material mai larg într-un număr viitor.

Poate de aceea președintele Trump, bănuiesc că în urma unor discuții cu oameni care se mai pricep și mai au și curajul să spună ce gândesc, să îi fi prezentat multe de astfel de exemple, a ajuns la opinia că nu avem încălzire globală, dar, nu-i așa, este opinia domniei sale.

După părerea mea, la ora actuală, tema încălzirii globale din cauze antropice este bazată, de fapt, pe percepții atât ale celor care cred cât și ale celor care contestă, deoarece deocamdată lucrăm cu astfel de modele precum cele amintite mai sus, iar oricui îi este greu să demonstreze că modelul dă sau nu rezultatul corect, fiindcă nu ai cum să verifici rezultatul obținut. Iar în mod sigur adevărul nu este neapărat cel cu argumente mai multe sau mai puține, ci în primul rând cel care este promovat mai mult sau mai puțin.

Lupta pentru supraviețuire

Revenind la ministrul David, eu cred că, înainte de a se apuca de reforme care să schimbe învățământul, hai să ne lămurim ce știință vrem să îi învățăm pe acei copii, cine poate să îi învețe și care ar fi metodele.

Ca o curiozitate, astăzi dacă aduci un laureat de Nobel pentru literatură, care poate a scris zece cărți, nu îl poți pune profesor de filologie la universitățile românești, fiindcă nu are lucrări științifice, nu a trecut prin toate gradele, nu are diploma echivalată la noi și multe altele. Păi, despre ce vorbim?

Plus că vrem să reformăm școala, dar în continuare nu putem impune disciplina în școli, profesorii fug pe holuri alergați de elevi sau  nu mai vin deloc, evaluările de multe ori sunt făcute superficial, iar în clasă sunt 35 de suflete ca sardelele, dar vrem ca profesorul să le transfere cunoștințe?!!

Iar după ce ai rezolva tu, ministru, cele de mai sus, adică disciplină și legalitate, infrastructură școlară, poți să ai în vedere și faptul că, pentru a face educație, întâi trebuie să pui știința pe baze corecte, fiindcă altfel îi înveți doar ceea ce nu este în regulă, teorii care stau pe relativitate, lipsă de control și verificare, pe adevăruri impuse din cauze politice și economice, dar fără nicio legătură cu legile economice și ale naturii și astfel le distrugi capacitatea de gândire și analiză, așa cum, din păcate, face Comisia Europeană astăzi, cel puțin în sectorul agricol (nu mă pronunț la alte sectoare).

Așa am ajuns acolo unde sunt de acord cu domnul ministru, lipsa educației și promovarea teoriilor pseudoștiințifice duc la apariția curentelor extremiste (în opinia domniei sale) sau ale normalității (în opinia mea). Acum, că dorința normalității științifice și economice poate fi confiscată sau nu de grupuri și persoane, asta este altă discuție. Una dintre cauzele situației de azi este dată de lupta pentru supraviețuire economică a celor amenințați de promovarea teoriilor ,,pseudoștiințifice” ale birocraților bruxellezi, iar în primul grup al celor amenințați, fermierii sunt pe loc fruntaș.

Pentru mine, normalitatea înseamnă cercetare independentă, corectă, fără influențe și ingerințe economice și politice, care să spună ce este bine și ce este rău, iar această știință, alături de logistica și respectul datorat școlii de către profesori, elevi și părinți, să stea la baza reconstrucției acestei societăți mult prea hăituite.

O fi prea mult ceea ce îmi doresc? În rest, numai de bine.

Articol de: dr. ing. ȘTEFAN GHEORGHIȚĂ, fermier (jud. Brăila) și membru LAPAR

CITEȘTE ȘI: Colindele Guvernului pentru fermieri, în 2025

Acordul Mercosur, un balaur pentru agricultura europeană?

O încercare de radiografiere a crizei din sectorul vegetal 

Au trecut cu chiu cu vai alegerile din 2024, apoi s-a constituit Parlamentul și Guvernul pe principiul la vremuri noi, tot noi. Apoi, demnitarii de seamă din Guvern și ministere, fiecare cu gândul la chiolhanurile și chermezele de Crăciun și Anul Nou, au decis ideile de bază ale noului program de guvernare, aruncate toate la grămadă într-un malaxor numit ședințele coaliției și apoi le-au bifat (aprobat) ca la sălile de bingo, fără logică și fără cap, așa cum s-ar zice pe la țară doar pe bază de ,,noroc porcesc” pentru unii sau alții din cei interesați.

Doar că, din păcate, după perioada de dezmăț fiscal, în care s-a aruncat în dreapta și stânga cu bani (la greu) mai ceva ca la lăutari în zi de nuntă, a venit și perioada de mahmureală în care demnitarii de ieri și azi și-au dat seama, printre aburii incompetenței și nepriceperii bugetare și fiscale, că în urma ,,parangheliilor” organizate au cheltuit și banii pe care nu-i aveau, dar, deh, obrazul subțire cu chef, opulență și prostie se ține. Numai că visteria fiind ,,prăduită”, acum trebuie banii recuperați sau mai corect spus colectați alții, fiindcă ne spune noul ministru al Finanțelor, domnul Barna, că nu prea ies socotelile cu deficitul bugetar. Acum că aceste aspecte le spune cineva care nu ne-a dat pe spate în trecut cu ,,performanțele” sale de ministru, mai ales pe la Agricultură și Mediu și că în ambele sectoare ,,nu se poate de atâta bine” în urma managementului domniei sale, asta este o altă problemă, dar, nu-i așa, poate a treia (a patra nici nu mai contează) oară va fi cu noroc și poate grijile mele sunt nefondate.

Și cum se recuperează găurile apărute la agricultură de către Onor Guvern? Cu ajutorul colindelor de început de an, prima numită ,,ordonanța trenuleț” și care zice ,,ce-ai primit cu porția nimica toată, dar ce-o să plătești în curând totodată o să te îngroape economic de îndată!”.

Păi, în primul rând primul-ministru Ciolacu continuă să își sacrifice oamenii de partid cu o nonșalanță demnă de o cauză mai bună și mă refer aici la actualul ministru al Agriculturii, domnul Barbu, dar și la fostul ministru, domnul Chesnoiu, care prin 2023 au fost principalii inițiatori ai facilităților fiscale în agricultură, aspect meritoriu de altfel și bun pentru acest sector. Au realizat fundamentarea măsurii pentru partid (cu cei care au lucrat în echipă, nu singuri), au convins partidul (care s-a lăudat peste tot cu grija lui părintească), au convins ministerele (inclusiv pe cel de Finanțe), au convins Parlamentul și a început implementarea. Surpriză, după circa șase luni a venit premierul Ciolacu proaspăt uns ,,caimacan de la Înalta Poartă a Cotroceniului”, însoțit de fostul prim-ministru, Ciucă al nostru, iar pe vremea acestui nefericit fiind adoptate măsurile la care fac referire aici, cu cerința noului prim-ministru de ajustare a acestor facilități, fiindcă nu pot fi suportate de buget.

Acum, același prim-ministru Ciolacu a trecut la faza a doua a proiectului și a eliminat toate facilitățile pentru agricultură, ca să nu mai avem discuții pe bucăți, ci discutăm pe de-a-ntregul. Deci, punctul unu al problemei de la agricultură rezolvat, fără facilități fiscale pentru salariați. Cam ce înseamnă acest lucru? Păi, așa estimativ, costurile cu salariile pe hectar și an variază undeva între 50 și 100 de lei, în funcție de salariu și fermă. Poate la domnul Muscă de la Curtici, cu salarii de 3.000 de euro net sau cât mai susține domnia sa, se poate ajunge și la 200 lei/ha/an. Asta, așa, la o socoteală simplă în condițiile în care fermele comerciale mai mari de 100 ha, care plătesc și salarii, reprezintă cam 60% din suprafața agricolă, adică vreo șase milioane de hectare cu o medie de 70-80 lei/ha/an, înseamnă circa 90-102 milioane de euro/an recuperați la buget doar de la cultura mare, adică în patru ani recuperăm banii de la despăgubirile de anul trecut. Dar sumele sunt cu mult mai mari, putând fi estimate la circa 200 de milioane de euro/an, fiindcă la cultura mare se adaugă zootehnia, aia câtă este, se adaugă legumicultura, viticultura, pomicultura, în condițiile în care ultimele trei sectoare necesită forță de muncă foarte multă.

O a doua idee a Guvernului (oare consilierul de stat pentru agricultură, în persoana domnului Botănoiu a avut ceva de spus legat de aceste măsuri?) a fost instaurarea taxei pe stâlp, care după ce au bâlbâit-o puțin, a fost stabilită la 1%, dar mai așteptăm normele de aplicare. Adică, pe înțelesul tuturor, după ce te duci pe la bănci să te împrumuți cu 8-9% pe an ca să faci un grajd pentru animale, să faci o hală pentru procesarea produselor agricole, să faci un siloz sau mai știu eu ce, apoi te apuci să obții cu nervi și chin avizele și autorizațiile legale, după care în fine termini lucrarea și o înscrii la primărie care îți ia 0,3% pe an impozite locale fiindcă te-au ajutat ținându-te pe la cozi și pe drumuri, iar ca să fie bine și pentru Guvern, mai vine și el la aceleași clădiri să mai ia 1%, că, nu-i așa, și pentru ei trebuie să se strângă ceva?! Prin urmare, pentru 100.000 de euro valoare a patrimoniului imobiliar al unei ferme, se va plăti statului pentru ,,merite deosebite” modesta valoare de 1.000 euro/an. Dacă patrimoniul acestor clădiri din agricultură se ridică la 200.000-300.000 de euro medie pe fermă, și vorbim de circa 12.000 de ferme care au peste 500 ha, unde putem presupune că avem și patrimoniu format din clădiri, atunci discutăm de o valoare totală colectată de 24-36 de milioane euro/an, la care vin și taxele colectate din industria alimentară, firmele de depozitare a cerealelor, vinificație și unde sumele se pot duce spre încă vreo 100-130 de milioane de euro, fiindcă aici valoarea patrimoniului imobiliar este mult mai mare.

Uite cum din condei, dacă măsurile vor fi acestea, ne vom trezi că ce a primit agricultura pentru secetă în 2024, adică vreo 400 de milioane de euro, la interval de câteva luni, până la noua recoltă din 2025 va fi recuperat de stat prin taxe și impozite aproape în totalitate. Și, atenție, inclusiv de la cei care au fost ajutați prin despăgubiri. Păi au avut vreo recoltă intermediară de Crăciun acești fermieri și nu știm noi? Dacă au avut nevoie de despăgubiri ca să supraviețuiască economic, de unde să plătească acum? Nu cumva este o contradicție în apreciere?

Ca o primă concluzie, statul, prin noi taxe și impozite, va colecta de la agricultură și industrie alimentară în jur de 300 - 400 de milioane euro/an, la care se va adăuga o a doua măsură, adică o scădere a bugetului alocat MADR pentru 2025, care va fi redus de Guvern prin alocări bugetare mai mici cu circa 5% față de 2024 (se estimează, nefiind bugetul aprobat). Dacă vorbim de cheltuielile bugetare care în 2024 au fost de circa 28 de miliarde de lei, o reducere de 5% prognozată în 2025 înseamnă circa 1,4 miliarde de lei, adică încă vreo 250 de milioane de euro. Nu știm dacă reducerea se va aplica și pentru creditele de angajament (creditele pentru cheltuieli multianuale), unde mai discutăm de circa 36 de miliarde de lei, iar reducerea de 5% s-ar ridica la încă 1,8 miliarde de lei, adică vreo 360 de milioane de euro. Uite așa, bătrânește, ar reuși Guvernul prin colectare de taxe suplimentare și reducerea de resurse bugetare alocate să contribuie la recuperarea dezmățului fiscal și bugetar cu o onorantă sumă de vreo 0,7-1,2 miliarde euro/an (fără sau cu credite de angajament incluse) doar de la agricultură și industrie alimentară. Hai că nu-i rău, că în agricultură sunt puțini fraieri (adică fermieri) ca număr, deci eficiența pe cap de fermier și antreprenor (că sunt incluși și cei din industria alimentară) nu este rea.

În plus, fiindcă este o vorbă din bătrâni, ,,să nu primești cât poți duce”, pe șest și fără multă zarvă s-au adoptat pentru fermieri condiționalități sociale care intră (au intrat, de fapt) în vigoare la 1 ianuarie 2025. Că nu este clar nimănui ce înseamnă asta știm, nefiind o noutate, dar tu, MADR, care trebuie să implementezi această măsură asumată prin PNS de acum trei ani, în perioada asta nu te-ai luminat încă despre ce o fi vorba? Oare, să fie vorba de condițiile de muncă, și mă refer aici la asigurarea de echipamente de protecție, la vestiare, dușuri și băi, locuri de servit masa, programe de formare profesională și alte asemenea aspecte? Eu zic că da, doar că nu eu sunt oficialitatea care trebuie să spună ce și cum, iar în altă ordine de idei foarte multe ferme nici nu știu și nici nu sunt pregătite pentru implementarea acestor măsuri și care nu vor fi ieftine.

Atenție, este corect să fie implementate, dar nu tu să spui mediului privat la sfârșit de ianuarie 2025 ce trebuiau să respecte de la 1 ianuarie 2025. Păi până acum ce-ai făcut? Și de unde să știu dacă ce gândesc eu că ar trebui este și ceea ce doresc autoritățile să se întâmple? Oare vor fi fermieri care nu vor primi subvențiile în integralitate, drept sancțiuni pentru aceste măsuri? Asociațiile fermierilor au făcut numeroase sesizări și solicitări de clarificare a acestor aspecte, dar să credem oare că i-a păsat cuiva? Hai să nu fim chiar așa de creduli și să avem părerea că mulți dintre cei care conduc sectorul agricol chiar sunt preocupați de bunul mers al acestuia.

Așadar, asta este VIZIUNEA GUVERNULUI pentru agricultură în 2025. În rest, numai de bine!

Articol de: dr. ing. ȘTEFAN GHEORGHIȚĂ, fermier (jud. Brăila) și membru LAPAR

CITEȘTE ȘI: Acordul Mercosur, un balaur pentru agricultura europeană?

O încercare de radiografiere a crizei din sectorul vegetal

Sectorul agroalimentar, puternic afectat de acordul UE – Mercosur

Pe agenda acestui final de an al vechii Comisii Europene, care își va încheia mandatul în jurul datei de 8 decembrie, condusă de vechea, actuala și viitoarea președintă, nimeni alta decât doamna Ursula von der Leyen, se află printre alte dorințe și cea de încheiere a negocierilor privind acordul de liber-schimb între Uniunea Europeană și Mercosur.

Mercosur este o organizație de liber-schimb din America de Sud, care reunește ca membri țări precum Brazilia, Argentina, Paraguay, Uruguay, Bolivia (admisă din 2023) și Venezuela, dar aceasta din urmă fiind suspendată din 2016 din cauza acuzațiilor aduse regimului Maduro că nu ar fi respectat libertatea democratică în această țară.

Altfel spus, această organizație reprezintă o piață de circa 435 milioane de locuitori, iar la poarta acestei organizații din America de Sud mai stau o serie de țări, care au postura de state asociate și am în vedere printre altele Peru, Ecuador, Columbia și altele, iar în momentul în care și acestea vor primi statutul de membri cu drepturi depline, vom vorbi de o piață regională de peste 550 de milioane de locuitori, care nu-i așa, nu este chiar de ici, de colo.

Țările din cadrul Mercosur sunt în mare măsură economii emergente, în curs de dezvoltare și care la acest moment mai mult exportă materii prime și destul de puține produse cu valoare adăugată mare, dar așa cum am arătat mai sus, prin mărimea populației sunt atractive ca piețe de desfacere. UE își dorește o prezență mai importantă în această regiune, mai ales în condițiile în care eforturile Chinei de a fi mai prezentă în această zonă sunt foarte serioase și de o intensitate deosebită.

Pe de altă parte, situația s-a mai complicat și pentru că principalele două țări din cadrul acestei organizații (Brazilia și Argentina) sunt membre, chiar foarte active, în cadrul BRICS, alături în special de China și Rusia, niște parteneri nu foarte frecventabili, în opinia țărilor din UE și America de Nord.

Uniunea Europeană a început negocierile cu Mercosur acum vreo 20 de ani, iar în 2019 s-a anunțat ajungerea la o primă înțelegere de principiu de natură politică, dar care nu a fost urmată și de înțelegerea economică, document care nu a reușit la aceea dată să convingă majoritatea țărilor europene că ar fi o formulă bună pentru acestea și astfel a rămas să fie negociată ulterior.

De aceea, negocierile au continuat și se speră ca la reuniunea țărilor G20 din Brazilia să se ajungă la un compromis și pe ultimele probleme rămase în suspensie, ca apoi la reuniunea din 2-4 decembrie 2024 a țărilor din Mercosur să se semneze acest acord de către președinta Comisiei, doamna Ursula von der Leyen.

Dar, așa cum am mai spus, semnarea documentelor nu înseamnă finalizarea acestui acord, ci acesta intră la aprobare în Consiliul European și dacă aici trece, merge apoi în Parlamentul European și doar dacă și aici este aprobat, intră în vigoare. Așadar, mai este cale lungă.

Lăsând la o parte pentru moment partea procedurală de adoptare sau respingere a acestui acord, să ne aplecăm un pic la ce ar aduce el părților aflate în negociere, cel puțin la nivel declarativ.

Germania și Spania, principalele susținătoare

Schimburile comerciale la acest moment între UE și Mercosur reprezintă afaceri de circa 40-45 miliarde euro/an, ceea ce este o sumă considerabilă, dar destul de neuniform repartizată, mai ales în interiorul comunității europene, unde țările din centrul și estul Europei au o felie destul de mică, în comparație cu Germania și Spania, principalele susținătoare ale acestui acord.

UE speră că prin adoptarea acestui acord să își poată crește exporturile de mașini și piese de schimb cu circa 35%, utilaje cu 14-20%, produse farmaceutice și chimice cu circa 14-18%, plus faptul că odată cu ocazia semnării acordului, firmele europene de servicii vor avea acces la piața contractelor guvernamentale pentru infrastructură, energie, armament și multe alte produse supuse achizițiilor guvernamentale din aceste țări, valori care nu sunt de neglijat.

Pe de altă parte și țările Mercosur speră să își crească exporturile de carne de vită cu circa 100.000 tone/an, exporturile de carne de pasăre, zahăr, porumb boabe și șrot de soia, precum și alte produse alimentare, dar și diferite materii prime care să compenseze importurile care vor fi în creștere. De aceea acest acord a fost denumit și ,,vaci contra mașini”, asta ca o reflectare a modului în care s-a gândit în esență trocul între cele două organizații.

Legat de preconizatele exporturi de materii prime, trebuie subliniat că în America de Sud sunt trei țări, două din cadrul Mercosur, adică Argentina și Bolivia, care alături de Chile reprezintă ,,triunghiul litiului”, cele trei deținând peste 50% din rezervele mondiale de litiu, mineral fără de care nu se poate gândi nici o strategie în domeniul mașinilor electrice, energie regenerabilă și orice altceva care necesită prezența unei baterii, iar Europa în schimb este dependentă aproape 100% de importuri legate de acest mineral.

Un alt aspect de interes legat de materiile prime îl reprezintă faptul că Brazilia deține peste 90% din rezervele mondiale de niobiu, un metal din grupa ,,metalelor rare”, dar este și producătorul principal al feroniobiului (un aliaj al niobiului cu fier ce conține 60-70% niobiu). Niobiul este folosit în special în aliaje, de obicei în oțeluri precum cele utilizate în fabricarea conductelor de gaz. Deși aceste aliaje conțin maximum de 0,1% niobiu, acest procentaj este suficient pentru a crește duritatea oțelului. Stabilitatea termică a superaliajelor ce conțin niobiu justifică utilizarea sa în motoarele cu reacție și cele ale rachetelor. Niobiul este folosit și în diverse materiale supraconductibile (care mai conțin titan și staniu), care mai sunt folosite pe scară largă în magneți supraconductori pentru scannerele IRM. Printre alte utilizări ale niobiului se numără folosirea sa în sudură, industria nucleară, electronică, optică, numismatică și fabricarea de bijuterii.

Dar dacă ambele părți au de câștigat din încheierea acestui acord, de ce se prelungește boala de aproximativ 20 de ani, prin negocieri lungi și fără substanță?

Ce vrea Europa

Țările din cadrul Mercosur au două mari obiecții care le împiedică să fie de acord cu forma actuală a proiectului de acord. Prima este legată de faptul că UE a adoptat un regulament, care va intra în vigoare de la 1 ianuarie 2025 și care obligă blocul comunitar și fiecare țară membră în parte să aplice represalii economice țărilor care nu respectă cerințele acordului de la Paris, în special cerințele legate de oprirea defrișărilor, cum ar fi cele din jungla amazoniană, fapt pe care Brazilia îl consideră de neconceput a fi adoptat, chiar dacă noua administrație a președintelui Lula se laudă că a redus cu 48% defrișările în primele nouă luni de mandat, reducere insuficientă din punctul de vedere al europenilor.

Conform noului regulament european, nu pot fi importate produsele agricole obținute pe terenuri rezultate în urma defrișărilor, iar acest fapt duce și la o cerință secundară în sensul că europenii ar trebui să primească dreptul să verifice direct aceste aspecte pe teren, fapt care a fost considerat de țările sud-americane și în special de Argentina, un atac la suveranitatea lor.

De aici rezultă prima cerință și dispută a părților, în sensul că europenii cer stoparea defrișărilor mai ales din jungla amazoniană, iar sud-americanii cer suspendarea aplicării regulamentului pentru o lungă perioadă de timp.

Cea de-a doua problemă a părților este legată de mașinile electrice produse în Europa și care ar urma să fie importate în spațiul țărilor Mercosur, doar că acestea din urmă dispunând de metale rare foarte cerute în cadrul acestei industrii doresc să treacă de la stadiul de exportator de materii prime, la stadiul de producător de produse cu valoare adăugată mare. Astfel se pune problema ca europenii să producă aceste mașini în America de Sud în parteneriat cu firme locale, ceea ce ar reduce din interesul europenilor față de această industrie și, mai mult, li s-ar reduce marjele comerciale în mod semnificativ.

Or, dacă această cerință este acceptată, speranțele europenilor că își vor rezolva problemele cu forța de muncă din industria auto europeană, care acum se luptă cu spectrul șomajului pe scară largă, mai ales în Germania, se vor nărui.

La cele două dispute se mai adaugă și revolta fermierilor europeni, care este reprezentată la nivel european ca lider de opinie de către Franța și care mizează și pe sprijinul Austriei și al Poloniei. Dacă în cazul ultimelor două țări poziția se bazează pe anumite declarații ale unor demnitari, dar fără a fi fermă și fără echivoc la nivel de prim ministru și/sau președinte, în schimb Franța a anunțat prin vocea președintelui Macron dar și a Adunării Generale (Parlamentul francez) printr-o luare de poziție semnată de 600 de deputați și senatori, că nu vor susține acest acord dacă prin acesta nu se vor rezolva trei probleme și anume:

• Să se oprească defrișările din jungla amazoniană, adică pe cale de consecință să nu se accepte suspendarea sau prorogarea aplicării regulamentului care ar trebui să intre în vigoare de la 1 ianuarie 2025;

• Alinierea legislației de mediu a țărilor din Mercosur în conformitate cu Acordul de la Paris referitor la protecția climei, ceea ce ar implica măsuri dure de reducere a poluării industriale, cu efecte importante asupra economiei acelor țări;

• Măsuri legislative în oglindă în domeniul sanitar și de mediu, care ar avea implicații dramatice și asupra agriculturii din aceste țări (din Mercosur), care ar trebui să accepte condiționalități similare cu cele existente în agricultura din UE. Printre altele ministrul francez al Agriculturii a arătat că în Brazilia consumul de pesticide este de 6 kg substanță activă/ha, în timp ce în Franța este de 3,6 kg s.a./ha, iar în Brazilia și Argentina, din cele 500 de pesticide folosite, peste 150 sunt interzise în Europa.

În această situație se va pune problema dacă Franța va reuși să creeze o minoritate de blocaj, care necesită existența a încă trei state nemulțumite de prevederile proiectului de acord, fapt care teoretic nu ar trebui să fie o problemă, în condițiile în care este de presupus că Austria și Polonia vor vota și ele împotrivă. Plus că este foarte posibil ca vot negativ să vină și din partea Ungariei, dar și a Belgiei și Olandei, care se confruntă la rândul lor cu o mare presiune din partea fermierilor proprii. Ar fi de dorit un vot negativ și din partea României dar vom dezvolta mai încolo și acest aspect.

Apoi mai este de reținut că un vot favorabil în Consiliul European nu înseamnă că s-a terminat, deoarece urmează și votul în Parlamentul European unde prezența suveraniștilor este în creștere și plus că sub presiunile interne este foarte posibil ca și alți parlamentari să voteze contra sau să se abțină, fapt care pune sub semnul întrebării dacă va trece sau nu acest acord.

Agricultura României ar fi afectată

Ajungând cu problema și la noi în România, prima observație oarecum încurajatoare este că votul în Consiliul European va avea loc după instalarea unui nou președinte la noi, iar acest lucru poate da o undă de speranță că implicarea în problemele agricole să fie mult mai semnificativă decât până în prezent, când a lipsit cu desăvârșire.

În prezent la nivelul MADR, poziția ministrului Barbu este de apărare a intereselor fermierilor, fiind deci o poziție de respingere a actualului proiect de acord comercial, doar că la acest moment comunicarea între minister și președinție nu pare a avea vreun nivel de intensitate, fapt care poate se va schimba după alegeri.

Din păcate, autoritățile române nu au sau nu au promovat activ o analiză economică cu impactul pe care l-ar avea la nivel de simulare o eventuală adoptare a actualului proiect de acord.

În opinia mea, România în primul rând ar fi afectată în special pe exportul și producția de carne de pui unde concurența sud-americană ar fi extrem de dură, în condițiile în care ar dispare taxele vamale la aceste produse și în plus sud-americanii au dreptul în prezent pentru a folosi făinurile proteice din pește și alte reziduuri de carne coroborat cu folosirea șroturilor de soia și a porumbului din culturi modificate genetic, care sunt mult mai competitive la preturile de comercializare.

Apoi economia noastră ar avea de suferit legat de exporturile noastre de porumb în cadrul comunitar, în special pe relația cu Spania aceasta fiind o mare ,,amatoare” de șroturi de soia și porumb boabe din culturi modificate genetic, datorită competitivității acestora la preț și care vor fi consumate pe scară largă in industria porcului din această țară.

Ar mai fi de reținut că redresarea industriei de producție de zahăr din sfeclă atât la noi, dar și în Franța sau Germania nu ar mai avea nici o șansă în fața importurilor de zahăr din trestie din țările sud-americane, care ar fi și mai competitive decât în prezent prin eliminarea taxelor vamale.

Dacă ar fi să privim oportunitățile teoretice pe care le-am putea avea noi ca țară, ar fi cele legate de eventualele exporturi de mașini de la Dacia și Ford, dar exporturi care nu sunt sigure și depind foarte mult de modele, dacă se produc sau nu deja în țările sud-americane, același lucru fiind valabil și pentru alte componente de mașini.

Legat de exporturi agricole nu am avea la ce să ne gândim, iar legat de produse chimice și farmaceutice vom spune pas din prima, noi nefiind activi pe aceste piețe în mod serios (nu vorbim de excepții izolate).

Prin urmare, fără a fi mari specialiști în economie, România este de așteptat să fie una din țările cu balanță negativă (deficit comercial) în eventualitatea adoptării acestui acord comercial. În acest caz se pune întrebarea de ce ar trebui să votăm pentru? Ce am primi la schimb?

Un vot pozitiv doar din solidaritate europeană (care nouă ca țară ne-ar dăuna în mod cert) nu ar face decât să confirme naivitatea și lipsa de profesionalism a reprezentanților noștri în astfel de chestiuni comerciale, dar trebuie să recunoaștem că acest lucru se manifestă de peste 30 de ani, deci nu de azi de ieri.

Acum, că poate la această naivitate se mai adaugă și altfel de stimulente de lobby nu știu și doar autoritățile competente pot verifica și da un verdict, dacă este vorba doar de prostie, sau și de hoție.

În aceste condiții ajungem la aceeași speranță, pe care am avut-o mereu în perioada de când suntem membri ai UE, adică sperăm ca alții să respingă eventuale înțelegeri, regulamente, acorduri, care nouă ca țară ne fac rău, fiindcă la noi nu are cine s-o facă, nici ca autorități și nici dintre liderii politici.

Dacă astfel se pune problema, oare nu ar trebui și noi după modelul altora (adică cel de peste ocean, din SUA) să ne gândim la faptul că dacă nu putem organiza să funcționeze eficient astfel de autorități, atunci să le desființăm? Rămâne să ne mai gândim.

În rest, numai de bine.

Articol de: dr. ing. ȘTEFAN GHEORGHIȚĂ, fermier (jud. Brăila) și membru LAPAR, publicat în Revista Fermierului, ediția print – decembrie 2024

CITEȘTE ȘI: O încercare de radiografiere a crizei din sectorul vegetal

Sectorul agroalimentar, puternic afectat de acordul UE – Mercosur

Abonamente Revista Fermierului ediția print, AICI!

De mult am avut în intenție să abordez cauzele care au dus sectorul vegetal în criza de astăzi, mai ales că văd de multe ori fel de fel de acuzații la adresa fermierilor, că ar cere multe ajutoare de la stat și despăgubiri, că nu se mai satură de câte subvenții primesc, că nu dezvoltă irigațiile și multe altele. 

Este important de menționat că agricultura este în criză peste tot în Europa, doar că la noi a fost accentuată de anii secetoși 2020-2024, care au agravat situația la un nivel dramatic.

Este drept că multe dintre percepțiile societății referitoare la fermieri sunt determinate și de anumite realități care nu pot fi negate, provocate și promovate de multe ori de lipsa de pregătire profesională, economică, de diplomație și bună-cuviință a unora dintre noi, fermierii, și din păcate nu puțini, care doresc să se întindă mai mult decât le ajunge plapuma, sau alții care epatează în mod prostesc cu stilul lor de viață, iar apoi vrând-nevrând această situație se generalizează la întreaga breaslă.

În această perioadă se dezbat măsurile de ajutorare a agriculturii propuse de către autorități, în frunte cu MADR, iar cea mai dezbătută este OUG-ul privind amânarea plății ratelor la bănci și la furnizorii de inputuri, unde, spre surpriza mea, cei mai vocali în adoptarea acestor acte normative nu sunt neapărat fermieri mici și mijlocii, ci mai mult unii dintre fermierii mari și foarte mari, care au fost și ei afectați, fără discuție, dar au luat și decizii manageriale mai puțin inspirate în ultimii ani.

Spun asta în condițiile în care se clamează peste tot că marile afaceri sunt mai stabile în fața turbulențelor economice și/sau climatice, făcându-se economii de scală, că se pot aplica tehnologii mai moderne și poate crește productivitatea, ceea ce este corect până la un punct, dar atâta vreme cât investițiile pe care le faci sunt justificate economic și tehnic și sunt de altă natură decât ale unui ,,bombardier” care își cumpără o mașină de lux, dar nu are bani de combustibil și stă cu părinții.

Nevoia de sprijin pentru sectorul agricol este de netăgăduit, dar avem și multe situații în destule ferme în care prostia deciziilor trecute a ajuns la scadență și, din păcate, suntem în situația în care este greu să facem diferența între cei ,,bătuți de natură” și cei ,,bătuți de prostie și apoi de natură”. Astfel, autoritățile vor fi în situația în care nu vor putea alege grâul de neghină.

O primă cauză pentru rezistența scăzută a sectorului vegetal în fața problemelor actuale o reprezintă lipsa deciziilor strategice de consolidare a fermelor și a lanțului agroalimentar, care ar fi trebuit adoptate și implementate de clasa politică cu foarte mult timp în urmă. Aici vorbim deja de ,,plictisitoarele” legi care nu au fost adoptate sau, unele, nici măcar redactate, cum ar fi arenda și durata sa, stimularea comasării terenurilor, certificarea și autorizarea funcționării exploatațiilor agricole, instrumentele de management al riscurilor climatice, codul rural, o lege a îmbunătățirilor funciare adaptată la realitățile actuale, legea zootehniei, legea pășunilor și islazurilor care să fie pe criterii de performanță și nu clientelare, apoi legea creditului funciar, legea cotizației voluntar obligatorie pentru organizațiile profesionale și multe altele. Nu s-a dorit aici să facem o ierarhie neapărat, ci este o simplă înșiruire.

Aș mai menționa că este imperios a se revedea definiția cazului de forță majoră și a cazurilor fortuite, care seamănă, dar nu sunt același lucru, iar cu această ocazie să definim în mod clar unde vor fi introduse evenimentele climatice catastrofale în cadrul acestor definiții și care sunt drepturile care decurg din astfel de situații. Mai mult, ar trebui prevăzut prin Codul Civil că înțelegerile dintre părți nu pot elimina sau suspenda aplicarea prevederilor legale.

Nu este prima oară când se abordează aceste subiecte și trebuie să înțelegem că multe dintre fermele actuale, indiferent de dimensiunea lor, au, de exemplu, probleme cu bonitatea bancară și din cauza lipsei de reglementări legale privind durata de arendare a terenurilor, asta fiindcă instituțiile de credit au nevoie să vadă perspectiva veniturilor din care urmează să rambursezi creditele pe care le soliciți.

Apoi, investițiile pentru tehnologizare, dar și securizarea producției, cum ar fi irigațiile, necesită durate lungi de amortizare (recuperarea investiției), or, dacă tu nu ai stabilitatea arendei terenului, nu te poți angaja să le realizezi.

Dar în completarea prevederilor legale legate de durata arendei ar fi trebuit să fie și instrumentul de management al riscului sau, mai popular spus, asigurările agricole de secetă și care atât băncilor, dar și altor parteneri ai fermierilor, cum sunt și distribuitorii de inputuri, le-ar fi conferit o siguranță mai mare că în caz de secetă își pot recupera creditele acordate. Dacă acest instrument ar fi existat la data de astăzi, disputele între fermieri, distribuitorii de inputuri și autorități nu ar mai fi existat. În plus, opinia publică (sau o parte din aceasta) nu ar mai fi avut motive să își exprime nemulțumirea legată de sumele acordate drept despăgubiri către fermieri.

O altă situație întâlnită, care duce astăzi la situația financiară proastă a multor ferme, o constituie lipsa creditului funciar cu durata de peste 20-25 de ani. În lipsa acestui instrument, mulți fermieri au luat credite pe termen scurt și pe termen mediu pentru achiziția de teren în perioada dobânzilor mici (până în pandemie), când o dobândă de 5% pe an era mai pe la toate băncile. Mai mult, în acea perioadă rentabilitatea activităților agricole era mult mai mare, datorită costurilor mici la inputuri, în special la îngrășăminte, ceea ce a creat iluzia sustenabilității acestor investiții.

Doar că a început războiul la granița noastră, apoi piața mondială a cerealelor, după o creștere abruptă, a scăzut cu aceeași intensitate, dobânzile bancare, din cauza inflației, au crescut cu peste 100%, ajungând la 11-12% pe an. În aceste condiții, investițiile în achizițiile de terenuri au devenit, dintr-o afacere aparent bună, un bolovan atârnat de gâtul multor fermieri. Iar acest bolovan s-a îngreunat apoi și din cauza anilor de secetă cumplită în multe regiuni ale țării, fapt care a dus implicit la lipsa lichidităților pentru plata ratelor și dobânzilor, astfel încât acum asistăm la un efect invers, în care mulți fermieri vând din terenul achiziționat fiindcă nu fac față rambursărilor de credite și dobânzilor aferente.

Am dat doar câteva exemple care arată cum lipsa unor reglementări legislative, cum ar fi durata arendei, asigurările de secetă și lipsa creditului funciar, pune presiune foarte mare pe ferme vegetale în această perioadă. Or, dacă aceste prevederi erau adoptate, implementate și erau făcute și bine ar fi fost de mare ajutor pentru fermieri în această perioadă. Și celelalte prevederi lipsă contribuie la drama de astăzi a agriculturii românești, iar aceasta se va adânci, dacă nu se trece la adoptarea de urgență a acestor reglementări.

A doua cauză care a contribuit la apariția acestei crize în agricultură este legată tot de lipsa unor reglementări legislative, dar nu de natura problemelor strategice așa cum le-am prezentat mai devreme, ci legate de modul de funcționare a filierei sectorului vegetal în raport cu furnizorii de inputuri și utilități, dar și cu cumpărătorii de produse agricole, adică traderi și procesatori.

O mică exemplificare a problemei cred că va fi de folos în structurarea acesteia în ,,conștiința” mediul fermierilor, fiindcă problemele sunt cunoscute, dar nu sunt structurate ca grad de impact pentru sectorul agricol și, implicit, pentru fermele aferente.

Mai întâi, să ne oprim asupra producătorilor de semințe certificate, unde, de exemplu, în perioada anilor 2011-2013, un sac de porumb sămânță certificată avea preț de listă undeva la 100-125 euro/sac de 80.000 de boabe, iar acum prețul de listă este între 200-230 euro/sac de 80.000 de boabe. Asta, în timp ce fermierii obțin pentru porumbul comercial produs prețuri care și atunci, și acum se situează la nivel de 700-900 lei/to, în funcție de regiune, cantitate, perioada de livrare, acest palier reprezentând un nivel de referință în ultimii 20 de ani.

Mai mult, în perioada anilor 2011-2013, prețul de producție pentru semințele certificate la producătorii români era de 1.000-1.300 euro/to sămânță certificată (prețuri la contractele de multiplicare semințe), iar acum este în jurul a 1.300-1.500 euro/to sămânță certificată, deci prețul semințelor certificate vândute către fermieri se dublează, dar prețul pentru sămânța certificată produsă de fermieri a crescut cu doar 10-15%.

Nu contestă nimeni că mai sunt și ani (foarte puțini, ce-i drept) în care prețul cerealelor crește peste nivelul de referință al unei perioade mai îndelungate, dar în aceste momente de vârf și inputurile cresc la fel sau mai mult, dar apoi când prețurile cerealelor scad, lucrurile nu mai sunt similare și la inputuri.

Eu nu spun că firmele producătoare ar avea practici ,,dubioase”, fiindcă nu sunt mandatat să le verific activitatea, dar sunt ferm convins că globalizarea și, odată cu asta, înghițirea multor firme de semințe și apariția unor ,,mamuți” ai piețelor nu este neapărat un lucru benefic pentru concurență.

Un cercetător american pe nume Philip Howard, de la Michigan University, arăta într-o lucrare publicată în 2009 că, prin anii `90, primele cinci firme mondiale producătoare de semințe reprezentau undeva la maximum 20% din piața mondială, iar astăzi acestea dețin peste 70% din piață, ceea ce se traduce printr-o concentrare de piață extrem de agresivă, iar în plus la acest moment, foarte multe culturi conțin tehnologii patentate de cele mai mari companii, care limitează dramatic accesul micilor companii la acestea, din cauza costurilor ridicate de licențiere.

De altfel, în 2008 a existat o luare de poziție a peste 400 de cercetători din lumea întreagă care au atenționat asupra efectelor negative ale acestor concentrări necontrolate pe piața semințelor, iar efectele au început să se vadă din ce în ce mai pregnant.

Un alt exemplu care arată nevoia de reglementare o constituie piața mașinilor agricole, dar incluzând aici și serviciile de garanție și postgaranție, adică activitățile de service, mai popular spus.

În România, toți marii producători mondiali de utilaje nu vând direct produsele lor, ci sunt reprezentați pe piața românească de diverși distribuitori, care ori sunt exclusivi la nivel de țară, ori sunt exclusivi la nivel de regiune. Este drept că acolo unde sunt la nivel de regiune nu se afirmă asta public, dar orice fermier care va cere servicii din altă regiune ori nu va primi răspuns, ori va primi condiții de preț înfiorătoare, care îl vor face să renunțe.

Sigur că vor fi și voci care vor întreba ce este rău în asta, fiindcă este economie de piață. Este corect, și la noi este o piață liberă, dar trebuie să fie și concurențială, fiindcă și asta este o condiție a unei piețe libere și, mai mult, consumatorul final trebuie să fie apărat, acolo unde nu se poate apăra singur.

Pentru apărarea consumatorului există și un organism numit Consiliul Concurenței, care are sarcina de a supraveghea piața în fața unor abuzuri, doar că și cei de acolo pot avea limitele lor și câteodată trebuie să li se explice anumite lucruri specifice, care poate le scapă la nivel de înțelegere.

Astfel, un producător care într-o piață nu vinde direct produsele sale trebuie să formeze o rețea de distribuție din mai mulți distribuitori care să se concureze efectiv în piață prin preț și calitatea serviciilor, iar aceste aspecte nu sunt invenția mea, ci sunt prevederile normelor europene.

Așa cum arată dna avocat Andreea Marinescu într-un material apărut în 2014, ,,în primul rând, înțelegerile anticoncurențiale, cum ar fi fixarea prețurilor sau împărțirea piețelor, pot descuraja competiția și inovația. Atunci când companiile colaborează pentru a controla piața, există mai puțină presiune pentru a inova și a oferi produse sau servicii mai bune. Consumatorii sunt privați de beneficiile concurenței, cum ar fi inovația continuă, calitatea crescută și prețurile mai competitive.”

În acest caz, se pune întrebarea: dacă un fermier își cumpără un utilaj autopropulsat ca tractor sau combină, de la o firmă care reprezintă la nivel exclusiv producătorul respectivului utilaj, atât pe partea de comercializare, dar mai ales pe partea de service, nu cumva devine un client captiv?

Spun asta fiindcă la majoritatea mărcilor de utilaje nu există multe soluții (a se înțelege alte firme) de service nici în perioada de garanție, dar nici în postgaranție, ci doar la service-ul firmei distribuitoare. În această situație, după achiziția respectivului bun, dacă la un moment dat prețurile la manoperă sau deplasarea echipelor de service cresc aberant, tu, ca fermier, nu ai ce face, fiindcă nu există alte firme care să poată efectua reparația, deci nu există concurență, iar dacă te duci eventual la un service neautorizat, pierzi garanția produsului. Acest lucru este posibil și fiindcă astăzi aceste utilaje au diagnosticare computerizată, iar o unitate service fără programul de diagnosticare nici nu se apropie de utilaj, astfel că tu ajungi să depinzi exclusiv de un prestator de servicii și care în foarte multe situații este singurul la nivel de țară.

Să nu uităm că vorbim de utilaje scumpe, pe care nu poți azi să le cumperi și mâine să le vinzi, dar, din păcate, nici nu primești la achiziționarea utilajului un contract de service (contract primești, clauze de protecție nu conțin) care să îți ofere și ție anumite pârghii de protecție, în sensul că pot și ar trebui să existe formule prin care se stabilesc procente de creștere a serviciilor în funcție de anumite condiții, timpi de aprovizionare, tipurile de produse consumabile care ar trebui să existe permanent în depozitele de piese și multe altele.

Or, dacă ar fi existat o normă legală de reglementare în acest sens, care ar fi obligat astfel de firme să ofere pârghii de protecție și fermierilor, atunci aceștia din urmă ar fi putut fi și ei protejați și nu am fi ajuns în situația în care dacă acum cinci ani raportul costului unei reparații între piese și manoperă era de 50/50%, astăzi poate ajunge la 20/80%.

Sau poate ar fi putut exista o normă legală în care un producător să aibă mai mulți distribuitori pe piață, dar fără a le stabili regiunile în mod artificial, fiindcă tot o exclusivitate este și, la fel, împiedică exercitarea unei concurențe reale.

Ca o mică concluzie a celor două exemple de mai sus, poate ar trebui să înțelegem de ce o țară ca Franța construiește tot felul de bariere pentru a-și proteja firmele de semințe de a fi cumpărate de rivalii din piață, stimulând preluarea acestora de fel de fel de cooperative franceze sau formarea de companii noi prin fuziune între două sau mai multe firme franceze, iar acest lucru este dat de faptul că au înțeles importanța strategică a acestei industrii.

Apoi, și în cazul utilajelor poate ar trebui să ne inspirăm de la alții care și-au creat fel de fel de cooperative de mecanizare (se numesc CUMA în Franța) pentru lucrările cu utilaje scumpe, dar au organizat și service-ul aferent agreat de companiile producătoare, ceea ce pentru fermierii mici și mijlocii înseamnă prețuri mai mici, ei fiind membri ai respectivelor cooperative.

Mai există și exemplul fermierilor americani care au câștigat dreptul în instanță pentru a putea să își repare și singuri utilajele, iar firmele producătoare au fost obligate să le furnizeze informațiile necesare.

A treia cauză care a contribuit, în opinia mea, la criza actuală a sectorului vegetal este legată de lipsa sau nivelul scăzut de expertiză economică și managerială a multor fermieri.

Astfel, apar o serie de probleme cum ar fi:

A. Slaba evidență a cheltuielilor efectuate de fermă și lipsa urmăririi indicatorilor financiari, care nu permit băncilor o evaluare corectă a indicatorilor.

Foarte multe dintre fermele noastre, mai ales cele mici, nu țin contabilitate sau țin forme simplificate care nu le permit nicio analiză serioasă și pertinentă asupra rezultatelor economice, iar la multe ferme medii și mari, cei care conduc nu au nici noțiuni, dar nici nu vor să asculte de cei care se pricep și, de multe ori, se trezesc în situații-limită când foarte multe nu mai sunt de făcut.

Dar, pentru a fi înțeles mai exact ce vreau să spun, o să povestesc o situație pe care am avut-o la ferma mea. Acum câțiva ani, am avut o cultură de mazăre lot semincer afectată de secetă, iar producția a fost extrem de modestă, fapt ce a dus la înregistrarea unei pierderi foarte mari cu acea cultură. La sfârșitul anului respectiv, când se lucra la întocmirea bilanțului, am trimis draftul de bilanț să fie văzut și de analistul băncii cu care lucrez și acesta mi-a cerut să îi explic despre pierderea respectivă și dacă am documente care atestă respectiva problemă climatică. După ce am prezentat documentele doveditoare, ne-a explicat că respectiva cheltuială la cultura de mazăre lot semincer poate fi înregistrată într-un cont separat din bilanț prevăzut pentru astfel de evenimente și astfel banca înțelege că respectiva pierdere nu a fost înregistrată că tu ai fost un slab manager, ci este datorată unor cauze obiective, care nu au ținut de decizia ta managerială. Acest tip de înregistrare nu modifică rezultatul contabil și fiscal al societății, ci doar prezintă în mod corect detalii despre activitatea fermei și ajută banca să înțeleagă ce ai făcut tu, ca manager.

Trebuie să înțelegem că foarte mulți fermieri nici nu știu concret ce face contabilitatea, iar despre analiza financiară, sunt și foarte mulți fermieri medii, mari și foarte mari care nu au auzit și nici nu știu cu ce se ocupă, și, astfel, ajung să își conducă firmele în colaps, atunci când norocul și tupeul care i-a adus la acel nivel nu îi mai ajută.

B. Decizii de achiziții utilaje și/sau terenuri agricole fără legătură cu nevoia tehnică și posibilitatea economică.

De multe ori, decizia de achiziție în cazul a destui fermieri de toate mărimile este dată doar de orgoliu și grandomanie, decizie care afectează prin lipsa de lichiditate a fermelor și care, implicit, duce la pierderea discounturilor și, apoi, la plata unor dobânzi împovărătoare la achiziția inputurilor, precum motorină sau îngrășăminte, ajungând astfel să plătească dobânzi de peste 18-24% la credit furnizor, iar  la instituții financiare nebancare dobânzile depășesc și aceste plafoane în foarte multe cazuri, în condițiile în care dobânda băncilor este la 8-10%, în funcție de firmă, mărimea acesteia și bonitatea bancară.

Mă uit la foarte mulți fermieri care au investit în achiziția de teren fără să facă o corelare între cât au de plată și cât pot plăti. Asta, în condițiile în care, de exemplu, un teren cumpărat cu 8.000 euro/ha și credit bancar pe 15 ani, să spunem, la condițiile actuale de plată, ajunge ca la final să coste aproape dublu, adică 16.000 euro/ha, adică ai un cost anual de circa 1.100 euro. Or, ca tu să poți plăti acest hectar cumpărat, ai nevoie de 4-5 ha și ani buni ca producție să poți achita, fără să ai și alte investiții. Deci o fermă de 100 ha poate achiziționa maximum vreo 10-15 ha și se poate angaja la alte achiziții pe măsură ce le achită pe primele, asta, ca să poată rezista și când sunt ani slabi din punctul de vedere al producției.

Schimbând speța, avem numeroase situații când fermierii cumpără utilaje fără a fi corelate cu suprafața pe care o lucrează, pe motiv că ori sunt bani europeni și nu contează, ori fiindcă nu au cunoștințele economice de a face calcule de rentabilitate. Așa ajung să cumpere o combină nouă încântați de firme cu fel de fel de ,,cadouri otrăvite”, dar ei lucrează suprafețe mai mici de 200 ha și nu pot suporta financiar astfel de achiziții, sau fel de fel de autopropulsate, dar ei au suprafețe de teren fărâmițate și astfel fermierul pierde mai mult timp cu întinderea și strângerea lăncilor decât cu lucratul efectiv.

Ar fi multe de spus și aici, dar subiectul va mai fi abordat în mod sigur, având în vedere situația actuală, inclusiv cu propunerea de OUG privind amânarea ratelor la furnizori și bănci (astăzi, când scriu acest material, mai sunt discuții). 

C. O pregătire tehnică slabă, care nu le permite fermierilor să reziste în fața marketingului agresiv al multor firme cu produse îndoielnice în ceea ce privește calitatea sau efectul benefic asupra producției. Astfel, mulți fermieri ajung să-și umfle cheltuielile pe hectar cu fel de fel de elixire miraculoase doar pe hârtie, dar cu rezultate modeste sau deloc în practică.

Este important de spus că am început să avem segmente de produse care pot fi puse în comercializare, dar fără a le fi certificate performanțele de către organisme abilitate în acest sens, ceea ce permite existența multor, hai să spunem, păcăleli.

Ca o mică concluzie la materialul prezent, observăm că în toate cele trei grupe de cauze, lipsa reglementărilor legale este principala problemă, urmată de lipsa cunoștințelor specifice (manageriale) a jucătorilor din piață. Din păcate, chiar dacă frecvent invocăm alte țări în diferite probleme abordate, nu vrem să înțelegem că Franța este lider european în domeniu tocmai printr-o reglementare foarte detaliată, minuțioasă și riguroasă a tuturor activităților, astfel încât jucătorii au un spațiu de manevră foarte limitat din punct de vedere social, profesional sau economic.

Ne place sau nu, pe lângă reglementările legale mai sus menționate care sunt imperioase, trebuie să introducem forme de școlarizare ,,obligatorie” a fermierilor care nu au pregătire specifică în domeniu, ar trebui să reglementăm activitatea consultanților, dar pe specialități, fiindcă și aici am ajuns să avem unii pricepuți la toate și în realitate la nimic.

Nu spun că sistemul francez ar fi perfect, dar fără discuție este cel mai avansat la acest moment în Europa, lucru demonstrat și de faptul că urmăritorii, ca Belgia, Germania, Olanda, Spania sau Italia, au trecut la reforme legislative profunde care tocmai să permită maximum de rezultate ca și în modelul urmărit, respectiv Franța. În plus, încercând să și inoveze în anumite privințe, cum este Spania în domeniul asigurărilor agricole și eficiența apei de irigat, Germania în diversificarea activităților în ferme cu activități nonagricole, investiții în agrochimie și procesarea produselor agroalimentare, Italia în domeniul produselor alimentare ecologice, producția de legume și mai pot fi foarte multe exemple.

Și la noi au apărut pe ici, pe colo mici idei, rezultatele fiind încă așteptate, doar că personal nu cred într-un bum al dezvoltării, cât timp nu construim fundația, adică reglementările legale, fiindcă altfel la prima turbulență în piață, cum sunt acești ani consecutivi de secetă, ne trezim că se prăbușește tot edificiul.

Tot ceea ce noi, fermierii, suportăm acum în agricultură este consecința faptului că, în ultimii 30 de ani, am avut doar visători în ale ,,construcțiilor strategice”, dar niciodată nu am avut un specialist în ,,rezistența economică” și acum culegem rezultatele. La care se adaugă lipsurile fiecăruia dintre noi, ca fermieri.

În rest, numai de bine.

Articol de: dr. ing. ȘTEFAN GHEORGHIȚĂ, fermier (jud. Brăila) și membru LAPAR, publicat în Revista Fermierului, ediția print – noiembrie 2024

CITEȘTE ȘI: Criza datoriilor din agricultură. Realități, dorințe și soluții

Criza agriculturii și ,,reforma lui Barbu”

Agricultura românească și alegerile. Sau ,,pentru cine și ce votez?”

Abonamente Revista Fermierului ediția print, AICI!

Principalul subiect al agendei sectorului vegetal din România în acest moment îl constituie proiectul de OUG privind amânarea plății ratelor și dobânzilor către instituțiile financiare bancare și nebancare (bănci, IFN-uri și leasing), a ratelor către furnizorii de inputuri și utilități și interzicerea executărilor silite a fermierilor care au avut rate scadente neachitate în acest an înainte de adoptarea OUG-ului, sau executări care urmează a avea loc în viitor.

În subsidiar mai avem din partea ministrului Barbu promisiunea unei OUG pentru acordarea de despăgubiri, tot pentru sectorul vegetal, în valoare de echivalent 200 euro/ha, proporțional cu gradul de afectare.

Nu trebuie să mai aducem în discuție că fiecare parte a procesului, fermieri, distribuitori sau minister au argumentele și obiectivele sale, dar mai mult ca niciodată avem nevoie de poziții echilibrate, deoarece piața nu are nevoie de un ,,război”, ci are nevoie de o soluție de compromis care să permită continuarea activității.

Chiar dacă pare lipsit de importanță, totuși doresc să precizez de la început că eu, ca fermier, am deja toți furnizorii achitați, iar ratele bancare pentru acest an deja în procent de 75% au fost achitate de către ferma mea. Și spun acest lucru doar pentru simplul motiv de a fi înțeles de toată lumea, că nu am un interes direct în modul de soluționare al acestei probleme, comparativ cu alte persoane care au mai adus în discuție diverse propuneri de soluții, iar singura dorință a mea fiind ca între toate părțile să se găsească un compromis.

Dar, pentru a propune o soluție trebuie să ne aplecăm un pic asupra structurii contabile a costului unei ferme, iar de aici apoi putem vedea unde se poate interveni și cum.

Costul total al unui hectar de cultură este format din costurile directe și cele indirecte. La costurile directe avem toate cheltuielile legate de înființarea culturilor, adică costurile cu motorina, cu semințele, cu îngrășămintele, cu pesticidele, cu salariile, cu piesele și reparațiile utilajelor și la final costurile cu arenda.

Costurile indirecte sunt reprezentate de costurile financiare (dobânzi, comisioane bancare), costurile cu amortismentul (recuperarea investițiilor făcute cu utilaje, clădiri, etc), asigurările culturilor și ale patrimoniului și alte cheltuieli directe (impozite locale, cheltuieli cu personal TESA, cheltuieli cu telefoane, licențe calculator, autorizații, PSI, SSM, etc).

De precizat că, aceste cheltuieli sunt pentru fermierii care respectă legea, ăia câți sunt, dar pe viitor cei care vor citi și înțelege acest material sau altele asemănătoare vor putea să aprecieze altfel lucrurile citite, în comparație cu cele enunțate de fel de fel de „filozofi ai agriculturii” care vin cu fel de fel de costuri, dar nici de ei știute sau înțelese, doar auzite pe la colțuri.

La acest moment, dacă vorbim de o tehnologie minimum-till la cultura de grâu, costurile cu aceste inputuri până la momentul recoltării sunt, la modul orientativ în ferma mea, dar cu mențiunea că sunt diferențe între ferme în funcție de tehnologie, de calitatea terenului și planul de fertilizare, teren irigat sau neirigat, arendă mai mare sau mai mică și multe altele, astfel:

• Motorină pentru lucrări de înființare și recoltare – 59 litri/ha

• Motorină pentru irigat 3 udări – 80 litri/ha

1. Cost motorină - Total 139 litri/ha la un cost de 5,5 lei/litru (fără TVA) = 765 lei/ha motorina (include și transport apă, îngrășăminte, semințe, încărcător);

2. Cost salarii de 660 lei/ha – la o suprafață de 640 ha avem trei mecanizatori, doi la pază sistem irigații, un paznic la fermă, eu cu de toate ca activități, la fel și soția, pentru administrativ;

3. Cost sămânța de grâu - 400 lei/ha (sămânță produsă de mine din sămânță de bază achiziționată);

4. Cost îngrășăminte – 775 lei/ha (adică 130 kg DAP/ha la cost de 3.035 lei/to fără TVA și 200 kg uree la cost de 1.900 lei/to fără TVA totul la cash);

5. Cost pesticide – 338 lei/ha, care include două insecticide de contact, două fungicide și un erbicid pentru dicotiledonate (din motive publicitare nu pot da numele, dar produse bune,însă nu ultimul trend);

6. Cost cu piesele, reparații și aprovizionarea – 204 lei/ha.

Costuri directe fără arendă – 3.040 lei/ha

     7. Cost cu arenda – 940 lei/ha (asta deoarece 40% din teren este proprietatea fermei, arenda fiind în realitate de 1.500 kg grâu/ha).

Costuri directe cu arenda inclusă – 3.980 lei/ha

Costurile indirecte ale fermei, în sumă totală de 2.533 lei/ha, sunt constituite astfel:

1. Cheltuieli indirecte – 243 lei/ha (impozite locale, licențe, chirii, salarii TESA, etc);

2. Dobânzi – 600 lei/ha, în condițiile în care acestea au crescut de la 3,5% în 2019 la 8,3% în prezent;

3. Asigurări – 90 lei/ha;

4. Amortisment – 600 lei/ha.

Aici, o mică mențiune răutăcioasă, cei care vor să își dea cu părerea asupra costurilor la diferite culturi, dacă tot o fac, să o facă transparent ca niște profesioniști, adică să o facă defalcat ca în formula de mai sus, astfel încât oricine să poată aprecia dacă este sau nu corect.

Văd, din păcate, pe rețelele de socializare sau chiar în presă, fel de fel de ,,specialiști calificați la locul de muncă” care aruncă fel de fel de rezultate, dar fără să prezinte și argumentele în sprijinul celor afirmate.

Revenind la problemele noastre, să ne ocupăm cum se pot ajuta fermele care au înregistrat pierderi din cauza secetei, și ne oprim întâi asupra costurilor directe care fără arendă sunt undeva la 3.000 lei/ha.

Dacă luăm în calcul o suprafață care are grad de calamitate de 100%, vom avea teoretic situația în care circa 1.000 lei/ha vor fi recuperați din despăgubirile acordate de guvern, apoi încă vreo 1.000 lei/ha vor fi recuperați din valoarea subvențiilor și aproximativ 1.000 lei/ha la care se mai adaugă și arenda vor rămâne descoperiți, aici fermierul va trebui să găsească formule de acoperire a acestora. Această ultimă sumă poate teoretic fi acoperită prin negocierea unor restanțe cu furnizorii de inputuri, sau prin amânarea plății impozitelor locale, prin obținerea unor credite tip Creditul Fermierului, dar asta doar pentru fermierii care au bonitate bancară și care nu au consumat ajutorul de minimis de 280.000 euro.

Propunerea 1

Pentru a putea fi convinși distribuitorii de inputuri de a fi flexibili în negocierea unor amânări la plată a unor scadențe, cred că ar conta dacă în OUG-ul privitor la acordarea de despăgubiri va fi prevăzut că sumele cuvenite de fiecare fermier afectat de secetă, acesta le va primi ca vouchere, care vor putea fi folosite doar în achitarea de inputuri gen semințe, pesticide, îngrășăminte și motorină, care au fost achiziționate în trecut sau vor fi achiziționate în viitor. Astfel, distribuitorii vor avea garanția că sumele acordate drept despăgubiri către fermieri vor intra efectiv în sistem și nu vor fi cheltuite în alte scopuri.

Propunerea 2

În vederea asigurării unor sume de bani necesare acoperirii costurilor care depășesc valoarea despăgubirilor și a subvențiilor, se poate lua în calcul acordarea de credite cum ar fi Creditul Fermierului, dar cu o durată mai lungă de cinci ani, poate undeva la 7-8 ani, tocmai pentru a da timp de redresare pentru ferme. Propunerea MADR de a extinde folosința acestor credite și pentru plata unor rate la credite anterioare cred că este pozitivă cu condiția să fie bine implementată și cât mai rapid.

Doar că aici trebuie să avem în vedere că băncile evaluează bonitatea solicitanților în conformitate cu prevederile regulamentului BNR, iar simpla existență a unor garanții nu este suficientă pentru a se acorda un credit, deoarece băncile nu sunt agenții imobiliare.

Or, din punct de vedere financiar fermierii care sunt în al doilea sau al treilea an de secetă, în mod cert nu mai au indicatori (așa cum sunt stabiliți astăzi) care să certifice bonitate bancară și implicit nu vor obține credit indiferent ce garanții ar avea.

De aceea, cred că se impune o discuție cu BNR pentru a se acorda derogări de la regulamente pentru modul de calcul al indicatorilor fermelor afectate de secetă, pentru o durată de 90-120 de zile, tocmai ca aceste ferme să aibă timp să acceseze credite.

Propunerea 3

Mergând mai departe cu analiza, consider că pentru cheltuielile indirecte ar trebui să avem în vedere că valoarea principală este reprezentată de credite (amortisment) și dobânzi, ori astea pot fi acoperite prin amânarea la plată a ratelor și dobânzilor propusă prin draftul de OUG de către MADR, formulă care a mai fost aplicată și în pandemie.

Că poate formularea motivației OUG-ului mai trebuie completată și modificată pot înțelege, dar formula nu mai este o noutate și teoretic cum a mers prima dată ar trebui să meargă și acum.

Propunerea 4

Un procent acceptabil care să fie luat în calcul pentru acordarea de amânări la plata creditelor, dobânzilor și a ratelor la furnizori, eu, personal, le-aș lua în calcul de la un grad echivalent de afectare 100% pentru cultură pentru un minim 30% din suprafață (exemplu: la 100 ha de cultură trebuie să am 30 ha afectate în procent de 100% sau orice altă formulă echivalentă. Prin formulă echivalentă înțelegem dacă din 100 ha am 50% afectate 60%, înseamnă că am 30 ha, adică 30% afectate 100%).

Procentul este același cu sistemul asigurărilor care iau în calcul să ai o pagubă mai mare de 30% pentru a fi despăgubit, aspect prins și în regulamentul european.

Procentul de amânare pentru fiecare solicitare în parte (la bănci, IFN-uri, distribuitori) ar trebui să fie egal cu gradul de afectare mediu pe fermă, adică dacă am 70% din suprafață afectată 100%, pot să amân fiecare datorie în parte în procent de 70%, ceea ce înseamnă în opinia mea o formulă echitabilă, atât cât poate fi în astfel de condiții.

Propunerea 5

Pentru a face suportabile toate aceste măsuri pe filieră, cred că se impune o discuție și cu Ministerul Economiei, astfel încât amânările stabilite mai sus, să fie suportate 50%-50% între distribuitori și producători, acolo unde există acest lucru. Astfel, dacă un fermier amână 1.000 lei dintr-o datorie pentru semințe, aceasta să fie suportată jumătate-jumătate între distribuitor și producătorul de sămânță.

Propunerea 6

Distribuitorii și producătorii să fie și ei eligibili pentru un credit după modelul Creditul Fermierului, cu garanții de stat pentru o durată de 3-5 ani, pentru depășirea problemelor din lanțul de aprovizionare.

Eu nu susțin că nu ar putea fi și alte măsuri care să ajute depășirea impasului de acum, doar că ar trebui formulate urgent și implementate și mai rapid. În mod cert povara acestor măsuri trebuie împărțită cât mai echitabil și, mai mult, trebuie cu această ocazie să implementăm și un mecanism de gestiune a riscului, unde pornind de la propunerea ministrului Barbu de a face o asigurare de secetă pe baza firmei de asigurări a Eximbank (asta până când și alte firme de asigurări ar intra în joc).

Propunerea 7

Implementarea unui sistem de asigurări în trepte după cum urmează:

• O asigurare obligatorie unde valoarea primei de asigurare va fi constituită din cei 3% reținuți din valoarea subvențiilor, la care se adaugă sume din fonduri europene și naționale, iar valoarea asigurată să fie de maximum 1.000-1.500 lei/ha;

• O asigurare opțională, pentru cei care doresc, prin care să plătească diferența de primă de asigurare, iar valoarea asigurată să crească de la cei 1.000-1.500 lei/ha, de la punctul anterior, la 2.500-3.000 lei/ha, adică valoarea asigurată opțional să fie de 1.500 lei/ha;

• Asigurarea opțională pentru secetă de la punctul anterior va fi posibilă doar pentru acei fermieri care își asigură respectivele suprafețe și pentru celelalte riscuri, ca înghețuri, incendii, furtuni și ploi torențiale, etc.

CONCLUZIE

Nu susțin că aceste propuneri ar fi cele mai bune sau perfecte, sunt sigur că pot fi îmbunătățite, dar constituie o bază de discuție și pot duce la depășirea crizei în care ne aflăm. Și, totodată, ar pune și bazele unor soluții pentru viitor.

În rest, numai de bine.

Articol de: dr. ing. ȘTEFAN GHEORGHIȚĂ, fermier (jud. Brăila) și membru LAPAR

Abonamente Revista Fermierului – ediția print, AICI!

La data așternerii pe hârtie de către subsemnatul a acestor rânduri, lumea fermierilor români stă cu ochii ațintiți către promisiunile de ajutor lansate în eter de către ministrul Barbu, prin intermediul cărora se speră și se încearcă traversarea uneia dintre cele mai negre perioade din agricultura românească.

Când zic una dintre cele mai negre perioade, dacă nu chiar poate cea mai neagră, mă gândesc la seceta pedologică cumplită care a început să facă ravagii pe mari suprafețe începând cu anul 2020, iar apoi, an de an, s-a amplificat ca intensitate dar și complexitate, prin coroborarea cu o arșiță extraordinar de puternică, ajungând ca anul 2024 să reprezinte vârful dramatismului în agricultura românească.

După data de 1 septembrie se anunță adoptarea de Guvern a ordonanțelor care au în vedere implementarea măsurilor de ajutor pentru fermierii în criză, cum ar fi acordarea celor 200 euro/ha despăgubiri, amânarea ratelor la bănci și furnizori, implementarea unei asigurări universale de secetă pentru sectorul vegetal, modificarea programului de finanțare ,,Creditul Fermierului” și poate or mai fi și altele, care mi-au scăpat.

Cum era și normal într-un an electoral, acuzele au început să curgă din toate părțile, câteodată cu argumente logice, câteodată doar cu argumente ,,electorale”, iar fermierii ar trebui să treacă prin filtrul propriu ce este bine sau rău.

Personal, am mai spus și acum repet, ministrul Florin Barbu are mai multe ,,calități” unde ar fi loc de lucrat, cum ar fi partea de comunicare, unde de cele mai multe ori subiectele sunt alambicat prezentate, ceea ce le face să fie greu de înțeles, uneori cu cifre care se văd că nu întotdeauna au fost analizate mai în profunzime, fără explicații mai largi ale măsurilor care se doresc adoptate și implementate, astfel încât cei din lumea agricolă să poată înțelege despre ce este vorba și ce se dorește.

Un alt aspect negativ, datorat în mare măsură ministrului, este că MADR nu are și alți comunicatori de forță și substanță în afară de acesta, care să îi preia o parte din angajamente pe anumite probleme, ceea ce arată, probabil, o lipsă de delegare a unor atribuții care poate avea mai multe cauze, cum ar fi lipsa de încredere în colegi sau lipsa de pregătire și competență a acestora, o frână interioară a ministrului Barbu de a delega anumite aspecte și multe altele care poate mie îmi scapă.

Faptul că în minister nu se încearcă o reformă a cadrelor prin aducerea de suflu nou este tot o problemă, fiindcă acest lucru este imperios pentru a se mai putea ,,fisura” imobilismul birocratic al anumitor departamente, agenții și regii din cadrul sau din subordinea MADR.

Știu, o să mi se arate că există anumite încercări de a se face ceva în acest sens pe la anumite agenții, dar schimbările sunt, parafrazând din fotbal, în loc de ,,post pe post”, cu formula ,,competență pe competență”, indiferent care este nivelul de referință al acesteia.

Lăsându-l pe ministrul Barbu cu ale sale ,,abilități de șlefuit” deoparte, o să mă opresc un pic la principiile măsurilor anunțate, dar cu un preambul al unui trecut recent.

De la numirea acestuia în fotoliul ministerial al Agriculturii, într-o perioadă grea, care arată poate lipsa de noroc, pe alocuri, a ministrului Barbu, acesta a trebuit să planeze printre diferitele probleme.

Primele au fost acuzațiile cu ,,stuful din Deltă”, prin care se speculează că ar proteja interesele oneroase ale unor membri ai familiei Stănescu și unde toată lumea așteaptă ca anunțatele anchete ale EPO să ajungă la anumite concluzii, că bune, că nebune, dar să știm și noi.

Doar că după umila mea părere, la cât de mult durează citirea unor contracte și norme legale, îmi este greu să cred că ceva palpabil pe linie juridică va ieși drept infracțiune, iar situația în esență este doar un motiv de ,,urări electorale”, așa cum au fost, se pare, și cele la adresa fostului ministru Chesnoiu, unde după doi ani, nu este clar dacă înregistrările avute sunt sau nu dovezile unei infracțiuni. Cu toate astea, acesta a trebuit să își ducă osânda publică, fără a fi clar stabilit dacă este vinovat.

Dar la noi încă este acceptată prostia că orice demnitar ,,este vinovat apriori” și, chiar dacă nu se poate dovedi o faptă, nu contează că a fost acuzat pe nedrept, fiindcă, totuși, de-a lungul timpului ceva ilegal tot a făcut el.

Ce-i drept, toate aceste zvonuri, informații pe surse și alte astfel de formule ajută concurența politică într-un an electoral și trebuie să recunoaștem că situația este valabilă și în sens invers, astfel încât toate partidele sunt afectate și negativ, dar și profită de pe urma unor astfel de situații.

Întorcându-ne la acțiunile ministeriale, poate ar trebui să ne aducem aminte și de Creditul Fermierului, care propune formule avantajoase de finanțare cu 1,95% pe an, dar doar dacă nu ai consumat anterior tot plafonul ajutorului de stat de 280.000 de euro, stabilit prin regulamentele europene.

Și, ce să vezi, chiar dacă neobservată de multă lume, România a cerut în mod oficial prin ministrul Barbu o analiză a acestui plafon în vederea măririi lui, măcar temporar, cât timp există problema ucraineană, iar deocamdată propunerea este în analiză.

Mergând mai departe cu inițiativele ministeriale, au venit apoi acuzațiile că ministrul Barbu este lipsit de diplomație la Bruxelles, că nu înțelege cutumele de acolo, în condițiile în care acuzațiile erau alimentate ori de cei care de mult prea mult timp nu prea au reprezentat meritoriu interesele României acolo, ori de cei la care ,,orbirea datorată glaucomului electoral” îi făcea să nu priceapă absolut nimic, chiar și atunci când inițiativele nu erau de lepădat.

Când zic de cei de la Bruxelles (funcționari români), doresc să spun doar că de numeroase dăți, datorită recomandărilor și negocierilor lor mai ,,fără coloană vertebrală”, România nu s-a opus cu succes mai la niciuna dintre măsurile adoptate acolo și care au pus în dificultate fermele românești și sectorul agricol, în general. Asta, fiindcă diplomația pe care au practicat-o cei de acolo, care ne reprezentau (cel puțin declarativ), nu a dus la coagularea unei majorități care să ne ajute. Oare în acest caz ne-a ajutat respectarea cutumelor diplomatice?

Asta, deoarece acești funcționari au adoptat poziția ghiocelului, când forurile bruxelleze au adoptat decizia ca unele tipuri de ferme să fie scoase în afara ,,viitorului comunitar”, atunci când au uitat să susțină nevoia României de a folosi neonicotinoidele, lucru despre care aflăm cu stupoare că a fost datorat și faptului că birocrații și specialiștii noștri din agenția de resort au uitat să înregistreze celebrul nostru dăunător de la porumb, pe numele lui ,,rățișoara porumbului – Tanymecus dilaticollis”, la EPPO (European Plant Protection Organisation).

Or, cei de acolo (funcționarii bruxellezi) nu înțelegeau ce derogare să dea pentru un dăunător pe care nu-l găseau în clasoare și despre care nu puteau afla nimic, cu toate că ministerul plătea cotizația anuală la această organizație, dar Agenția Fitosanitară a dibuit „performanța” de mai sus și acum se chinuie să o remedieze. Nu știu a cui este vina și nu eu fac anchete, dar problema există.

Tot cu largul concurs al ANF și al colegilor care ne-au reprezentat la UE, noi nu ne-am opus la nicio eliminare de molecule fitosanitare, cum reprezentanții MADR de la acele momente nu s-au opus nici la regulamentele care ne-au impus numeroase condiționalități, iar când ne-am pus contra au fost meritele unor europarlamentari și nicidecum ale celor care sunt deja de prea mult timp acolo și care cred că sunt de neînlocuit.

Revenind la calitățile diplomatice ale ministrului Barbu, dacă ne referim la modul că nu poartă papion și joben, atunci sunt de acord că avem o problemă, dar nu prea cred că este lipsă de diplomație dacă vorbește public și apăsat despre ce mă doare ca țară, mai ales atunci când înțelegerile nu sunt respectate de către unii parteneri de dialog, poate și cu largul concurs al unor persoane implicate în aceste discuții.

Sunt de acord și am spus-o și mai sus, comunicarea nu este un punct forte al ministrului, dar atitudinea oarecum îndrăzneață și entuziastă ne-a făcut să fim în prima linie a țărilor care au obținut modificarea condiționalităților și unde, în plus, este corect de menționat că o importanță majoră în adoptarea mai rapidă a avut-o și ,,răzvrătirea multor fermieri europeni”.

Acum se încearcă și modificarea regulamentelor privind excepțiile la folosirea neonicotinoidelor, unde vom vedea ce va fi, dar măcar începem să punem pe masă și subiectele noastre care de prea mult timp au lipsit sau, dacă au existat, au fost adoptate fiindcă au fost comune și altor țări.

Revenind la măsurile de ajutor anunțate pentru fermierii români, văd deja că mulți contestă măsurile, ca fiind proaste, insuficiente, neconstituționale și oricum altfel, fără să văd întotdeauna și argumentele care stau la baza afirmațiilor.

De la început doresc să precizez că sunt de acord că unele aspecte anunțate sunt discutabile, legat de modul de implementare și efectele care vor fi generate, dar la altele prea mult nu se poate comenta, deoarece nu sunt prea multe informații, iar acestea urmează a fi prezentate în perioada următoare.

Acum, dacă le luăm un pic pe rând, despăgubirile de secetă sunt anunțate la nivel de 200 euro/ha. Puțin sau mult este o discuție, dată, pe de-o parte, de posibilitățile bugetare și de amploarea catastrofei, dar și de nepriceperea economică a unor fermieri, mari și mici, care, din cauză că nu știu să își țină și să înțeleagă contabilitatea, anunță cifre deformate ale costurilor pe hectar și, pornind de la acele costuri, valoarea despăgubirilor se apropie de 50%, iar în acest caz ce să înțeleagă un funcționar? Dacă tu, fermier, afirmi, fiindcă nu te pricepi, că despăgubirea propusă reprezintă aproape 50%, cât să îți dea statul? Apropo, nicăieri în lume nu se dă mai mult de 60%, indiferent de țară și de ce potență financiară are. Cei care nu înțeleg să citească revistele unde fermieri de toate neamurile spun că ei cu 2.000 –2.500 lei/ha fac o cultură, păi atunci cât să vrei despăgubire? Eu nu spun, poate că sunt și astfel de situații în anumite cazuri, dar ce facem cu comunicarea, fiindcă și MADR va zice „faceți și voi ca cei care pot”.

Ăsta este rezultatul că toți pot vorbi oricând și oricum, că se pricep sau nu, iar toată lumea apoi trebuie să își ducă crucea.

Privitor la termenul de acordare, s-a anunțat 15 octombrie, dar eu cred că ar fi un succes și acordarea până la 1 decembrie, în condițiile în care în anii trecuți s-au acordat anul următor sau deloc. Dar să mai avem puțintică răbdare.

Legat de al doilea punct pe ,,ordinea de zi” a ministrului, adică sistemul de asigurări de secetă, recunosc că ideea m-a pus pe gânduri și faptul că se apelează la o formulă cu o firmă deținută de statul român poate fi o sabie cu două tăișuri.

Partea pozitivă este previzibila deschidere a societății de asigurări față de propunerea ministerială, apoi faptul că sunt incluși în sistemul de asigurări național și internațional, iar o reușită poate duce la atragerea rapidă și a altor doritori din ,,plăcinta de asigurări rezultată”.

Poate va fi și o lecție pentru foarte multe firme, firmulițe, susținute când de unii, când de alții și care sperau să obțină ba un contract de consultanță, ba un contract pentru un studiu sau alte mici astfel de cheltuieli (de câteva milioane de euro fiecare) prin care să ne învețe cum să facem, dar cu experiențe căpătate pe ici, pe colo, prin ,,țări neesențiale sau fără rezultate notabile în acest sens”.

Mirosul fripturilor pe bani publici i-a făcut interesați și dornici pe mulți dintre cei care lustruiesc clanța diverselor uși din minister de pe la diverse asociații, ONG-uri, grupuri de interese, care au încercat „să facă lobby”, așa cum modern se spune acum la influență, sperând că poate se va lipi ceva și de degețelele lor.

Doar că multe astfel de entități interesate spuneau că știu cum să facă, dar mai întâi trebuia făcut studiul (adică, plata lui era importantă) și abia apoi ne vor spune cum să facem, dar fără ca la început să emită un minimum de idei de bază pentru a înțelege care va fi direcția care se va urma.

Dar există și o parte negativă a tăișului sabiei despre care vorbeam, în sensul că lucrul cu o firmă de stat poate duce și la derapaje de diverse tipuri, poate exista și o lipsă de profesionalism sau o dorință de puțintică corupție, iar tot acest proiect poate risca într-un an catastrofic, cum este 2024, să se transforme într-un coșmar pentru cei care vor fi atunci la putere.

Având în vedere nivelul redus al informațiilor de până acum, eu, personal, ca ipoteză de lucru, aș fi recomandat ca asigurarea de secetă să aibă două componente, adică să existe o parte de bază și obligatorie, unde pentru prima colectată conform propunerilor ministrului Barbu (3% din subvenții + fonduri europene + fonduri naționale) să se elibereze o poliță cu o valoare asigurată, să zicem, de cca 1.500 lei/ha (ceva asemănător PAID la locuințe), iar cine dorea să acceseze o poliță care să ducă valoarea asigurată până la, să zicem, 3.000 lei/ha să plătească o primă suplimentară.

Pentru polița suplimentară, aș fi impus regula că o poți face dacă tot la aceeași companie de asigurări îți asiguri și celelalte riscuri generale, precum furtuni, grindină, ploi, vijelii, înghețuri etc.

Să ne oprim și la punctul trei, privind intenția amânării ratelor la creditele cu dobândă mai mare de ROBOR + 2%, la furnizori și amânarea executărilor pentru scadențele din acest an.

Această problemă aș împărți-o în două, iar prima ar fi cea legată de credite, unde acuzările de atitudine comunistă sau altele asemănătoare sunt doar joc electoral, în condițiile în care formula a mai fost adoptată și de cei care conduceau prin anii 2020, deci putem să o lăsăm baltă cu acuzațiile.

Aici, legat de credite rămâne de interes faptul că, cel puțin teoretic, nu se pot amâna creditele din programele AGRO IMM INVEST sau altele asemănătoare, deoarece ar fi fost deranj mare, ele fiind garantate de către stat, care risca astfel să fie executat rapid de bănci, iar impactul pe buget ar fi fost dezastruos.

A doua parte a problemei, trebuie să recunosc că o consider ca fiind extrem de periculoasă, este amânarea ratelor către furnizorii de inputuri. Cel puțin din cele afirmate până în prezent, aceștia vor fi expuși neîncasării, ceea ce îi poate duce în situații de insolvență, mai ales dacă ei, la rândul lor, nu vor găsi înțelegere la furnizorii lor. Or, personal, cred că acest lucru nu este unul corect, în condițiile în care dintre cei doi parteneri din piață, tu favorizezi doar unul, iar al doilea nu că nu îl ajuți, dar îl și bagi la apă.

Astfel, pe lângă riscul ca acești furnizori de inputuri să întâmpine probleme financiare, este posibil ca bumerangul să se întoarcă tot împotriva fermierilor, dacă furnizorii de inputuri vor solicita pe viitor plata la livrare a acestora, ceea ce pentru mulți fermieri este doar o mare utopie, o imposibilitate.

Ce vom face, atunci? Vom forța furnizorii de inputuri să livreze obligatoriu fără bani?

Toată lumea așteaptă lămuriri privitor la acest subiect, dar anticipez că vor fi probleme destul de mari, dacă se va merge pe acest principiu, care nu cred că va fi benefic pentru nimeni.

Ultimul punct ministerial este legat de modificarea Creditului Fermierului, care să poată fi folosit și pentru refinanțarea altor credite, având dobândă de 1,95%, un instrument de finanțare foarte bun, doar că nu știu câți fermieri mai au plafon de ajutor de stat care să le permită o astfel de accesare.

Pentru moment, doar asta aș spune, rămânând ca după publicarea ordonanțelor care vor sta la baza acestor măsuri să vedem ce rezolvări sau ce probleme concrete vor apărea și să revenim cu alte comentarii.

Ca o mică concluzie, eu aș aprecia faptul că, de voie, de nevoie, se încearcă abordarea unor probleme prea mult amânate, unde vor fi și bune, și rele, iar criticile vor fi binevenite, mai ales argumentate, dar bine că s-a început și va fi și mai bine, dacă se vor continua și finaliza multe dintre acestea și altele care stau la rând. Dar timpul ne va arăta ce va fi.

În rest, numai de bine.

Articol scris de: dr. ing. ȘTEFAN GHEORGHIȚĂ, fermier (jud. Brăila) și membru LAPAR

Suntem în vara anului 2024 și din nou constatăm o lipsă acută de precipitații, mai ales în perioada martie-iulie, dublată de o arșiță extremă în ultimele săptămâni ale lui iulie, iar seceta în aceste condiții este cruntă în majoritatea zonelor din estul, sud-estul, sudul, sud-vestul și pe alocuri vestul României.

În timp ce fermierii se uită împietriți la culturile de primăvară pârjolite de arșița atmosferică și seceta pedologică, unii politicieni, stimulați de mirosul ,,sângelui electoral”, ies din vizuinile lor și încearcă să arate lumii că ei sunt cei mai pricepuți și atotștiutori, cu toate că în realitate sunt doar niște rebuturi ale ,,matriței” politice din ultimii 30 de ani și care, în lipsă de altceva, ne place sau nu, sunt angrenajele mecanismelor administrative din zilele unui prezent mult prea trist și cenușiu.

Avem o perioadă de ani secetoși în cascadă, astfel încât chiar și cei mai optimiști dintre fermieri se văd astăzi, după 3, 4 sau 5 ani consecutivi de secetă, ca fiind fii alungați ai unei divinități obosite de a rezolva de una singură toate problemele agriculturii românești.

Imaginea fermierilor români, ăia mici, medii sau mari, dar care muncesc de le ies ochii din orbite și care investesc în visul lor, acela de a asculta tăcuți nevoile câmpului și al culturilor, le este deformată de mult prea mult timp și de mult prea mulți inculți și nepricepuți în ale meseriei, care au singurul merit că au existat atunci când nimeni nu era dornic de a face agricultură și astfel, în dispreț și indiferență, tratează sau, mai bine zis, au tratat această artă ancestrală a omenirii la fel ca pe o afacere interlopă, în care banii vin mult prea ușor și fără muncă.

Doar că vremurile s-au schimbat și, cum este în viață, „ce este de haram de haram se duce”, iar acum vedem cum natura ne pedepsește pentru mult prea mulți ani în care nu am făcut nimic pentru a ne pregăti pentru ceea ce trăim și cum am acceptat să promovăm la rang de demnitari unii care s-au dovedit a fi incapabili de a genera soluții pentru vremurile pe care le trăim.

Dar cum este mai mereu în viață, cei care au ajuns demnitari fără a-i recomanda nimic profesional sau de altă natură, doar niște înțelegeri politice încheiate în obscuritatea labirintului de partid, au păstorit cu abnegație dezastrul incompetenței în sectorul agricol, reușind performanța de a bloca sau anula mereu performanța antreprenorilor și fermierilor din sectorul de agribusiness.

Astfel s-a ajuns la situația în care toate instituțiile statului de orice fel sunt blocate în incompetență, lipsă de responsabilitate și inițiativă, în provizoratul funcției pentru șefi, care astfel sunt mai ușor de controlat și pedepsit în cazul în care „ar fluiera în biserica” intereselor de partid și de gașcă, și multe alte asemenea situații.

În schimb, mulți dintre acești demnitari s-au dovedit extrem de buni în a acționa machiavelic pentru a antagoniza societatea civilă versus fermieri, pe teme desuete după mai mult de 30 de ani de la Revoluție, cum ar fi ,,ați distrus sistemul de irigații”, ,,ați furat tot”, ,,ați distrus IAS-urile și CAP-urile lui Ceaușescu”, până la exprimări mai moderne, de genul ,,câte jeepuri aveți” sau altele asemănătoare.

Astfel de momente aduc pe sticla televiziunilor sau în eterul posturilor de radio diverse personaje, multe dintre ele cunoscătoare doar ale unor clișee care dau bine la cei mulți și neinteresați de problemele din agricultură mai mult decât orice altă știre, iar aceștia nu se apleacă deloc asupra realității unei știri.

De aceea, soluția realizării de noi sisteme de irigații este adusă mereu în prim-planul societății civile în astfel de momente, cu toate că la ora actuală se pot iriga undeva între 8-10% (circa un milion de hectare) din suprafața agricolă totală, iar această suprafață a fost amenajată pe timpul „Împușcatului” undeva pe durata a peste 15 ani, în condițiile în care nu puteam vorbi atunci de lipsă de voință politică sau alocare de resurse, doar că amplitudinea unei astfel de acțiuni este fantastică.

Poate am putea presupune că dacă astăzi clasa politică, într-o uniune de nezdruncinat și cu alocarea unor resurse la nivelul bugetului de înarmare de astăzi, ar porni un astfel de proiect, am putea spera ca fostele amenajări ale sistemelor de irigații comuniste să fie reabilitate în următorii circa zece ani, canalul Siret-Bărăgan (inclusiv amenajările colaterale) ar mai mânca și el circa 5-7 ani, iar poate peste zece ani să putem vorbi de o suprafață totală irigată de 2,5-3 milioane de hectare, care nu ar fi puțin deloc și ar rezolva problema pentru circa 50% din suprafața afectată de secetă. Cu restul ce facem? Vedem atunci, dar hai să facem măcar prima parte.

Pentru a putea gândi un program de reabilitare și dezvoltare a irigațiilor de o asemenea anvergură, ar trebui să alocăm, la nivel de stat, un buget anual de peste 1,5-2,5 miliarde de euro, în condițiile în care pe lângă amenajările de irigații trebuie să construim și noi surse de alimentare a acestora, adică avem nevoie de captarea unor râuri interioare (baraje), ceea ce ar mai înghiți circa 2-3 miliarde de euro anual.

Dacă un milion de hectare din cele care ar putea fi reamenajate ar avea ca sursă de apă alta decât Dunărea, ar necesita un volum de vreo două miliarde de metri cubi de apă, adică jumătate din cantitatea de apă stocată azi ca rezervă hidroenergetică în România în cele 40 de lacuri de acumulare (artificiale), cum ar fi Porțile de Fier 1 și 2, Bicaz, Vidraru, Stânca-Costești și altele. Parcă nu mai este așa de simplu, nu?

Așa este, putem să gândim așa, dar în mod clar oricine va începe un astfel de program tot nu va avea parte de liniștea presei și a clasei politice, fiindcă mereu trebuie să criticăm (sfâșiem) pe cineva și uite așa o să rostogolim problema an de an, fără a face nimic.

Dacă totuși am începe să facem aceste investiții, ar trebui să pricepem că acumulările de apă și canalele magistrale de aducțiune a apei în câmp sunt ale statului, iar fermierii ar avea sarcina să investească de la transportul apei de la aceste canale de aducțiune până la plantă.

Dacă statul, teoretic, poate lua acești bani din taxe și impozite, fermierii ar trebui să îi ia de la bancă, iar banca cere, printre altele, predictibilitatea afacerii, adică să vadă că ai obiectul muncii și peste cinci-șase ani, or, pentru asta, avem nevoie de o LEGE A ARENDEI, care, din păcate, a fost trântită de trei ori în Parlament de interese meschine și de grup.

Pentru cei care nu au un ordin de mărime al unei astfel de investiții, amenajarea de către un fermier a unei suprafețe de 100 ha pentru irigat necesită cheltuieli de peste 350.000 – 500.000 de euro, însemnând stația de pompare, antenele de transport subteran al apei, utilajele de irigat. Or, aceste sume necesită peste șase – șapte ani de exploatare, pentru a putea recupera investiția.

O altă soluție vehiculată este cea a asigurărilor agricole, doar că aici nimeni nu prea este interesat, începând cu mulți dintre fermieri, deoarece acest sistem înseamnă a băga mâna adânc în buzunar pentru a plăti primele de asigurare. Mulți poate vor susține că nu am dreptate, mizând pe faptul că nu se cunoaște realitatea, neexistând decât o firmă care asigură seceta și doar suprafețe limitate.

Dar pe toți îi rog a verifica câte suprafețe sunt asigurate pentru alte riscuri, gen grindină, vijelii, ploi torențiale, unde există și produse de asigurare, și firme pentru asta, doar că interesul este scăzut, deoarece ori se merge pe ideea tâmpită că poate pe mine nu mă va lovi nenorocirea, ori pe alta la fel de proastă, că vom vedea atunci ce va fi și vom ieși atunci public să cerem despăgubiri.

Nicăieri în lume asigurările nu îți dau toți banii investiți înapoi și în niciun caz nu îți dau profitul nerealizat, dar te ajută să treci mai ușor prin greutățile momentului respectiv și să o poți lua de la capăt.

Am spus mereu și susțin în continuare că avem nevoie de asigurări în agricultură, iar acestea, pentru a putea permite să asigure toate riscurile, inclusiv seceta, trebuie să fie construite pe doi piloni centrali, obligativitatea acestora pentru toți fermierii, dar având condiții adaptate pentru fiecare zonă geografică, iar statul să preia o parte din valoarea primelor de asigurare (15-20%), pentru a le face suportabile, și al doilea, să intervină ca reasigurator în momentul în care sistemul de asigurări este în pragul colapsului dat de niște evenimente peste orice proiecție și predictibilitate.

Mai mult, obligativitatea asigurărilor în agricultură nu trebuie să fie declarativă, așa cum, din păcate, este în cazul asigurărilor tip PAID, pentru case, în fața unui cutremur, ci cu sancțiuni dure, așa cum este cazul neîncheierii de asigurări RCA, pentru mașini.

Pe scurt, am trecut în revistă cele două mari soluții pentru diminuarea efectelor secetei în agricultura românească, iar ambele soluții sunt de anvergură, dar în mod cert prima care poate fi făcută este cea a asigurărilor, iar în paralel să pornim și șantierele pentru irigații care necesită mult mai mult timp.

Ar mai fi un amendament, în sensul că autoritățile, fermierii, societatea civilă și alte sectoare care au legătură cu agricultura trebuie să înțeleagă nevoia unui program conjugat în acest sens, fiindcă altfel nu se va realiza nimic. Din păcate.

În rest, numai de bine!

Articol scris de: dr. ing. ȘTEFAN GHEORGHIȚĂ, fermier (jud. Brăila) și membru LAPAR

Pentru început, să identificăm părerile părților combatante. Pe data de 15 aprilie, anul curent, a avut loc un protest spontan al unor fermieri din județele Prahova, Iași, Vrancea și Vaslui care reclamau efectul negativ al lansărilor de rachete antigrindină asupra nivelului de precipitații din arealele de cultură respectivă și implicit accentuarea efectului de secetă.

Astfel, în marja acestui protest spontan, fermierul prahovean Adrian Mocanu, membru în comitetului director al FAPPR, arăta faptul că ,,ne-am adunat aici întrucât, începând cu 15 aprilie, începe așa-zisul sezon al rachetelor antigrindină, iar noi, fermierii din Prahova suntem extrem de nemulțumiți de activitatea acestui sistem și cu ocazia asta vrem să tragem un semnal de alarmă să-l oprească definitiv”. Mai mult, fermierul prahovean susținea în aceeași intervenție avută la AGRO TV în ziua protestului, că printre multe alte avize negative interne și internaționale, ar există și unul de la Organizația Mondială a Meteorologiei, „în care se spune clar că nu sunt recomandate intervențiile în atmosferă”.

În aceeași zi, și în continuarea unor poziții asumate și anterior, una dintre organizațiile profesionale ale fermierilor, mai concret FAPPR și-a însușit/asumat revendicările, poate datorită faptului că fermieri ai asociațiilor membre ale sale au fost cele care au pus umărul la organizarea acestor proteste spontane, așa cum reiese din comunicatul preluat de presă, unde se arată că ,,Forumul APPR susține inițiativa membrilor săi de a-și face vocea auzită. Protestele de astăzi sunt un semnal de alarmă pe care fermierii îl transmit autorităților care nu mai pot rămâne pasive la multitudinea de probleme ale sectorului: situația este critică, iar decidenții sunt somați să vină cu soluții concrete”.

Așa cum spuneam, poziția adoptată de FAPPR și membrii săi este o continuare a unor altor luări de poziție, cum a fost și cea din 6 martie 2024, când într-un comunicat ultimativ la adresa MADR se arătau următoarele cerințe: ,,… solicită măsuri urgente din partea Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale (MADR) cu privire la sistemul antigrindină, pentru a întrerupe consecințele sale asupra agriculturii românești. Sistemul antigrindină, în ciuda scopului său inițial de a proteja culturile agricole, a generat o serie de efecte dezastruoase asupra activităților agricole din zonele de influență, aspect confirmat și documentat de către membrii noștri, fermieri din județele Vrancea, Prahova, Iași”.

Totuși, partea din comunicatul FAPPR unde se arăta că aspectele negative sunt confirmate și documentate de către fermieri (aș fi fost curios să văd respectivele argumente și confirmări), ceea ce ar fi însemnat existența unui dosar cu argumente certe, științifice, a fost îndulcită diplomatic de către vicepreședintele FAPPR, domnul Teofil Dascălu, care într-o intervenție la G4Media, spunea că: ,,În ultimii 4-5 ani de zile, în județele unde sunt astfel de sisteme se poate observa accentuarea secetei pedologice. Sunt cantități multianuale din ce în ce mai mici ca și cantitate și, din această cauză, marea majoritate a fermierilor de cultură mare a început să speculeze că acest sistem ar cauza, pe lângă faptul că protejează culturile de grindină, și o scădere a precipitațiilor”.

În continuarea comunicatului, FAPPR formula și o serie de cereri, cum ar fi „suspendarea imediată a sistemului antigrindină până când eficiența și impactul său asupra agriculturii vor fi prezentate clar într-un studiu detaliat și obiectiv” și în completare dădea și o mână de ajutor MADR prin a arăta că deja „a identificat o entitate imparțială și de specialitate care ar putea să realizeze o astfel de cercetare, menită să evalueze eficient si utilitatea acestui sistem, pe care o putem recomanda oricând autorităților competente”.

Tot cu ocazia protestului spontan al unor fermieri din județele menționate a apărut și o știre la postul DIGI24, ca urmare a unor discuții cu nemulțumiții din cadrul manifestației, unde se arăta: „ei spun că, în prezent, astfel de sisteme antigrindină sunt operaționale doar în câteva țări din Europa de Est (România, Bulgaria, Republica Moldova, Ucraina), în vreme ce statele central și vest-europene au renunțat de decenii la aceste sisteme, care, cel puțin acolo, s-au dovedit inutile și păguboase. În plus, fermierii suspectează că iodura de argint nu este chiar atât de inofensivă, se acumulează în sol și are remanență în apele de suprafață și în pânza freatică”.

Concluzionând până la acest moment, putem identifica câteva păreri (mai academic le putem spune ipoteze) ale fermierilor protestatari și ale conducerii FAPPR, care sunt următoarele:

1. Sistemele antigrindină sunt operaționale ,,doar în câteva țări din Europa de Est”, în timp ce statele central și vest-europene au renunțat de decenii.”;

2. Fermierii protestatari suspectează că iodura de argint ,,nu este chiar atât de inofensivă”;

3. Sistemul antigrindină accentuează seceta prin reducerea cantităților de precipitații în arealele respective;

4. Sistemul anti grindină ,,generează efecte dezastruoase asupra activităților agricole din zonele de influență.”;

5. Organizația Mondială a Meteorologiei ar afirma că nu sunt recomandate intervențiile în atmosferă.

Privitor la părerile autorităților de la MADR și de la Sistemul național antigrindină și de creștere a precipitațiilor (SNACP) sunt tocmai opuse celor ale fermierilor și consideră că toate aceste păreri (ipoteze) nu au la bază argumente științifice care să poată susține vreuna din cererile formulate.

Ce sunt norii și cum se formează

Norii se formează și devin o masă vizibilă când vaporii invizibili de apă din aer condensează în picături de apă vizibile sau în cristale de gheață, care au de obicei o dimensiune de 0,01 mm în diametru.

Majoritatea picăturilor se formează când vaporii de apă se condensează în jurul unui nucleu de condensare, o particulă minusculă de fum, praf, cenușă sau sare. În condiții de suprasaturare, picăturile de apă se pot comporta ca nuclee de condensare.

Apa dintr-un nor obișnuit poate cântări până la câteva milioane de tone. În orice caz, volumul unui nor este corespunzător de mare, iar densitatea vaporilor este de fapt destul de scăzută încât curenții de aer din interiorul norului și de sub acesta să fie capabili să susțină picăturile suspendate în aer. Mai mult, condițiile din interiorul unui nor nu sunt statice, ci suferă în permanență modificări, fiind un sistem dinamic în care picăturile de apă se formează și se evaporă în mod constant.

Acestea sunt înconjurate de un număr imens de alte picături asemănătoare și produc diferite culori ale norilor, mergând de la albul pur când proporția cristalelor de gheață este mare până la nuanțe foarte închise de gri pentru norii care conțin majoritar picături de apă.

O altă cauză pentru diferitele nuanțe între alb și negru avute de nori este dată de grosimea acestora, în condițiile în care aceștia reflectă lumina la fel indiferent de lungimile de undă avută de aceasta. Astfel cu cât norul este mai gros și mai dens, cu atât culoarea este mai închisă din cauza absorbției luminii produsă în interiorul norului. Formarea norilor în atmosferă se poate produce în trei modalități distincte.

Picăturile de apă care sunt destul de mari pentru a cădea pe pământ sub formă de ploaie sunt produse în două modalități, primul prin așa numitul proces Bergeron, care are la bază teoria că picăturile de apă suprarăcite, împreună cu cristalele de gheață dintr-un nor, interacționează și duc la creșterea rapidă a cristalelor de gheață, care precipită din nor și se topesc în timp ce cad. Acest proces are loc de obicei în nori ai căror vârfuri au temperaturi de mai puțin de minus 15°C. Dacă vârfurile de temperatură sunt mai scăzute, iar nucleele de condensare sunt puține, atunci cele existente cresc în dimensiune și poate apărea grindina, care fiind mai mare nu are timp să se topească până ajunge la nivelul solului. În funcție de cât de mare este dimensiunea acestora la formarea în nor cu atât mai mare va fi grindina care ajunge la sol.

Grindina este o precipitație de gheață, de obicei mai mare de 5 mm în diametru, care se formează în furtuni care conțin particule de grindină formate atunci când temperaturile sunt sub nivelul de îngheț și există apă lichidă super-rece din abundență care coexistă cu particulele de gheață, iar apoi aceste particule de gheață cresc în dimensiune prin ciocniri cu picături super-reci (V. Rana, 2022).

Al doilea proces important este acela de coliziune și captare, care are loc în nori cu vârfuri mai calde, în care coliziunea picăturilor de apă care se ridică și coboară (o mișcare de oscilare pe altitudine), care poate avea la bază, printre altele, o mișcare convectivă (datorită temperaturii) sau orografică (datorită formațiunilor de relief), produce picături din ce în ce mai mari, care sunt în final destul de grele pentru a cădea pe pământ sub formă de ploaie. În timp ce o picătură cade printre alte picături mai mici care o înconjoară, ea produce o „trezire” care atrage câteva dintre picăturile cele mici în coliziuni, ajutând astfel la răspândirea procesului.

De ce vor oamenii să ,,însămânțeze norii”?

Însămânțarea norilor a fost dezvoltată în anii 1940 și a devenit populară în SUA în anii 1950 și 1960, deoarece fermierii, companiile hidroenergetice și stațiunile de schi au beneficiat astfel de precipitații suplimentare, fapt care le aducea tuturor beneficii.

Mai concret, așa cum se arată în mai multe studii (Dessens și colab. 2016; Katri și colab. 2021), modificarea climatului sau însămânțarea norilor în scopul creșterii precipitațiilor, dar și de a elimina căderile de grindină, au început cu experimentele lui Scaefer (1946), apoi Vonnegut (1947) și Langmuir și Schaefer (1948), care au descoperit mijloacele de creștere a concentrației de cristale de gheață în nori prin utilizarea particulelor de gheață carbonică sau iodură de argint.

Merită de altfel reținută explicația domnului general Căunei, fostul șef al Sistemului Național Antigrindină și Creștere a Precipitațiilor (SNACP), care a explicat principiul de lucru al sistemului antigrindină: ,,noi intervenim într-o parte a norului, în cea în care se dezvoltă niște celule convective, adică acolo unde se formează gheața. Dacă nu intervenim, se formează gheața care cade și produce pagubă. Dacă intervenim în celula respectivă, iodura de argint din rachete produce centre de condensare, cu alte cuvinte face o chiciură mai măruntă și se schimbă structura și atunci celula devine mai grea și nu se duce în sus să se formeze gheața, ci cade pe pământ sub formă de precipitații. Din grindină facem apă. Deci nu am cum sa fiu acuzat că produc secetă”.

Dar, de ce am vrea să însămânțăm norii? Această tehnică de însămânțare a norilor a pornit de la dorința de a oferi o sursă durabilă de apă dulce prin creșterea precipitațiilor de la nori specifici în condiții specifice. Concomitent cu dorința de a avea mai multă apă s-a pus și problema realizării unui concept de intervenție pentru reducerea riscului de formare a grindinei, tot prin folosirea însămânțării norilor, iar cu timpul unele țări l-au poziționat ca obiectiv principal (cum este și cazul României), iar în secundar este cel de creștere al precipitaților.

Revenind la cronologia evoluției tehnicilor, primele proiecte comerciale și științifice pentru implementarea noilor descoperiri au fost utilizarea generatoarelor de fum cu iodură de argint, operate din aeronave sau de la sol (pe baza arderii în generatoare), pentru a crește concentrația de nuclee de formare (IFN) în norii convectivi sau în stratul limită care îi alimenta (Dessens, 1953, Krick, 1954, Dessens și colab. 2016).

Utilizarea rachetelor pentru a transporta substanța activă în interiorul norului de grindină a fost dezvoltată un deceniu mai târziu de oamenii de știință ruși (Sulakvelidze și colab., 1974, citați de Dessens și colab. 2016).

Tehnica și cercetările aferente au căzut în dizgrație (în SUA) temporar în timpul și o perioadă după războiului din Vietnam (The Japan Times 13 aprilie 2024), când SUA a fost acuzată în presa vremurilor că ar folosi această tehnologie în scop militar. Adică, mai concret, s-a încercat acreditarea (nu a fost recunoscută niciodată în mod explicit) că ar exista un program secret prin care s-ar dori crearea unor precipitații foarte abundente pentru a încetini sau opri rutele de aprovizionare ale soldaților vietnamezi, fapt ce a dus la suprimarea finanțării guvernamentale pentru cercetare o perioadă de timp. De menționat că, poate de multe ori teoriile conspirației, nedemonstrate până în prezent, dar bazate pe astfel de situații, alimentează fel de fel de opinii și concepții pe care le întâlnim și astăzi.

Oricum, toată această dezvăluire de presă a avut ca și consecință semnarea în 1977, de către SUA, Rusia, India și unele țări europene (inclusiv România), a Convenției de modificare a mediului, care interzice tehnicile de modificare a vremii în scopuri militare.

Cum se însămânțează norii

În funcție de modalitatea de însămânțare, prima situație este lansarea de la nivelul solului, iar aici avem în vedere două situații, prima prin folosirea generatoarelor în care se arde o emulsie de acetonă și iodură de argint (AgI) și aerosolii generați, folosindu-se de turbulențele naturale ale aerului se ridică la nivelul norilor, sau a doua formă este atunci când avem sistemele de rachete care sunt în general tot pe bază de iodură de argint, doar că transportul acesteia la nivelul norului se face cu racheta, ceea ce face însămânțarea mult mai precisă, crescând cu mult eficacitatea. Conform cercetărilor pe plan mondial, se estimează că eficiența științifică a celor două activități este de minimum 75% prin metoda rachetelor și, respectiv, de maximum 60% prin metoda aviației, conform oficialilor IAA SA.

O a doua modalitate de însămânțare a norilor este cea aeropurtată care are în vedere folosirea avioanelor sau mai nou a dronelor de mare altitudine și care pe aripi au generatoare de agenți de însămânțare, cum ar fi sărurile de sodiu, potasiu sau iodură de argint.

O altă clasificare este legată de tipul de agent de însămânțare, cum ar fi particulele de iodură de argint de dimensiuni microscopice (AgI), dar și sărurile de sodiu sau potasiu, iar în unele cazuri există studii și privind undele sonore.

Ar mai fi de menționat că însămânțarea poate fi higroscopică, adică sub izoterma de 0⁰C (în zona temperaturilor pozitive), sau glaciogenă, care este peste izotermă (zona temperaturilor negative). Pentru a înțelege mai bine toate aceste concepte, folosim două ilustrații ale Organizației Mondiale a Meteorologiei privitoare la cele două sisteme.

• Însămânțarea higroscopică - (cu săruri de sodiu sau potasiu) a unui nor convectiv. Roșu indică suprafața însămânțată și materialul de însămânțare care urmează să fie adăugat cu avion, generator sau rachetă.

• Rezultatul scontat al însămânțării (roșu), atunci când pe nuclee de condensare adăugate apar picături care cresc prin condensare și apoi declanșează coliziunea și coalescența pentru a forma ploaie.

• Însămânțarea glaciogenă (cu iodură de argint) a unui nor convectiv. Roșu indică suprafața însămânțată și materialul de însămânțare care urmează să fie adăugate cu avion, generator sau rachetă.

• Rezultatul scontat al însămânțării (roșu), când nucleele de condensare adăugate formează cristale care cresc și apoi se topesc sub izoterma de 0°C.

Despre păreri (ipoteze)

Ipoteza I - Sistemele antigrindină sunt operaționale ,,doar în câteva țări din Europa de Est”, în timp ce statele central și vest-europene au renunțat de decenii.

Să purcedem organizat și să începem prin a analiza situația din zona balcanică, așa cum apare într-o hartă publicată de Agerpres de la SNACP și unde se observă foarte clar că toate țările din jurul nostru aplică aceste tehnici, diferind doar modalitățile.

Astfel, în Republica Moldova se protejează aproape 1,6 milioane ha (cca 80% din suprafața totală), apoi în Serbia cca 1,1 milioane ha, Bulgaria cu cca 1,3 milioane ha și România cca 2,3 milioane ha, în toate cele patru țări prin sisteme de rachete. Ungaria protejează cca 1,45 milioane ha prin generatoare și Grecia protejează cca 1,2 milioane ha prin metoda aviației.

Dacă ne referim acum la modul global de folosință a acestor tehnologii este de reținut afirmația făcută de reprezentanții Intervenții Active în Atmosferă  (IAA) SA care susțin că ,,cele două tipuri de intervenții active în atmosferă sunt utilizate de peste 50 de ani în țări precum SUA, China, Germania, Franța, Bulgaria, Republica Moldova, Croația, Argentina și multe altele. Organizația Meteorologică Mondială promovează activitățile de intervenții active în atmosferă și le monitorizează prin autoritățile meteorologice naționale”. Dar aceștia sunt români și dacă nu spun adevărul?

De aceea am căutat și la alții. Aceleași situații le menționează și Caussape și colab. (2021), care arată că de la mijlocul secolului al XX-lea încoace, în întreaga lume au fost proiectate mai multe sisteme/rețele de eliminare a grindinii: în Franța (Dessens, 1986a; Dessens, 1998), SUA (Henderson, 2006), China (Wang et al., 2006) sau Israel (Levin, 2011).

Într-un articol recent, presa japoneză (The Japan Times 18 aprilie 2024) susține că tehnica este folosit în statele din vestul SUA și în țările europene, inclusiv Franța și Spania, iar China îl folosește în mod regulat în scopuri de irigare și de asemenea, la folosit și pentru a reglementa precipitațiile în Beijing, inclusiv în timpul Jocurilor Olimpice din 2008.

Într-un alt studiu, Kim și colab. (2023) arată că tunurile antigrindină care folosesc acetilenă sau propan, bazate pe unde sonore sunt folosite activ în zonele agricole din Italia, Franța, Austria, Țările de Jos, SUA, Australia, Noua Zeelandă și China. Rachetele anti-grindină sunt utilizate pe scară largă în Rusia, Italia, China, Kenya și Balcani (România, Bulgaria, Serbia, Republica Moldova), iar avioanele sunt folosite de Canada, SUA, Argentina, China și Germania, Grecia.

Mai multe lucrări arată că, la acest moment, peste 50 de țări din lume utilizează aceste tehnici pentru combaterea grindinei, pentru creșterea precipitaților sau mixt.

Poate că fermierul autor al afirmațiilor analizate ca și ipoteză a avut în vedere altceva, în sensul că fiecare țară poate folosi unul sau mai multe sisteme, iar în funcție de condițiile concrete bazate pe fel de fel de analize să aleagă unul sau mai multe.

De exemplu, în Franța, legislația permite folosirea acestor tehnici, dar investițiile sunt private, iar anumite zone cum sunt podgoriile din Burgundia au investit în realizarea unei rețele de generatoare de iodură de argint, amplasate în ochiuri la o distanță de 10 km unii de alții. Legislația franceză nu permite fermelor să achiziționeze sisteme de rachete din cauza controlului de trafic aerian și de aceea sunt interzise, dar nu are legătură cu tehnologia, ci cu implementarea, ceea ce este cu totul altceva.

În țările din Europa de Est aceste sisteme sunt gestionate de stat și în colaborare cu organismele care coordonează traficul de zbor al avioanelor, iar după unele informații putând avea și utilizare militară în caz de conflict.

Legat de eficacitatea acestor agenți de însămânțare sunt de reținut rezultatele cercetătorilor români (Bîrsan şi colab. 2019, citați de Pirani și colab. 2023), confirmate și pe plan extern, în care au comparat tehnicile de însămânțare pe bază de rachetă (agent cu iodură de argint), generatorul de la sol (iodură de argint amestecată cu agenți acetonă), aeronave (agenți de aerosoli) și tehnicile de însămânțare cu grindina (unde sonore) și ,,au identificat prima și a doua opțiune ca mecanismele cele mai eficiente, respectiv cel mai puțin eficiente din România.”

Ipoteza II - Fermierii suspectează că iodura de argint ,,nu este chiar atât de inofensivă”.

În materialul difuzat de DIGI24 (15 aprilie 2024), se lăsa să se înțeleagă că fermierii acuză fenomene de poluare în urma folosirii rachetelor antigrindină, ceea ce ar pune în pericol solul și sănătatea umană. Ce este drept, nu se menționează cine ar fi autorii acestor afirmații, dar asta până la urmă contează mai puțin.

Ca urmare a ridicării acestor aspecte, MADR a remis următorul punct de vedere la acuzațiile emise de către fermierii contestatari, arătând că: „Exploatarea infrastructurii operaționale din cadrul Sistemul național antigrindină și de creștere a precipitațiilor (SNACP) nu produce o creștere a emisiilor de poluanți în aer, apă sau sol. Tehnologia aplicată curent în SNACP nu este poluantă și respectă opțiunile de protecția mediului asumate de România în cadrul politicilor europene”.

Pornind de la cele două poziții de mai sus, sunt de reținut opiniile mai multor cercetători care arată că însămânțarea norilor nu prezintă niciun risc pentru mediu sau sănătate (Cooper și Jolly, 1970; Ćurić și Janc, 2013 citați de Kathri și colab. 2021), lucru reliefat într-un alt studiu și de Causape și colab. (2021) care susține că ,,rezultatele noastre arată că după 50 de ani de emisii de iodură de argint în atmosferă, acumularea de argint în apele și sedimentele zonelor joase, inclusiv în unele zone umede cu valoare ecologică ridicată, nu a fost semnificativă”.

În fapt, acest lucru a fost concluzia mai multor studii, unde se arată că acumularea de iodură de argint nu este periculoasă pentru oameni (Standler și Vonnegut, 1972: WMA, 2009, citați de Causape și colab. 2021).

Directivele internaționale publicate de Organizația Mondială a Sănătății (OMS, 2003) sau de Uniunea Europeană (CE, 2000; CE, 2006a; CE, 2006b) nu stabilesc praguri pentru conținutul de argint în apă și alimente, nici măcar nu includ argintul în lista poluanților care ar trebui controlați.

De fapt, și aici chiar este o parte haioasă, sărurile de argint sunt folosite pentru a controla poluarea cu bacterii din apa potabilă, dar și în anumite tipuri de fertilizanți foliari pentru agricultură, iar pragul de risc pentru sănătate este stabilit la 0,1 mg/L. Acest prag este, de asemenea, standardul secundar pentru argint stabilit de Agenția pentru Protecția Mediului din SUA (US EPA, 2015, citat de Causape și colab. 2016).

Aici se mai impune o mențiune legată de tehnica de însămânțare, deoarece în cazurile generatoarelor care ard emulsia de acetonă și iodură de argint, probabilitatea (demonstrată de studii) de a avea o acumulare în sol în apropierea generatorului este mai mare, lucru logic de altfel deoarece când se emit aerosolii unii se depun imediat pe sol sub influența vaporilor de apă din atmosferă.

Doar că la noi majoritar este sistemul bazat pe rachete unde depunerea pe și în sol este infimă, deoarece lansarea iodurii de argint se face la cca 8-10.000 de metri în atmosferă, iar vaporii se împrăștie pe suprafață mare, tocmai asta fiind ideea.

Ipoteza III – Sistemul antigrindină accentuează seceta prin reducerea cantităților de precipitații în arealele respective.

Referitor la această ipoteză (părere) aș începe cu ceea ce se afirmă de către Societatea Americană de Meteorologie și Organizația Mondială a Meteorologiei, care arată că au susținut credibilitatea științifică a însămânțării norilor. Astfel, pe baza dovezilor statistice, însămânțarea norilor poate crește precipitațiile sezoniere cu 5% până la 15% în programe concepute și conduse corespunzător (DeFelice și colab., 2014; Griffith și colab., 2009; Mason și Chaara, 2007; Rasmussen și colab., 2018; citați de Kathri și colab. 2021), dar trebuie ținut cont de faptul că succesul însămânțării norilor depinde de temperatură, de nucleele de apă și de gheață disponibile în atmosferă și de concentrațiile naturale de gheață și picături (NRC, 2004; Reynolds, 2015).

În continuare, propun cititorilor un studiu extrem de interesant realizat de Petit și colab. (2023), care analizează oarecum o situație similară cu cea înregistrată la noi.

Studiul are ca subiect un conflict deschis derulat în vara anului 2020, în Burgundia (Franța) între viticultori și crescătorii de vaci Charolaise, iar ceea ce a atras atenția cercetătorilor a fost un aspect social, în sensul că cei care se înfruntau făceau parte din același sector, adică cel agricol. Toată tărășenia a plecat, cum altfel, de la generatoarele de aerosoli pe bază de iodură de argint, amplasate de către viticultori în anul 2017 pentru protecția viilor, la distanțe de 10 km unul de altul și astfel formându-se o rețea, care a fost conectată la un sistem de radare operate de o firmă privată și care să le genereze informații legate de formarea celulelor convective generatoare de grindină. Doar că și pe acolo, ca și pe la noi sau în multe alte zone, se mai trezește câte unul să facă o afirmație, care nu-i așa, având tentă conspirativă este mai credibilă decât orice alte afirmații ale celor de meserie sau instituții de profil. Astfel s-a lansat în spațiul public și s-a preluat apoi de presă, ideea că instalarea generatoarelor ar avea ca efect secundar instalarea secetei, iar ca fatalismul să fie integral, această perioadă s-a suprapus pe o perioadă de trei ani secetoși, atât primăvara cât și vara, respectiv 2018, 2019 și 2020. După această perioadă, acuzațiile s-au copt și conflictul a izbucnit riscând să degenereze în mod violent, fapt accentuat și de intervenția asociațiilor de profil (recunoaștem asemănarea?), care s-au simțit obligate fiecare în parte să își susțină membrii, dar fără să mai reflecteze asupra motivelor conflictului și care ar avea dreptate, adică mai ca la noi prin Ferentari când se confruntă găștile, nefiind important cine are dreptate, ci al cui este. Doar că, autoritățile, mai pe fază decât la noi, au chemat pe unii mai pricepuți decât ei, adică cercetători pe partea tehnicilor de însămânțare, dar și sociologi, un mediator profesionist și tot ce a mai trebuit, pentru a face lumină asupra cazului.

Fără a lungi foarte mult povestea, rezultatele s-au referit la problemele tehnice și sociale și astfel prima concluzie arată că legat de „suspiciunile fermierilor cu privire la legăturile dintre utilizarea generatoarelor și secetă, analiza nu arată niciun efect al generatorilor asupra precipitațiilor în cele trei zone (A/B, C/D și F/E) studiate. Diferențele de precipitații observate între zonele cu și fără generatoare se datorează variabilității spațiale în distribuția precipitațiilor. Aceste diferențe sunt identice în zilele cu și fără utilizarea generatoarelor”.

O a doua concluzie interesantă și care din păcate și la noi puțini o cunosc și mai puțini o înțeleg, este legată de faptul că „secetele actuale ale umidității solului fac parte dintr-un context climatic mai larg. Dacă fermierii sunt obișnuiți să urmărească evoluția precipitațiilor, fiecare având un pluviometru în colțul grădinii, evaporarea datorată temperaturilor ridicate și uscăciunea solului cu impact asupra vieții solului sunt parametri mult mai greu de înțeles pentru ei și pentru care ei in general nu au informații”.

Privitor la cea de-a doua concluzie o să-mi permit un comentariu care sunt sigur ca îmi va atrage critici, dar cred că trebuie să înțelegem că în Franța nimeni nu poate fi fermier fără un minimum de pregătire CERTIFICATĂ, iar dacă acolo avem astfel de probleme de înțelegere, trebuie să fim înțelegători (dar să luăm măsuri) și cu situația de la noi. Totuși, pe de altă parte trebuie să pricepem că lipsa unei pregătiri de specialitate dublată de situații foarte grele cum ar fi seceta, va întuneca de multe ori și rațiunea, acolo unde presupunem că ar mai exista.

Studiul arată că astfel de situații au existat și în statul american Dakota de Nord, unde scenariul a fost relativ asemănător. De aceea se ridică în cadrul studiului și observația care trebuie reținută de autorități, dar și de organizațiile profesionale, că social lucrurile se dezvoltă asemănător.

În ambele cazuri (atât cel francez, cât și cel american), punctele comune ale problemelor sunt seceta, preocuparea crescătorilor de bovine ca victime ale secetei și utilizarea tehnologiilor (avioane de însămânțare a norilor sau generatoare) pentru a modifica vremea și a proteja împotriva grindinei. În toate cazurile, ipotezele și observațiile fermierilor au devenit certitudini (ne aducem aminte de argumentul invocat de FAPPR) și s-au transformat în zvonuri și mobilizări, care au avut ecou în presă. Astfel, în ambele cazuri, în timp ce alți actori, precum proprietarii de livezi sau viticultorii, se pot proteja, crescătorii de vite se simt neputincioși.

Legat de situația de la noi, poate merită să menționăm că, actualmente, sistemul antigrindină acoperă vreo 2,3 milioane de hectare, iar cele mai multe rachete anul trecut s-au tras pe zona Olteniei, unde producțiile au fost foarte bune, iar precipitațiile au fost în mediile multianuale. La fel sunt și alte zone unde situația este identică cu cea de mai sus. Atunci, se pune întrebarea de ce ar fi situațiile diferite dacă sunt cauzate de același sistem?

Poate că ar trebui să ținem cont că zona de est și sud-est a fost afectată de o secetă multianuală, lucru care nu ar trebui exclus și aici trebuie să ne gândim și la faptul că și regiuni neacoperite de scutul antigrindină au suferit de aceeași lipsă de apă.

Mai mult, acest sistem funcționează în România de mult mai mult timp, dar problemele au apărut doar în ultimii ani, când a fost și secetă extrem de puternică în mai mult de jumătate din țară.

Poate că ar trebui să avem în vedere dacă pornim de la premisa (nesusținută de argumente în opinia mea) că sistemul antigrindină provoacă probleme, atunci la Iași, Galați sau Vaslui de ce să nu ne gândim că ar putea fi un efect și al lansatoarelor din Republica Moldova, care acoperă 80% din suprafața agricolă și nu s-a plâns de secetă din această cauză. Distanța este de doar 100-200 km între zonele noastre și ale lor, iar studiile arată că efectul însămânțării poate dura și peste 100 km. Ce facem, trecem granița să le închidem și pe acelea?

Oare anii trecuți la Călărași a fost secetă din cauza lansatoarelor de la bulgari care, o parte, sunt lângă Dunăre? Ori, poate că ar trebui să mai analizăm serios și constructiv care este situația și realitatea?

Ipoteza IV - Sistemul antigrindină ,,generează efecte dezastruoase asupra activităților agricole din zonele de influență”.

Aici este de menționat că nu sunt sigur la ce efecte se referă afirmația, deoarece nu au fost detaliate, dar aș dori să menționez că Kathri și colab. (2021) citează mai multe studii care arată faptul că însămânțarea norilor nu prezintă niciun risc pentru mediu sau sănătate (Cooper și Jolly, 1970; Ćurić și Janc, 2013), este mult mai puțin costisitoare decât alte tehnologii de creștere a precipitaților și colectării apei și poate avea raporturi mari beneficiu-cost (Reynolds, 2015).

Un alt aspect, care consider că merită amintit, este faptul că nici un studiu nu arată că utilizarea acestor tehnici ar reduce precipitațiile și creșterea efectului de secetă, ci din contră, chiar și opiniile critice (Rivera și colab. 2020, citați de Pirani și colab 2023), care și acestea există, susțin că rezultatele acestor tehnici nu ar fi satisfăcătoare, iar rezultatele nu sunt statistic asigurate, dar nimeni nu afirmă că ar fi negative și ar crea alte efecte, ceea ce este o mare diferență.

Vă propun și un exercițiu simplu de gândire în care dacă ar fi să mergem pe teoria conspirației că acum ceva timp în Dubai am avut acele ploi abundente (care au fost între 120-254 mm/mp) ca urmare a însămânțării norilor, noi cum putem susține că la noi avem secetă mai puternică, principiul fiind identic între cele două tehnici aplicate?

De fapt, în mai multe studii, cum a fost cel realizat de Agenția națională de studiu și luptă contra evenimentelor atmosferice între 2000-2009 (Dessens și colab. 2016), unde se arată faptul, cel puțin pentru Franța și Spania, că dacă însămânțarea solului se efectuează începând cu trei ore înainte ca grindina să cadă la sol cu o rețea de generatoare AgI cu ochiuri de 10 km situate în zonele în curs de dezvoltare, fiecare generator arzând aproximativ 9 g de AgI pe oră, energia căderii grindinei din zilele cele mai severe de grindină este scăzută cu aproximativ 50%.

Alte studii (citate de Pirani și colab. 2023) confirmă aceste rezultate și aici am în vedere Istrate și colab., (2016), care au investigat însămânțarea norilor de rachete folosind iodură de argint și au arătat că a redus daunele cauzate de grindină în România, sau Columbié și colab. (2012), care au studiat operațiunile duale de însămânțare folosind materiale higroscopice și glaciogenice în Texas, SUA, și au descoperit că creșterile masei precipitațiilor ar putea fi mai mari decât cele observate în mod obișnuit în cazurile însămânțate și, nu în ultimul rând Radinović și Ćurić (2007) sau Abshaev și colab. (2021), care s-au referit, de asemenea, la impactul favorabil al suprimării grindinei folosind agentul de însămânțare glaciogen în studiile lor din Serbia și Rusia. 

Ipoteza V - Organizația Mondială a Meteorologiei ar afirma că nu sunt recomandate intervențiile în atmosferă.

Legat de acest aspect este de menționat că pe 9 decembrie 2023 a avut loc la Dubai în EUA, o conferință organizată de NCM sub egida Organizației Mondiale a Meteorologiei unde se arăta pe fișa de prezentare că: „Semnificația acestui eveniment secundar se extinde dincolo de domeniul meteorologiei și tehnologiei. Modificarea vremii, în special îmbunătățirea ploii și tehnologiile de însămânțare a norilor, joacă un rol crucial în contextul mai larg al atenuării schimbărilor climatice și al dezvoltării rezistenței la climă. Îmbunătățindu-ne capacitatea de a optimiza precipitațiile și de a gestiona mai eficient resursele de apă, facem pași în abordarea deficitului de apă indus de schimbările climatice. Capacitatea de a susține precipitațiile în regiunile aride poate ajuta la atenuarea impactului secetelor prelungite și poate contribui la refacerea ecosistemului. În plus, precipitațiile crescute pot ajuta la reîncărcarea acviferelor, reducând dependența de practicile nedurabile de extracție a apelor subterane. În acest fel, modificarea vremii nu numai că abordează provocările imediate legate de apă, ci și sprijină eforturile pe termen lung de rezistență la climă, făcându-l o componentă vitală a strategiei noastre de combatere a schimbărilor climatice și de a crea un viitor mai durabil pentru planeta noastră”.

Am menționat de altfel și anterior faptul că „Societatea Americană de Meteorologie și Organizația Mondială a Meteorologiei au susținut credibilitatea științifică a semănării norilor. Pe baza dovezilor statistice, însămânțarea norilor poate crește precipitațiile sezoniere cu 5% până la 15% în programe concepute și conduse corespunzător”, (DeFelice și colab., 2014; Griffith și colab., 2009; Mason și Chaara, 2007; Rasmussen și colab., 2018; citați de Kathri și colab 2021).

Personal, consider că aici nu ar mai fi nimic de spus.

În loc de concluzii

Poate ar mai fi multe de analizat și discutat pe aceste aspecte, dar eu cred că pentru un fermier am discutat destul și consider că poate toți cei implicați ar trebui să caute căi mai corecte de conlucrare.

A nu se înțelege că eu consider că sistemul antigrindină este infailibil, dar argumentele pro sau contra pot veni doar de la cercetare, iar noi fermierii am putea doar să sugerăm teme de analiză la care ulterior să primim răspuns.

Mai mult, cred că organizațiile profesionale, indiferent de numele lor, ar trebui să fie preocupate de soarta membrilor, dar în același timp trebuie să își fundamenteze mai cu grijă temele și revendicările, mai ales atunci când poate ai avut parte de o serie de eșecuri în ultima perioadă.

Nu în ultimul rând, cred că și la noi ar trebui să se facă un studiu legat de situația conflictuală legată de sistemul antigrindină, dar de institute și cercetători, nu de entități fără nume și chip, iar în paralel specialiștii de la SNACP ar trebui să fie obligați să comunice mai mult pe această temă, inclusiv prin campanii de explicare, prezentare de rezultate, invitarea unor omologi din alte țări, toate făcute în colaborare cu organizațiile profesionale și MADR.

În rest, numai de bine!

Referințe bibliografice

Articol scris de: dr. ing. ȘTEFAN GHEORGHIȚĂ, fermier (jud. Brăila) și membru LAPAR

Abonamente Revista Fermierului – ediția print, AICI!