Cercetarea în România este de multă vreme o imagine a contrastelor din agricultura noastră: rezultate științifice solide obținute cu resurse limitate, exporturi nesperate, dar și blocaje administrative care împiedică valorificarea cercetării. Este o imagine pe care am întâlnit-o la Stațiunea de Cercetare-Dezvoltare Agricolă (SCDA) Lovrin și pe care am descifrat-o din dialogul pe care l-am purtat cu Marinel Horablaga, directorul acestei instituții.

După un an 2025 marcat de o secetă severă, care a distrus recolte și afaceri, noul sezon se află sub semnul speranței. Cu toate acestea, începutul de an agricol s-a manifestat în termenii anului precedent, despre care gazda noastră spune că de când este la stațiune nu a întâlnit așa ceva: „Eu sunt de 11 ani la Lovrin, n-am prins o toamnă atât de secetoasă ca anul trecut niciodată. A plouat pe la jumătatea lunii septembrie, după ce am terminat de semănat rapița, a plouat 2 litri, a încolțit și a trebuit să întoarcem aproape 400 de hectare de rapiță, o cultură care intra în asolament cu producere de sămânță la grâu”, ne-a spus Marinel Horablaga. Din păcate în cercetarea agricolă, rotația nu este doar o practică agronomică, ci și o condiție pentru obținerea de rezultate valide, mai ales în producerea de sămânță. În lipsa unei rotații corecte, întregul lanț de testare poate fi neconcludent. „O să vedem ce facem în primăvara asta, să vedem cu ce o înlocuim, ne orientăm spre leguminoase anuale, mai exact spre trifoi Alexandrinum”, a precizat directorul SCDA Lovrin.

Din fericire, după această toamnă extrem de secetoasă, precipitațiile și stratul de zăpadă din iarnă au mai recuperat din deficitul acumulat, oferind acea rază de speranță că de data asta va fi bine.

Profitul se vede în trei soiuri

Așa cum spuneam, din punct de vedere agricol, anul 2025 a fost dificil, iar rezultatul financiar, chiar dacă nu s-a soldat cu pierderi, a fost, în esență, nesemnificativ. „A fost cu profit de 8.700 de lei, după ce am investit și am plătit tot ce am avut de plătit. În principiu, mai rămâne să recuperăm niște bani din ovăzul de primăvară, produs anul trecut și pe care-l vom vinde anul acesta și, teoretic, ne închidem cu acești opt mii pe plus”, evaluează Marinel Horablaga bilanțul pe 2025. Dar ține să ne precizeze că: „E o sumă infimă, dar noi trebuie să avem în vedere că suntem o instituție de cercetare și că nu profitul este scopul, ci vorbim despre ceea ce am produs din punct de vedere științific. Și asta putem spune că a fost un an bun, pentru că deja am terminat testările la un soi de grâu, la un soi de ovăz, deja sunt perspective să mai avem finalizat și un soi de Festuca valesiaca, care este o specie gândită pentru înierbări de taluzuri de gazon, deci până la urmă trei brevete într-un an, trei soiuri, trei omologări, e bine pentru banii pe care-i avem”.

Fără instrumente de valorificare

Ce te faci însă dacă se ajunge la aplicarea ideii pe care o au unii de a lăsa instituțiile de cercetare doar pe autofinanțare, ce puteau face ei cu opt mii de lei obținuți din producția secundară, cum este considerată totalitatea produselor agricole ce se obțin în procesul de cercetare? Asta pentru că produsul principal, brevetul pe care ar putea să-l vândă, este supus unui vid legislativ: „Dacă te referi la banii din ceea ce vinzi ca brevet, ca produs, astăzi nu putem discuta despre acest lucru, pentru că Legea 45 prevede acest lucru, dar tot Legea 45 prevede că în termen de 30 de zile trebuie să se facă normele de aplicare, normele de valorificare a brevetelor noastre. Asta era în 2009. Suntem în 2026. Nu există norme. Cu alte cuvinte, chiar dacă ai vrea să vinzi un brevet, că, până la urmă, acesta este rolul nostru: creăm soiuri, noi venim cu altele din spate, deci resursa genetică până la urmă nu dispare din curtea noastră, creăm, trebuie să le punem pe piață, se și cuantifică ca o instituție de cercetare dezvoltarea produsului respectiv, dar noi nu avem temei legal”.

Pe piețele europene și dincolo de ele

Din efortul lor se poate monetiza redevența care se materializează în acordarea dreptului de multiplicare pentru sămânța vândută. „Când vindem sămânță de bază, de exemplu, și un cumpărător care a luat această sămânță, dacă dorește să o înmulțească mai departe, ne solicită nouă acordul. Altminteri nu poate să-și certifice această sămânță. În momentul în care solicită acest acord, noi avem o formulă de calcul, îi tăiem o factură pe care mai întâi o plătește și apoi îi dăm acordul de multiplicare”, arată Marinel Horablaga. Dar și în acest caz profitul este limitat pentru că: „E adevărat că am vândut multă sămânță anul trecut, a fost un lucru bun, dar am vândut sămânță categorie biologică C1, adică de aici încolo oamenii nu mai cer multiplicare pentru ea. Dar ne bucurăm și de faptul că e pentru prima dată când am vândut peste 2000 de tone de sămânță. Este drept că multă în export!”.

Așadar, sămânța produsă aici este apreciată la nivel european și mondial. Aflăm de la Marinel Horablaga destinația semințelor de la Lovrin: „Avem un beneficiar din Italia care ne cumpără aproape toată cantitatea de sămânță  Doar că el este un distribuitor de semințe, de amestecuri de plante furajere, pe care le duce în Franța, Italia. Am avut o discuție cu el, că era cineva din Cehia foarte mulțumit de sămânța pe care a cumpărat-o de la noi. Distribuie sămânță și în partea de nord a Africii, deci până la urmă ajungem cam peste tot. În Turcia mai vinde sămânță. Ne bucurăm să fie distribuită și împărțită în cât mai multe țări din Europa. Important e ca după aceea să vină să cumpere și mai multă sămânță”.

Cercetare fără cercetători?

Toate aceste rezultate sunt obținute cu resurse limitate, dar și cu personal foarte redus. Deși ne dorim să fim competitivi pe plan european, comparațiile cu nivelul investițiilor în cercetare  – ca de altfel și în alte domenii – este mult mai redus. Domnul Horablaga face o paralelă cu Institutul Național de Cercetare pentru Agricultură, Alimentație și Mediu din Franța (INRAE): „Dacă ne uităm în Franța, în ziua de azi, ce reprezintă INRAE? Ce oameni are INRAE? Câți oameni are INRAE pentru cercetarea agricolă? Chiar pentru acele pajiști despre care era referire că nu are rost și așa mai departe. Câți oameni sunt doar pe o specie la ameliorare. Vă dau un exemplu, INRAE, pe o specie banală, Dactylis glomerata, pe care noi am scos anul trecut un soi și am lucrat eu pe el și un coleg de-al meu pe care-l avem acolo, ei au 100 de oameni la cercetare. Să nu mai vorbim despre celelalte specii, care reprezintă o importanță mult mai mare”. Pe lângă asta, și cei care sunt, foarte greu este să-i păstrezi, dat fiind salariile foarte mici. „E greu cu cercetătorii, pentru că un cercetător îl creezi greu și îl ții și mai greu, când e bun, cu salarii mici. Asta e. Discutam săptămâna trecută cu cei care ne țin contabilitatea instituției și spuneam care e salariul colegilor mei de acolo și nu le venea să creadă ce salariu are în comparație cu ceea ce este în domeniul privat”.

În spiritul speranței

Din păcate, ceea ce am povestit aici este o realitate care durează de zeci de ani, o realitate cu care ne-am obișnuit și la a cărei schimbare nu ne mai gândim. „Atunci când privim spre viitor, mai precis la anul agricol început, așteptările noastre se referă la o vreme mai bună pentru recolte cât mai mari. Sperăm că, până la urmă, vremea va mai ține și cu noi”, spune Marinel Horablaga, care speră să rezolve și unele probleme tehnologice. „Am vorbit cu colegii mei din dezvoltare, deja am pus pe picioare un program de îmbogățire a materiei organice din sol. Încercăm să găsim un asolament corespunzător, în care să fixăm azot atmosferic, adică folosind leguminoase. Am încercat și sperăm noi că vom și «bate palma», sperăm o colaborare cu crescătorii de ovine din zonă, în ideea de a aduce de la ei, de a colecta de la ei toate dejecțiile pe care le produc și de a le încorpora și a le administra pe solurile noastre. Acesta ar fi un lucru foarte bun, ar fi un surplus de materie organică, ar fi un surplus de azot organic, ceea ce ajută mult la finalizarea unor proiecte, pe care le facem în condițiile date.” Directorul Stașiunii de la Lovrin mai speră ca anul acesta se va finaliza brevetarea unui soi de grâu și a unui soi de ovăz, acesat din urmă fiind gândit pentru producere de biomasă, ceea ce va face să se vândă și mai mult în străinătate.

„Ceea ce-mi doresc, ca o chestiune de suflet, legea aceea prin care Stațiunea Lovrin va fi redenumită în Stațiunea de Cercetare-Dezvoltare Agricolă „Valeriu Tabără” din Lovrin să fie votată în plenul Parlamentului României și în luna noiembrie, când împlinim cei 80 de ani de activitate, să putem să ne numim „Valeriu Tabără” și să putem chiar să dezvelim un bust al domnului Valeriu Tabără în curtea instituției noastre.” Din fericire ultima dorință e pe cale să i se împlinească, în plenul Camerei Deputaților, a fost votat proiectul de lege prin care Stațiunea de Cercetare-Dezvoltare Agricolă Lovrin din județul Timiș va purta numele „Prof. univ. dr. Valeriu Tabără”, în semn de profund respect și recunoștință pentru întreaga sa activitate.

Ceea ce trăim cu toții în această perioadă, cu aceste crize geopolitice care nu sunt de natură să ajute la stingerea celor economice pe care le tot parcurgem de atâta vreme, din contră, e greu să ne gândim că situația cercetării s-ar schimba în vreun fel. Și asta nu pentru că cercetarea ar fi neimportantă, ci pentru că nu se întrevede o clasă politică care să gândească diferit de paradigma contabilă în care se gândește azi. Când intri într-un cerc vicios, pentru a ieși trebuie să alegi un punct de unde să rupi acel cerc. În mod normal, investițiile și inovațiile pot duce înainte o economie, nicidecum reducerea de cheltuieli sau împrăștierea resurselor pe criterii sociale. Evident că nu se poate merge înainte cu cheltuieli neperformante, dar nu cred că educația și cercetarea fac parte din această categorie. Din păcate, vom rămâne la speranțe simple pe care ni le punem în Bunul Dumnezeu.

Articol de: ȘTEFAN RANCU & ADRIAN NEDELCU

Schimbările climatice, accesul la finanțare, instabilitatea piețelor și presiunea tot mai mare a deciziilor europene asupra fermelor locale au fost subiectele discutate cu Mitică Dobrotă. Însă, cu fermierul din satul Neudorf – comuna Zăbrani, județul Arad, am vorbit și despre nou-înființata Uniune a Oierilor din al cărui Comitet Director face parte.

Mitică Dobrotă are o fermă mixtă, preponderent axată pe cultură mare, deși spune despre sine că se simte în largul lui mai ales când vorbește de zootehnie, în special despre oi, pentru că provine dintr-o familie de oieri. „Sunt prima generație de agricultori, eu provin dintr-o familie de zootehniști, de oieri, de ciobani de la Sibiu, am venit aici cu oile, în zona Banatului, cu părinții, încet-încet am trecut și pe cultură mare, din nevoia de furaje pentru animale, după aceea am mai cumpărat terenuri și așa am ajuns și agricultor. Acum am o fermă mixtă, am și animale, nu așa multe ca înainte. Când vorbim despre zootehnie și în special despre oi, sunt în largul meu. Aici simt că stăpânesc cel mai bine situația. În agricultură sunt un venetic, dacă pot spune asta, cu toate că-mi place foarte mult și agricultura, am îndrăgit-o, dar nu sunt atât de confortabil ca la oi.” El, ca probabil mulți alții, folosește termenii de agricultor și agricultură cu sensul de cultură mare, chiar dacă și zootehnia face parte din agricultură. Particularitățile sectoarelor agricole îi determină pe mulți să facă această demarcare, chiar dacă întrepătrunderea lor le clasează împreună.

Costuri mari și prețuri mici

Pentru mulți fermieri, ultimii ani au însemnat suprapunerea a mai multor crize. În primul rând chestiunea climatică, care s-a manifestat printr-o secetă prelungită, ce le-a afectat producțiile, apoi criza geopolitică care a determinat creșterea costurilor de producție și scăderea prețurilor la cereale, cu o consecință evidentă asupra profitului. „Toți muncim pentru bani. Vrem măcar să nu fim pe pierdere”, afirmă Mitică Dobrotă, rezumând o realitate resimțită de aproape toți cei implicați în agricultură. „Vedem atâtea firme mari care au intrat în insolvență, atâția traderi de cereale care la fel, sunt în incapacitate de plată, chiar parteneri cu care am colaborat și noi.” Iar când vorbim de costurile de producție nu ne referim doar la inputurile directe, ci și la investițiile consistente în utilaje, infrastructură și tehnologie, iar amortizarea acestora devine tot mai dificilă. „Venim după o vară foarte secetoasă, mai ales culturile de primăvară având mult de suferit, pe lângă seceta din ultimii trei ani a venit și o perioadă cu prețuri foarte mici, în care pur și simplu nu ne acoperim costurile de producție în primul rând. Pe lângă costurile de producție mai vin și amortizările, utilajele pe care le-am cumpărat și multe alte cheltuieli pe care le are o fermă.”

Irigațiile, investiția inevitabilă

Dacă în trecut vestul țării părea mai puțin vulnerabil la secetă, în ultimii ani aceasta a făcut ravagii și aici. Iată de ce necesitatea unor sisteme de irigații devine stringentă. Fermierul nostru recunoaște că până acum altele au fost prioritățile, mai ales că și-a construit ferma aproape de la zero. „În prima fază trebuie să ai teren, să ai utilaje cu care să lucrezi, după aceea să ai depozitare. Am investit într-o fermă. Acum zic eu că e momentul să investim și în irigații, dar vremurile nu sunt chiar cele mai propice. Trecem printr-o perioadă destul de tulbure a agriculturii românești.

Noi, ca observatori neimplicați, sperăm ca precipitațiile consistente din acest început de an agricol să nu le stopeze inițiativa de a investi în irigații pentru că deja i-a prins optimismul într-un an agricol de succes. „Sunt optimist de felul meu și sper să fie bine. Ne bucurăm în primul rând că Bunul Dumnezeu parcă ține cu noi mai mult în iarna asta, având multe precipitații, și azi noapte a plouat foarte mult și ne bucurăm de asta. Anul acesta am niște culturi de toamnă care arată foarte bine la ora actuală și sperăm să fie bine. În zona mea, unde lucrez terenul, avem un mare avantaj natural, pentru că terenurile majoritatea sunt pe malul Mureșului, sunt în discuții destul de avansate cu o firmă pentru a investi și în irigații”, ne zice Mitică Dobrotă, adăugând că va încerca să acceseze niște fonduri europene, deși până acum nu a făcut-o. „Utilajele pe care le-am luat în marea majoritate le-am luat pe leasing. De cele mai multe ori sunt deschis și oricine cred că este deschis la bani europeni, sunt foarte bine veniți, dar poate din cauza mea, pentru că n-am intrat într-o cooperativă, apoi eu am crescut destul de mult și într-un termen destul de scurt, având undeva aproape 1.000 de hectare pe firmă, la APIA, de cele mai multe ori m-am lovit de «prea mare»…, nu dau vina pe birocrație sau pe modul de distribuire a acestor fonduri, și poate am ales varianta mai grea, prin a cumpăra utilaje. Pot să spun că am utilaje foarte performante, și combine, și tractoare, și autopropulsate de ultimă generație, sunt deschis la digitalizare, funcționăm pe GPS, toate noile tendințe le-am aplicat în fermă, dar cu niște costuri mult mai mari pentru mine.”

Dincolo de regretul afirmat de a nu fi accesat fonduri europene trebuie să admirăm faptul că a reușit să construiască o fermă aproape complet tehnologizată prin eforturi proprii. Din fericire, ne permitem să glumim, vine din urmă noua generație. Fiul fermierului, student la agronomie, participă deja la alegerea investițiilor și își împinge tatăl spre accesarea fondurilor europene. „Pentru irigații, recent, am fost la discuții cu o firmă de consultanță, fiul meu vine din spate cu un apetit pentru investiții și pentru nou, este mult mai actualizat, este student în primul an la agronomie, am fost împreună la o firmă de consultanță, se dau acum bani și pentru energie, panouri solare, chiar cu finanțare sută la sută, am discutat despre asta, și pentru irigații parcă am vrea să facem pe bani europeni, încercăm, sper să și reușim.” Va încerca însă o investiție individuală nu prin asocierea la o organizație a utilizatorilor de apă. „Intenționez o investiție individuală, ca fermier. Localitatea mea e la începutul Câmpiei de Vest, sunt niște bariere naturale, în dreapta fiind Mureșul, în stânga Dealurile Lipovei, nu sunt așa de mulți fermieri, în localitatea mea majoritatea terenurilor o lucrez eu, deci mă gândesc la o investiție individuală și v-am spus, avem marele avantaj că avem apa.”

Nevoia unei singure voci în sectorul ovin

Deși administrează aproape o mie de hectare, Mitică Dobrotă se definește înainte de toate ca oier. Așa cum am spus, provine dintr-o familie de crescători de animale din zona Sibiului, ajungând la cultura mare din nevoia asigurării furajelor. „În cultura mare sunt, dacă vreți, un venetic. La oi mă simt cel mai confortabil”, spune fermierul. Și dacă în cazul producției de cereale nu a fost atras de asociere, fapt care l-a dat înapoi în dorința de a accesa fonduri europene, așa cum am vorbit mai sus, în ceea ce privește creșterea oilor are vechime în chestiunea asocierii. „Sunt de la începuturi în mediul asociativ în domeniul oilor, am înființat împreună cu colegi, cu prieteni de-ai mei, acum 20 de ani, când eram tinerel, o asociație, am fost destul de activ în mediul asociativ, am sprijinit și am ținut să fim toți o voce, dar din păcate Miorița e foarte actuală și acum, n-a fost doar o poveste, o baladă, probabil și atunci din realitate a fost transpusă în versuri”, ne lasă de înțeles Mitică Dobrotă de ce nu au funcționat până acum asociațiile. Iată de ce nu a stat pe gânduri și a aderat la inițiativa de a forma o uniune care să înglobeze, atât alte asociații, cât și crescători individuali.

Organizația profesională din al cărei Comitet Director face parte se intitulează Uniunea Oierilor din România și este o structură profesională constituită la Poiana Sibiului, cu obiectivul declarat de a reuni crescătorii de ovine într-o formulă de reprezentare comună. Locul ales, Poiana Sibiului, are o conotație istorică pentru asociație, iar pentru el, personal, una sentimentală. „Uniunea Oierilor și numele asociației a fost de a reînvia o uniune a oierilor care s-a înființat în Poiana Sibiului, în comuna mea natală, acum 90 de ani, în 1935. Avem acolo o istorie frumoasă despre bunicii și străbunicii noștri care au făcut atunci, chiar acum 100 de ani s-au întâlnit prima dată cu alt nume, și în 1945 au înființat Uniunea oierilor din România într-un congres la Sibiu unde au fost 2000 de participanți veniți din toată țara. Noi acum, împreună cu mai mulți colegi din țară, am hotărât să reînființăm această uniune a oierilor, care este pentru toți ciobanii – să zic pe direct ce suntem noi, și suntem mândri de cuvântul acesta de ciobani – s-o înființăm ca o reînnodare a trecutului, cu un sediu și onorific în Poiana Sibiului, este și în centrul țării deci mai la îndemână pentru toți.” Uniunea este un fel de federație dar care este constituită ca asociație tocmai pentru a permite intrarea și a fermierilor neasociați. „Nu o putem numi federație, fiindcă din punct de vedere juridic într-o federație nu poate să fie un membru persoană fizică. Sunt oierii destul de orgolioși, ca în toate domeniile probabil, și sunt unii care nu vor să intre în nicio asociație. Fiindcă unele asociații i‑au dezamăgit, și ei vor să intre pe persoană fizică, doar cu efectivul lor de oi, fără să facă parte dintr-o asociație. Atunci, dacă noi făceam o federație, aceste persoane care nu doresc să intre în alte asociații, nu puteau să intre în această uniune. Asociație până la urmă, că e pe legea asociațiilor.”

În prezent sectorul ovin românesc este reprezentat de federațiile ROMOVIS și PRO OVIS, precum și de mai multe structuri asociative implicate în gestionarea registrelor genealogice, în funcție de rasă, la care se adaugă foarte multe asociații locale și regionale, ceea ce duce la o fragmentare destul de mare, fapt care face ca potențialul de negociere unitară a crescătorilor să fie redus. Fondatorii Uniunii Oierilor din România pretind că încearcă reunirea acestor interese divergente și că nu intenționează să le concureze. „Suntem la început, suntem optimiști, vrem să nu mai repetăm greșelile care s-au făcut în celelalte asociații. Uniunea aceasta nu este împotriva celorlalte asociații, ba dimpotrivă, vrem să fim toți o voce în România, în sprijinul oierilor de peste tot. Îi așteptăm pe toți colegii noștri. I-am dat drumul. La București, în prima fază, la Indagra, au fost reprezentanți a aproximativ 60 de forme asociative, unii au spus pas, poate vor să vadă ce se întâmplă. Acum suntem 24, ca membri fondatori. Au fost și sărbătorile, mulți și-au manifestat dorința ca după ce ies actele să intre și ei în Uniune. Prima dată trebuie să demonstrăm că suntem la nivelul așteptărilor lor. Și eu sunt foarte optimist.”

Mitică Dobrotă a ținut să precizeze că nu are intenția de a lua registrele de la asociațiile care le dețin, el însuși făcând parte dintr-o asociație care are un registru. „Registrul trebuie să fie în paralel și în colaborare cu Uniunea. Așa văd eu, asta urmează să decidem, dar nu se poate să fie un singur registru la nivel național. Sunt atâtea probleme pe care le avem legate de export, de vânzări animale, de pășunat, probleme cu ITM-ul, probleme cu exportul în Europa, care este închisă, pesta rumegătoarelor mici, se dau bani pentru cumpărat de tineret ovin. Trebuie cineva să ne reprezinte acolo într-un mod cât mai bun și să negocieze. Să fim prezenți în legislativ, de a fi consultați. Pornind de la început, rolul nostru nu este de a ne certa pe internet, de a «înjura» – între ghilimele – autoritățile, noi vrem să avem alt mod de abordare: de a negocia într-un mod cât mai transparent și actualizat pentru vremurile astea. Nu de a ne face dreptate «cu bâta», cum e vorba în sectorul nostru. Nu exclud neapărat o formă de protest. Dar pentru a avea o forță în a protesta, când este nevoie, deși e ultima variantă «a protesta», trebuie să fim uniți, să fim toți o voce. Acum nu avem nicio șansă, fiindcă suntem divizați. Tocmai acesta este rolul Uniunii, am vrea să ne adunăm toți, fără orgolii, să lăsăm trecutul în spate și să nu ne mai aducem aminte de vechile neînțelegeri”, explică fermierul cum vede rolul noii asociații și adaugă și pe acela de informator al sectorului, pentru că el simte lipsa informațiilor. „Acesta este principalul rol al Uniunii Oierilor din România, spre a fi o voce și a fi informați și pregătiți pentru ce ne rezervă viitorul. Nu ai cum să fii informat dacă stai în fermă. Chiar dacă-ți faci foarte bine treaba, te trezești cu fel și fel de legi de care nici n-ai auzit. Sunt foarte multe provocări, războiul din Ucraina, Mercosur-ul, noi luăm informația doar de pe surse care de cele mai multe ori nu sunt corecte sau conforme cu realitatea și nu avem nicio pârghie, fiindcă eu, Dobrotă Mitică, dacă mă duc la minister n-o să fiu băgat în seamă, indiferent cât de mare fermier aș fi. Într-o formă asociativă, acum reprezentăm aproape 800.000 de oi, până la urmă aici sunt atuurile noastre. Eu zic că e foarte bine pentru început. Și în momentul când o delegație de-a noastră merge la Minister și ai în spate un număr de fermieri, reprezinți un număr de animale și de județe, eu zic că n-avem cum să nu fim luați în seamă și nu avem cum să nu putem negocia în mod favorabil pentru noi.”

Putem spune că așa cum evoluează de atâția zeci de ani fenomenul asociativ de pe la noi, Mitică Dobrotă este un optimist. De altfel, asta a spus de-a lungul dialogului nostru de nenumărate ori. Dar nu-l putem suspecta de un exces în această privință, pentru că este conștient de faptul că este greu. Este optimist pentru că începutul ăsta de an a adus vești bune, o ameliorare a vremii, prețuri mai bune la animale, piețe noi deschise, dar știe că sunt și mulți care nu privesc la fel. „Sperăm să fie un an bun și în zootehnie. În zootehnie putem spune acum că avem niște prețuri foarte bune, sunt prețuri bune la miei, a venit și Algeria, se deschid și alte piețe pe lângă UE, asta e foarte bine, în agricultură, să luăm partea plină a paharului, există apă, culturile arată bine, sperăm să avem un an bun. Sper ca la următoarea întâlnire să fiu și mai optimist sau să fie vremuri mai bune pentru că în jurul nostru e foarte mult negativism.  Chiar dacă nu sunt vremurile cele mai bune și nu auzim cele mai bune vești, rămânem optimiști, că de aia am investit în agricultură. Îți trebuie o doză de optimism să investești în agricultură.” Pentru mulți fermieri români, această combinație de realism și speranță rămâne poate cea mai importantă resursă într-o agricultură aflată permanent între risc și adaptare.

Articol de: ȘTEFAN RANCU & ADRIAN NEDELCU

Probabil, nu există printre cititorii noștri cineva care să nu-l cunoască pe Dimitrie Muscă. Unii îi aprobă modul de lucru, poate chiar îl copiază, alții îl contestă, dar nu poți spune că nu știi cu ce se ocupă, poate doar cu ceea ce vă vom spune în continuare. Pentru că nu vom vorbi despre cultura mare și nici despre zootehnie, ci despre... legumicultură.

L-am vizitat pe Dimitrie Muscă la sfârșitul lunii ianuarie și pentru că era frig ne-a invitat în seră, unde cultivă părădăici, cum li se spune roșiilor în zona Banatului și a Crișanei. Afară erau cam două grade, deși soarele strălucea de ceva vreme pe cer, în seră însă am fost nevoiți să ne dăm gecile jos pentru că termometrul arăta aproape 20 de grade. Folosește apă termală, ca și la încălzirea halelor sale. „După masă se face și mai mult, ajunge și la 30 de grade, pentru că avem marele avantaj că încălzim sera cu apă caldă, apă termală și ne asigură această temperatură fără probleme. Când este minus 15 grade afară, aici ajungem la 10-11 grade”, ne explică Dimitrie Muscă atmosfera primitoare pe care am găsit-o în seră. 

Serele, dispuse pe două hectare, sunt vechi, „sunt aproape deodată cu mine”, glumește gazda noastră, din 1970, și astfel sunt limitate ca înălțime și iluminare. „Ar fi frumos să ies și mai devreme, în aprilie deja ieșim cu roșii pe piață de aici, dar ca să ies mai devreme este foarte greu. Pentru că în decembrie, în ianuarie, când e ziua cea mai mică, procesul de fotosinteză este deosebit de lent, sau inexistent, iar fotosinteza nu se face fără lumină. Și atunci am ales cea mai bună perioadă, cea mai bună soluție. Acum plantăm, iar în 20 aprilie, aproximativ, ieșim cu roșiile pe piață. Sigur că sunt soluții până la urmă cu lumină, dar la serele astea și cu înălțimea asta, nu pot să le duc mai mult de opt etaje, maxim cât pot să urc. Serele noi acum se fac cu 20-30 de etaje (rânduri de inflorescențe). Și sunt făcute de 5-7 metri înălțime, 8 metri. Chiar mai mult. Nu pot. Sunt vechi. Dar le exploatăm în conjunctura în care este. Este rentabil pentru noi. Este rentabil pentru oameni, pentru populația din Arad, Oradea și Timișoara, dar mai ales Timișoara. Vin la magazinele noastre, sunt căutate produsele și este o treabă deosebit de bună și de utilă”, spune Dimitrie Muscă despre modul cum este limitat de lipsa unei instalații de iluminare artificială și de dimensiunea serei, dar și despre faptul că această limitare nu-i afectează rentabilitatea (vom reveni mai jos asupra acestui aspect).

Gunoiul de grajd, o identitate a producției

Plantele erau deja măricele pentru luna ianuarie. După cum ne-a spus domnul Muscă erau plantate de circa o săptămână, fiind el însuși mulțumit de cum arătau. Iar argumentul principal al succesului este, în opinia sa, fertilizarea cu gunoi de grajd: „Avem o densitate de 32.000 de plante pe hectar. Astea sunt plantate de circa o săptămână. Arată bine, sunt sănătoase, sunt curate, iar ce este specific pentru mine, pentru că avem atâta zootehnie, aici bag peste 100 de tone de gunoi de grajd. Luând în considerare cantitatea de elemente nutritive pe fiecare tonă, adică 5-6 kg de substanță activă pe tonă (se referă probabil doar la azot, n.r.) și având în vedere că și facem peste 100 de tone pe hectar, ajungem că se consumă tot aportul de la gunoi de grajd într-un ciclu. Și, bineînțeles că venim cu al doilea ciclu, care va fi cu castraveți.” 

Și tot utilizării gunoiului de grajd îi atribuie și succesul comercial: „Noi ne-am făcut un nume și un renume prin ceea ce facem, datorită faptului că, în primul rând, folosim îngrășăminte organice. Are gust, are savoare, are miros, are tot ce vreți. Uitați-vă aici cât este de sus solul față de aleea din mijloc pe care circulăm. Datorită unui singur element. Am băgat în fiecare an această cantitate de gunoi de grajd, și ia uitați cât s-a ridicat pământul.” 

Deși nu respinge în totalitate ideea de a investi într-o seră modernă, „anul ăsta am făcut alte două investiții, aproape de două milioane de euro, chiar dacă a fost an greu, în spații de depozitare. Am ajuns la limită încât pot să am vreo 70.000 de tone de depozitare și mai mult chiar. Și atunci am închis și capitolul acela, zootehniile în principiu sunt bine puse la punct, pe ferma de porci și pe complexul de porci nu mai pot să îmi permit să fac investiții pentru că mi-e frică, în orice moment poate să apară o pestă porcină africană. Nu este exclus să fac și sere moderne, avem teren aici, putem face”, consideră totuși că producția obținută pe sol, cu gunoi de grajd, este superioară celei obținute în sistem hidroponic. „Aceste fructe care se obțin aici din pământ, cu gunoi de grajd, cu tot ce trebuiește, cu polenizare cu insecte, cu bondari, îmi dă o producție care este incomparabil mai căutată, mai gustoasă, mai pofticioasă, mai... tot ce vreți. Acea seră de 20-30 de etaje, de 8 metri, acelea se fac și se cresc pe țesuturi hidroponice, da? Și toate substanțele chimice vin pe calculator. Aici este pământ și este gunoi de grajd în care le creștem. Deci este cu totul și cu totul deosebit. Lumea știe, lumea înțelege, la cultura aceasta de roșii, dacă eu, față de roșiile din Turcia, le vindeam cu 15 lei și alea din Turcia erau cu 3-5 lei, eu îmi vindeam toată marfa, merg oamenii dintr-un capăt a orașului, în alt capăt să cumpere roșii de Curtici, pentru că și-au dat seama, pentru că au simțit, pentru că văd și tehnologia pe care o facem. Și repet că este în pământ și nu în substraturi hidroponice.” 

Nu putem să-l contrazicem pe domnul Muscă în ceea ce privește percepția consumatorilor atunci când se vorbește de o producție de genul celei pe care o practică versus celei în sistem hidroponic, controlat. Foarte mulți dintre noi avem senzația că sunt mai bune roșiile de pe la noi în comparație cu cele importate. Dar ar trebui să facem totuși și o analiză rece față de acest subiect atât de controversat. 

Dacă parcurgem, fie și cu ochiul unui necunoscător, literatura de specialitate aflăm că gustul roșiilor nu este dat de suprafața în care crește planta, ci de conținutul de zaharuri, de raportul acestora cu acizii, de conținutul de compuși volatili aromatici, de ritmul de creștere și, foarte important, de gradul de maturare la recoltare. 

O plantă crescută în sistem hidroponic poate fi de calitate sau nu, poate avea un gust bun sau nu. Totul depinde de modul în care este calculată soluția nutritivă și de formula aleasă, care poate favoriza o anumită caracteristică în detrimentul alteia. Nu le poți avea pe toate. Ori vrei ca fructul să fie mare, să aibă un randament bun și uniform, dar cu riscul ca acestea să aibă un conținut mai scăzut de zahăr și implicit o aromă mai diluată, ori alegi aroma dar riști să pierzi la aspect și randament. De cealaltă parte, atunci când folosim gunoi de grajd, avem o eliberare mai graduală a azotului, ceea ce, în anumite condiții, reduce tendința de creștere excesiv vegetativă și poate permite o acumulare mai bună de zaharuri. 

Un alt aspect care contează foarte mult în chestiunea gustului este momentul recoltării. Una este să duci fructele la câțiva zeci de kilometri de locul de producție și alta la câteva mii. Iată de ce importurile venite de la distanțe mari, care sunt recoltate înainte de maturitate pentru a rezista transportului, nu mai pot acumula necesarul de zaharuri asociat unui gust intens. Pe când în ferma de la Curtici roșiile se coc acolo, în seră, nu pe drum. 

În cele din urmă, dar poate cel mai important aspect, trebuie spus că, mai mult decât orice formă de producție, important este soiul. Dimitrie Muscă ne-a spus că folosește un soi olandez care este rezistent la nematozi, dar probabil că este unul care are și un potențial de gust superior: „Avem o cultură de roșii dintr-un soi olandez, dar soiul olandez reprezintă acea mică părticică, acea sămânță care este insignifiantă față de cât se face planta când ajunge până aici, am ales acest soi pentru că are o rezistență bună la nematozi. Sunt niște paraziți minusculi din pământ care fac niște gâlme la rădăcina plantei și o distrug”. 

Tutavir ar putea relansa cultura de tomate în România

De altfel, ideea de a alege un astfel de soi vine și din preocuparea sa pentru problema combaterii bolilor și dăunătorilor pe care o consideră de mare actualitate pentru agricultura românească. „Avem de lucru cu Tuta absoluta. Îmi spunea cineva, «dom'le, în sudul țării foarte greu se mai cultivă, după ce erau roșii la fiecare curte, la fiecare casă un solar și așa mai departe, au renunțat la cultură, la roșii din cauza Tuta Absoluta.” Crede că Tutavir-ul ar rezolva această problemă: „Anul trecut s-a dus din Elveția o substanță, Tutavir. Nu este toxică, este ecologică. Se dă pe plantă și omoară larvele. Este un mare câștig. Tutavir-ul este o substanță care ar putea să relanseze cultura de tomate în România. Eu am făcut foarte multe experiențe, inclusiv cu un insecticid care este tot așa ecologic. Se cheamă NeemPro și care în a doua zi, a treia zi, poți să folosești leguma fără probleme. Cum este K-Obiol-ul pentru cereale”.

Substanțele invocate de Dimitrie Muscă fac parte dintr-o categorie tot mai prezentă în horticultura modernă: produse cu impact redus asupra mediului și cu timp de pauză scurt.

Tutavir este un insecticid biologic bazat pe un virus specific care acționează asupra larvelor de Tuta absoluta. După ce consumă frunza tratată, larva este infectată și moare în câteva zile, după care se lichefiază și eliberează milioane de particule virale noi, care pot infecta alte larve din cultură, creând un efect de domino. Fiind un produs biologic, nu lasă reziduuri și este compatibil cu prezența polenizatorilor.

NeemPro, obținut din extract de Neem (Azadirachta indica), acționează diferit: inhibă hrănirea insectelor și le perturbă dezvoltarea. Este utilizat împotriva unui spectru larg de dăunători și este apreciat pentru profilul său redus de toxicitate, dacă este aplicat corect.

În cazul produselor pentru depozitare, precum K-Obiol, vorbim deja despre un insecticid de sinteză, utilizat pentru protecția cerealelor și a spațiilor de depozitare, dar cu reglementări clare privind aplicarea și timpul de pauză.

Integrarea, cheia succesului

Faptul că reușește să facă față pe piață unei concurențe atât de competitive și, în opinia multora, oarecum neloiale a importurilor, este în primul rând modelul economic pe care l-a îmbrățișat încă de la început, integrarea.

Modelul de la Curtici nu a pornit de la legume. A pornit de la reorganizarea unei structuri agricole complexe, care a păstrat, după 1990, atât componenta vegetală, cât și pe cea zootehnică. Ulterior, a apărut procesarea, iar mai târziu rețeaua proprie de magazine. Legumicultura a fost adăugată acestui sistem, nu ca activitate izolată, ci ca piesă într-un ansamblu. Dimitrie Muscă ne spune cu sinceritate că serele și solariile au fost introduse pentru a nu cumpăra din exterior ceea ce putea produce intern. „La complexele de porci dăm mâncare 365 de zile la oameni. La ceilalți, când începem campania, când ieșim în câmp. Și atunci am făcut și acel solar să fac legume pentru oameni, pentru cantine, ca să nu cumpăr mâncare, să nu cumpăr, dacă producem carnea și laptele, să nu cumpăr legumele și cartofii din altă parte”, spune el, iar logica este ca legumele să completeze lanțul alimentar al fermei. În momentul în care există și spații comerciale proprii, producția de roșii nu mai depinde exclusiv de piața angro sau de contractele cu retailul mare. 

Reluăm o afirmație a domnului Muscă, citată mai sus, conform căreia oamenii „merg dintr-un capăt al orașului în alt capăt să cumpere roșii de Curtici”, chiar și atunci când prețul față de import este considerabil mai mare, pentru că vrem să evidențiem complexitatea acestui fenomen. Oamenii vin pentru că au fost obișnuiți cu calitatea tuturor produselor pe care le găsesc acolo. Sunt niște cumpărători avizați și fidelizați, care știu cum sunt realizate acele roșii și care apreciază produsele organice. Ei știu că acestea provin pe acest lanț scurt și controlat, că fructul este proaspăt și bine copt în seră, nu pe vreun vapor sau în vreun TIR. 

În ceea ce privește rentabilitatea, ea este dată tot de integrare. El spune: „Este rentabil pentru noi”, și are dreptate, pentru că pentru un alt fermier cu sere de două hectare s-ar putea să nu fie rentabil. Gunoiul de grajd ar trebui să-l cumpere, încălzirea ar putea fi mult mai costisitoare, iar fără rețea proprie, ar fi vulnerabil la variații de preț, la presiunea retailerilor sau la supraproducția sezonieră. În cazul lui Muscă, toate aceste riscuri sunt atenuate. 

Când îl asculți pe Dimitrie Muscă cum vorbește despre sol și gust ai putea crede că este un „legumicultor romantic”,  dar el este mai degrabă un pragmatic, este în esență un integrator. Gunoiul de grajd îi oferă fertilitate și poveste comercială, iar integrarea îi oferă stabilitate, piață și control. El controlează o nișă regională prin distribuție directă. Serele sunt vechi, tehnologia nu este ultimul răcnet, dar modelul economic este coerent. El însuși recunoaște că există soluții tehnologice pentru a produce mai mult și mai devreme, inclusiv iluminare artificială. Dar costul investiției este ridicat, iar serele vechi au limitări structurale. În schimb, ceea ce este deja optimizat este lanțul economic. 

Concluzia noastră ca observatori externi este că într-o agricultură românească adesea fragmentată, modelul de la Curtici funcționează pentru că rămâne coerent în interiorul propriilor limite tehnologice. Nu este un model high-tech de tip olandez și nici nu încearcă să fie. Este, mai degrabă, o valorificare sistematică a unor resurse existente – infrastructură veche, resursă geotermală regională, zootehnie proprie și o rețea de magazine – puse să lucreze împreună. Din această combinație rezultă nu doar roșia timpurie, ci stabilitatea unei afaceri care se prezintă astăzi, înainte de toate, ca integrată. Acesta este, de fapt, adevăratul secret al părădăicilor de la Curtici.

Articol de: ȘTEFAN RANCU & ADRIAN NEDELCU

Lucrurile valoroase apar ca urmare a unei nevoi, ca soluție pentru o problemă întâmpinată. Această afirmație poate părea un truism, dar încă sunt oameni care cred că o afacere ar trebui pornită de la ceea ce presupun ei că ar fi bun pentru piaţă şi nu de la o necesitate expresă. Or, istoria companiei germane HORSCH Maschinen GmbH este o dovadă că o trebuință satisfăcută devine utilă în aceeași măsură și altora cu aceleași nevoi. Degeaba inventăm lucruri, dacă nu are nimeni nevoie de ele. Am preluat pentru a prefața scurtul interviu cu Philipp Horsch câteva fragmente din istoricul acestei companii de pe site-ul lor.

La originea acestei companii nu a stat o strategie industrială, ci o experiență agricolă de familie, începută cu mult înainte de fondarea propriu-zisă a companiei.

În 1969, Dankwart Horsch, tatăl lui Michael și Philipp Horsch, a preluat în arendă ferma Sitzenhof, în apropiere de Schwandorf, Bavaria. Pentru el a fost o oportunitate de dezvoltare pentru că deja avea o mică fermă. Familia Horsch era, prin mai multe ramuri, profund legată de agricultură, așa că la reuniunile de familie discuțiile se concentrau pe problemele pe care le întâmpinau în fermele lor (unele, cu soluri pietroase sau aflate în zone colinare slab productive) și pe găsirea de soluții.

Foto: Horsch

În acest context, familia Horsch a fost una dintre adeptele timpurii ale agriculturii no-till, într-o perioadă în care renunțarea la plug era considerată, în Germania, o abatere serioasă de la normele agronomice acceptate. Într-un astfel de mediu au crescut copiii lui Dankwart și Brunhilde Horsch, fiind puternic influențați de spiritul de unitate al familiei și de ideile lor progresiste în domeniul agricol. Cei cinci băieți au urmat cu toții o pregătire agricolă, fiind învestiți cu încredere de către părinții lor care i-au lăsat, încă adolescenți fiind, să administreze ferma câte un an fiecare. Michael Horsch, cel mai mare dintre frați, fiind pasionat de mașini, avea să-și dovedească talentul în mecanizare, realizând la solicitarea unui unchi al său, care era nemulțumit de semănătorile de pe piață, ce se foloseau pentru semănatul pe sol acoperit cu folie de plastic, o mașină nouă, mai bună decât ce exista pe piață. Satisfacția acestei reușite i-a dat curaj să dea curs altor probleme cu care se confruntau numeroșii membri ai familiei Horsch în propriile ferme. Atenția sa s-a îndreptat către dezvoltarea unei mașini capabile să semene sub resturi vegetale. Produsul final al acestei etape de dezvoltare a fost „Seed-Exactor”, utilaj care avea să stea la baza fondării ulterioare a HORSCH Maschinen GmbH. În primă fază, mașina a fost utilizată exclusiv de membrii familiei, însă interesul pentru Seed-Exactor a depășit rapid cercul familiei Horsch. Pentru că proiectele de dezvoltare a utilajelor necesitau investiții tot mai mari, unii membri ai familiei l-au sfătuit pe Michael Horsch să-și înființeze propria companie. Ca urmare, în 1984 a fondat, împreună cu unchiul său Walter Horsch (care a avut un rol esențial în organizarea financiară și administrativă a companiei), HORSCH Maschinen GmbH. În aceeași perioadă își cunoaște și viitoarea soție, fata unuia dintre beneficiarii Seed-Exactor, Manfred Dorsemagen din Franța, unde a mers de mai multe ori să rezolve niște probleme tehnice. În 1988, după ce Cornelia și-a finalizat studiile în economie, ea și Michael Horsch s-au căsătorit. Soția sa avea să se implice total în companie, preluând pentru început responsabilitatea pentru vânzări și marketing.

Foto: Horsch

Philipp Horsch, cel cu care ne-am întâlnit la standul companiei de la Agritechnica 2025, s-a alăturat fratelui său la mijlocul anilor '90. Format atât ca fermier, cât și ca inginer, Philipp Horsch a preluat responsabilități în cercetare-dezvoltare, producție și service, contribuind la extinderea gamei de utilaje pentru lucrări minime ale solului și semănat direct. În această perioadă apar și alte dezvoltări importante, precum sistemul „Terra-Trac”, care a marcat trecerea către utilaje de mare capacitate, adaptate exploatațiilor extinse.

Astăzi, Horsch este un producător internațional de utilaje agricole, însă direcțiile sale tehnologice – semănatul direct, lucrările minime ale solului, dezvoltarea de utilaje pornind de la realitățile din fermă – își au rădăcinile în această istorie agricolă de familie. Interviul cu Philipp Horsch și soția sa oferă perspectiva directă asupra modului în care o experiență practică, începută în fermă, a fost transformată într-un proiect industrial de amploare.

Vizitând standul Horsch de la Agritechnica 2025, l-am întâlnit pe Philipp Horsch alături de soția sa Elke, despre care am aflat cu plăcere că este de origine din România, fapt care ne-a facilitat dialogul cu domnul Horsch. Vă invităm să citiți în continuare scurtul interviu pe care ni l-au acordat.

Am să încep cu o întrebare mai personală, asta pentru că v-am întâlnit aici alături de soție, care ne-a surprins cu faptul că vorbește românește: cine a fost mai întâi, soția sau firma? 

Philipp: Compania este înființată înainte de a ne cunoaște, este mai veche. 

Elke: (râde și completează) Dar nu e cu mult mai în vârstă decât mine.

Cum a început povestea Horsch? 

Philipp: Compania a luat ființă acasă, la ferma părinților noștri. Suntem cinci frați și toți am învățat meseria de fermier. Fratele meu cel mai mare, Michael, a fost cel care a început să se ocupe de utilaje, iar noi, ceilalți, am gândit împreună cu el și am lucrat alături de el. La început, primii clienți au fost familia și rudele. Apoi, pas cu pas, firma a crescut. A venit căderea Zidului Berlinului și în 1990 granițele au fost deschise către est și compania a început să crească și mai mult, iar din 2000 creșterea a fost foarte rapidă. Din familia noastră, doar eu și fratele cel mare suntem în firmă, ceilalți frați au rămas fermieri.

Așadar, frații au fost primii care au beneficiat de echipament. 

Philipp: Exact, ei au fost primii care au folosit utilajele, dar au și contribuit la realizarea lor.

Care a fost primul utilaj realizat? 

Philipp: Primele utilaje au fost semănători pentru semănat direct cu capete de frezare rotative (utilajul numit Seed-Exactor era o semănătoare al cărei principiu de funcționare era unul neconvențional: o freză orizontală tăia stratul superior al solului și, în timp ce pământul era încă în aer, semințele erau plasate sub acesta, fiind ulterior acoperite de solul care cădea. n. r.). La acea vreme, pe piață nu existau astfel de mașini. Noi făceam mult semănat direct în fermele noastre și aveam nevoie de soluții adaptate. Așa au apărut primele semănători, unele acționate cu freze rotative.

Marii fermieri au fost cei care au venit cu ideile pentru a construi mașinile care îi ajută să recolteze, să pregătească și, bineînțeles, să întrețină culturile după recoltare? 

Philipp: Da, fără îndoială. Noi înșine provenim dintr-o exploatație mare, prin urmare, am fost întotdeauna conștienți de problemele cu care se confruntă fermele mai mari. Și, bineînțeles, am făcut întotdeauna schimb de idei cu mulți fermieri. Acest lucru duce în mod natural la idei noi. Și toate acestea sunt globale, desigur.

Așadar, echipamentele sunt construite practic în funcție de nevoile fermierilor, fie la scară mare, fie la scară mică? 

Philipp: Nu doar în ceea ce privește nevoile lor, ci și în funcție de ideile noastre despre cum vrem să contribuim la viitorul agriculturii.

Există o rețetă a succesului? 

Philipp: Da, cheia succesului este, în cele din urmă, orientarea către client. Este esența. Asta înseamnă că trebuie să ai contact cu fermierii, să fii aproape de probleme – acesta este, cu siguranță, unul dintre cele mai importante aspecte.

Europa vrea să devină verde, cum vedeți această problemă din perspectiva dumneavoastră? 

Philipp: Green Deal-ul a fost, în cele din urmă, ajustat. Cea mai mare parte a agriculturii este deja verde, iar Europa a învățat să abordeze acest subiect cu mai multă obiectivitate. Acest lucru ne ajută, în mod natural, să atingem obiectivele propuse.

Privind în urmă, ați mai începe acest business în familie? 

Philipp: Absolut, pentru că a funcționat excepțional. 

Elke: Pentru că suntem noi înșine pasionați de agricultură.

A fost un avantaj că ați fost fermier? 

Philipp: Nu a fost doar un avantaj, ci o condiție de bază.

Care ar fi cea mai mare bucurie pentru dumneavoastră? 

Philipp: Ca afacerea să rămână în familie și să fie dusă mai departe de următoarea generație. Suntem deja în acest proces. Suntem patru acționari și avem, în total, 13 copii. Primii patru sunt deja implicați în companie – trei băieți și o fată. Și vor urma și alții.

Aveți vreun regret? 

Philipp: Nu.

Ați pus vreodată munca mai presus de familie? 

Elke: (râde și răspunde în locul lui) Întotdeauna! Dar n-am avut niciodată un moment în care asta să fi fost o problemă.

Asta pentru că l-ați înțeles și l-ați susținut. 

Elke: Da. 

Philipp: Compania a fost întotdeauna o prioritate. 

Elke: Noi, când ne-am căsătorit, am decis amândoi că firma o să fie primul nostru țel în viață.

Philipp: Dar dacă există probleme ocazionale în cadrul familiei, familia trebuie să se controleze în acel moment. 

Elke: Și nu au fost niciodată mari probleme în familie. Avem trei copii adulți acum. Am fost binecuvântați și n-am avut niciodată probleme așa mari, ca să nu le putem rezolva.

Cum v-ați întâlnit? 

Philipp: La studii, la Mannheim, ca studenți. 

Elke: Eu studiam psihologia. Locuiam în Baden-Württemberg, dar studiam în Mannheim.

Ce vă mai doriți pentru viitor? 

Philipp: Sunt mulțumit. Dacă putem continua așa, este suficient pentru mine.

Articol de: ȘTEFAN RANCU & ADRIAN NEDELCU

Este cunoscut efectul negativ pe care social media îl are asupra felului în care trăim și gândim. Trăim mai repede decât putem înțelege ceea ce trăim. Informația circulă mai repede decât suntem capabili să o procesăm. Nu este prima oară când spun că, din când în când, ar fi bine să ne ferim din calea ei. Să ne luăm timp să mai și gândim, să socotim cu mintea noastră ce și cum. Altfel, emoția ajunge să fie singura care ne determină acțiunile și opiniile.

Dar despre ce opinie poate fi vorba atunci când, de fapt, preiei opinia altuia? Fără niciun filtru personal, fără nicio analiză, doar fiindcă ți-a provocat o emoție puternică. Chiar dacă nu se poate spune că este cu adevărat a ta, odată ce te asociezi cu ea, devine și a ta, fără să fi pornit din capul tău. Din păcate, astăzi tot mai mulți se asociază unor idei care sunt construite special pentru a provoca emoțional și nu pentru a fi înțelese sau cântărite.

Imaginați-vă că ați privi insectele care vă distrug recolta prin ochii lui Emil Gârleanu, autorul ciclului Din lumea celor care nu cuvântă. Nu doar că n-ați mai încerca să le distrugeți, dar poate le-ați mai și hrăni. Nu vreau să spun că a fi rațional înseamnă să privim lumea fără empatie. Rațiunea nu exclude empatia, dar e nevoie de limite. Privită exclusiv prin emoție, lumea devine imposibil de gestionat.

Trebuie să înțelegem o realitate simplă a naturii fizice din care facem parte: tot ce interacționează afectează și este afectat. Nu există interacțiune fără consecințe. Iar natura este alcătuită dintr-o infinitate de interacțiuni, care vor avea tot atâtea efecte. Evident că ne dorim ca acestea să fie mai degrabă bune pentru noi toți, să fie cât mai puțin nocive. Dacă suntem câtuși de puțin atenți și responsabili, chiar așa se va întâmpla. Dar nu există perfecțiune. „Poate bătaia aripilor unui fluture în Brazilia să declanșeze o tornadă în Texas?”, se întreba în anii ’70 Edward Lorenz, meteorolog și matematician american. Poate da, poate nu, dar sigur un efect, mai mic sau mai mare, tot va avea. Unul bun? Unul rău? Cel care resimte va decide.

O ploaie căzută la un moment dat pe o oarecare suprafață poate fi de folos unei culturi și dăunătoare alteia, a fost bună sau rea acea ploaie? La modul cum se pun azi problemele, răspunsul final ar fi „rea”, pentru că mâhnirea este o emoție cu un impact mai mare (nu am o explicație pentru asta, e doar impresia pe care o resimt). În realitate nu e așa. Orice acțiune are un efect pozitiv și unul negativ. Rațiunea ne ajută să le punem în balanță, nu să ne lăsăm conduși de lamentațiile celor care văd doar partea negativă și se dau de ceasul morții, precum personajele din Prostia omenească a lui Creangă. Cred că marele povestitor ar fi prins și acest fenomen care a dus ecologia la o extremă demnă de o adevărată religie.

Sunt atâtea voci care văd dezastru în fiecare îmbucătură, încât, dacă le-am asculta pe toate, nu ne-ar rămâne decât să murim de foame. E prea mult. Nu așa funcționează lucrurile. Nu putem să nu ne asumăm că unele lucruri au și părți negative, dar trebuie să privim spre ceea ce predomină. Dacă balanța înclină spre negativ, atunci ne oprim. Dar dacă înclină spre pozitiv, nu înțeleg de ce ar trebui să renunțăm doar pentru că ni se pare că „drobul de sare ar putea cădea în capul copilului”. Am ajuns într-un impas tocmai pentru că ne lăsăm conduși de frica pericolului iminent. Faptul că ceva a eșuat într-un anumit context istoric nu înseamnă că va eșua mereu.

Populația lumii crește, suprafețele agricole nu, iar soluția nu poate fi stagnarea. Avem nevoie de inovație și avem capacitatea intelectuală să o producem. Din păcate stau „speriații” de-a curmezișul: aia nu, aia ne face rău, cealaltă nu știm dacă nu ne face și ea rău, pentru că n-am avut timp să aflăm. Și n-ar fi nimic dacă aceste păreri alarmiste n-ar ajunge în poziții de decizie. Dar ajung. Nu sunt un radical care să ceară dispariția acestor voci – e nevoie și de ele –, însă cei care decid direcția ar trebui să fie echilibrați, să asculte toate părțile și să dea crezare științei, nu emoției.

Cei care citiți constant această revistă știți că, de-a lungul timpului, mesajele mele au avut adesea o dimensiune spirituală. Nu întâmplător colegii mă însărcinau cu scrierea editorialelor din perioada sărbătorilor. Emoția face parte din firea spirituală a omului, dar nu putem gândi emoțional. Hristos ne-a îndemnat să fim nevinovați ca porumbeii și înțelepți ca șerpii, pentru că – așa cum spune Nicolae Steinhardt în Jurnalul fericirii – creștinului i se cere să fie bun, nu prost. Am ajuns să confundăm valorile și să punem detaliul mai presus de esență.

Sunt medicamente care, deși salvează viața cuiva, provoacă o mulțime de efecte adverse. Evident că ne dorim un medicament care să nu aibă niciun efect dăunător, dar viața nu ne așteaptă să îl aflăm. Ea trebuie salvată acum. Ne dorim soluții perfecte, poate le vom afla cândva, dar acum trebuie să trăim așa cum putem, pentru că viața nu e ceva ce poți pune pe hold. Nu putem trăi cu presupuneri, dorinți incerte și regretul lui „dacă”.

Dacă primii oameni l-ar fi ascultat pe Dumnezeu, Hristos n-ar mai fi fost nevoie să se întrupeze și să parcurgă viața omului, de la naștere la moarte. Dar acest „dacă” este o iluzie, viața este cea care este, un parcurs de alegeri făcute de-a lungul timpului, unele bune, altele rele. Important este ce avem acum, ce facem cu asta? Cum și ce îmbunătățim? Cum și ce reparăm din ce am stricat din neștință sau necumpătare.

Și dacă tot am spus că ar fi bine să ne dăm puțin la o parte din calea «zgomotului», poate că în acea clipă de luciditate vom vedea limpede că sărbătoarea rânduită la finalul fiecărui an este pentru Hristos, nu pentru Moș Crăciun și mese îmbelșugate.

Editorial de: ADRIAN NEDELCU

Prezenți la două evenimente identice ca nume, dar complementare ca substanță, „Ziua grâului și orzului” desfășurate una la Fundulea, cealaltă la Mărculești, am luat pulsul zilei în cercetarea românească. Vă invităm la o analiză amplă cu probleme vechi și noi, dar și cu sfaturi tehnologice de mare actualitate, din care nu vor lipsi nici sfaturile despre porumb, în ciuda dedicării din titulatura evenimentelor.

Într-o perioadă marcată de presiuni economice, schimbări climatice și concurență internațională acerbă, cercetarea agricolă românească rămâne un pilon esențial al securității alimentare. Cu o tradiție îndelungată și rezultate recunoscute la nivel european, instituțiile de cercetare din România își continuă misiunea, de multe ori în condiții austere, dar cu o determinare exemplară.

Finanțarea cercetării, între puțin și prost gestionat

Când vorbim despre cercetare agricolă, primul lucru la care ne gândim este finanțarea. O reacție normală, dat fiind faptul că este de notorietate că cercetarea a fost după revoluție subfinanțată sau prost finanțată. Din perspectiva asta te așteptai chiar să dispară. Este o surpriză plăcută să afli că în ciuda atâtor lipsuri, nu doar că n-a murit, ci și produce. Cu toate astea finanțarea încă lasă de dorit, nefiind, în primul rând, corect făcută. Dr. ing. Aurel Badiu, vicepreședintele ASAS, atrage atenția asupra fragilității financiare în care se desfășoară cercetarea agricolă: „Cercetarea agricolă se pare că este supraviețuitoare. Ceea ce, din punctul de vedere al caracterizării biologice, e un nonsens. Cercetarea agricolă n-ar trebui să supraviețuiască. Cercetarea agricolă ar trebui să viețuiască. Din păcate, în ultimii, nici nu mai îndrăznesc să socotesc câți ani cercetarea agricolă a încercat să se târască de pe o zi pe alta, mai curând cu efortul și abnegația cercetătorilor decât cu efortul financiar al beneficiarului”. Atunci când vorbește de beneficiar, el se referă în primul rând la statul român și mai apoi la fermieri, considerând că cercetarea este un act de securitate națională. Dar ceea ce remarcă în primul rând domnia sa este mecanismul de finanțare, pe care-l consideră defectuos, pentru că se face fără a ține cont de nevoia reală a cercetării, care se face pe distanța mai multor ani.

„Bugetele pentru cercetare, de fapt, ca și pentru alte activități sunt de azi pe mâine, adică de pe un an pe altul. Cercetarea agricolă, în mod special, care este o cercetare biologică, are nevoie de o programare multianuală pentru cercetare. Mulți, puțini, cât sunt banii respectivi, trebuie să existe o garanție a faptului că problematicile de cercetare, odată antamate, pot ajunge la final. Dacă nu există această garanție, totul este aproape improbabil. În momentul de față, vorbind în ani, există niște cercetări aplicative care au nevoie de trei, patru ani, însă, din momentul în care am acceptat ideea că ne aflăm într-o perioadă de schimbări climatice profunde, nu putem discuta despre o cercetare de mai puțin de cinci, șase ani. În mod normal, atunci când studiem impactul efectelor schimbărilor climatice, trebuie să discutăm despre o cercetare destul de lungă, de vreo 10 ani, pentru că în timp ce, în condițiile normale anterioare, cam trei ani din cinci erau ok din punct de vedere agricol, să zicem, deci valabil asigurând resursele de climă pentru culturile agricole. În momentul de față, cu greutate, putem să spunem că sunt jumătate din zece”, arată Aurel Badiu.

Cercetătorii sunt conștienți că e normal ca finanțarea să fie făcută pe criteriul performanței, nu-și imaginează că banii trebuie să vină oricum, dar nici să fie insuficientă atunci când este de valoare. „Finanțarea a fost și rămâne insuficientă. Institutul de la Fundulea se autofinanțează. Noi accesăm și bani de la buget, dar numai prin sistem competițional. Faci proiecte bune, obții finanțare, nu faci, nu-ți dă nimeni pe degeaba”, ne explică dr. ing. Pompiliu Mustățea, directorul INCDA Fundulea.

Așadar, aceste institute sunt capabile să se și autofinanțeze pentru că în procesul de cercetare rezultă o recoltă, care este un produs secundar, dar care are o valoare și poate fi vândută. Din păcate, valorificarea nu se poate face la standardele cele mai profitabile, pentru că intervin niște limite impuse de legislație. Dr. Florin Rusu, director științific la SCDA Turda, ne explică cum stau lucrurile: „Suntem o unitate publică, întregul sistem de cercetare agricolă e public, o bună parte din venituri ni le asigurăm din vânzarea de semințe, creații proprii, numai creații ale Stațiunii Turda, dar din păcate funcționăm pe aceeași piață cu companiile, dar nu după aceleași reguli. Fiind unitate publică, nu putem să venim în sprijinul fermierilor cu anumite ajutoare, așa cum fac companiile multinaționale, avem anumite rigori pe care trebuie să le respectăm, conform legislației, și nu putem să asigurăm fermierilor beneficiile sau facilitățile pe care companiile multinaționale le asigură cu plata la un anumit termen, la recoltare, cu plata în produse. La noi plata semințelor trebuie să se facă în maximum 60 de zile de la livrare. Aceasta este legea, noi trebuie să o respectăm”. Cu toate astea, ei reușesc să vândă. 

Cercetarea nu se poate face fără oameni...

Evident că o problemă naște alta. Fără bani nu stă nimeni sau stă dacă e atât de pasionat de ceea ce face, încât e capabil să îndure orice privațiuni, dar câți pot face asta? Așa că un alt punct critic îl reprezintă resursa umană. Cercetarea agricolă se confruntă cu un declin dramatic al specialiștilor, în special al celor tineri. „Ar trebui ca tinerii absolvenți, cei cu „magna cum laude” sau șefii de promoție, să fie atrași către cercetare, doar cercetarea asigură progres, cercetarea agricolă cu deosebire este o cercetare mai grea, formarea unui tânăr cercetător durează, cercetările în agricultură durează ani, cicluri de vegetație, formam și noi cercetători, dar după 4, 5, 6 ani învățau abecedarul cercetării, și companiile multinaționale… salariile mai motivante, plecau”, avertizează Florin Rusu.

Iar Constantin Ștefan, director al Institutului Horting, adaugă: „Deficitul de personal este foarte mare, pentru că politica a fost să nu facem CS1 și CS2 (să nu promoveze în grade profesionale, n.r.), că sunt salariile mari și n-avem buget. Și am stat așa. Așa am văzut eu politica. De când sunt la Institut, nu am făcut decât să promovez de jos, de la asistent de cercetare la CS3, cât a putut institutul. Mai departe nu s-a putut. Și nu mai sunt oameni. E un deficit enorm. Vine, stă 5-6 luni și pleacă, pentru 3.500 de lei. Nu ce se vorbește, că avem salarii mari, sporuri. Nu, la nivelul acesta suntem”.

Referirea la salarii este provocată de rumoarea care s-a stârnit ca urmare a declarațiilor unor politicieni care și-ar dori desființarea acestor instituții. El a avansat în discuția cu noi și niște valori ale acestor salarii: „Pot să vă dau exemplu de la Institutul Horting, unde cunosc foarte bine situația. În primul rând, nu există niciun spor de nicio culoare, nici de rușine, nici de tot ce se vorbește. Un cercetător CS3 pleacă acasă cu 3.500 de lei net. Salariile despre care se vorbește sunt cele pentru CS1 și CS2. Într-adevăr, la CS1 un salariu e în jur de 5.500-6.000, CS2 tot pe acolo, dar la această dată totul este blocat, că nu se mai poate face nimic. Niciun concurs pentru promovarea tinerilor. Și tinerii pleacă. Asta este situația. Se tot spune că: am spor din acela, că un director are un salariu conform Legii 153, cât e acolo. Nu există spor de stres, că lucrez greu cu oamenii. Nu există!”.

Situația este asemănătoare și la Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare Agricolă Fundulea, ne mărturisește acest lucru dr. ing. Pompiliu Mustățea, directorul general al INCDA Fundulea: „Din păcate în ultimii ani cercetarea nu mai este atractivă pentru tineret, în special pentru că nivelul de salarizare nu este chiar așa cum își doresc. Tineretul vrea să ardă etapele, vrea să ajungă foarte repede sus, vrea bani foarte mulți pe care deocamdată noi nu putem… Dar deocamdată l-am menținut, cu mare greutate”. Asta pentru că probabil, din fericire, așa cum spuneam, există și pasionați care se «hrănesc» cu bucuria de a putea crea și încă sunt tineri în cercetare.

„În ultimul timp am reușit să formăm un nucleu de tineri cercetători, tineri absolvenți, chiar am atras la Turda șefi de promoție, le-am oferit condiții și ne mândrim, avem un nucleu bun, destul de numeros, undeva la 25 de cercetători, printre cei mai în vârstă sunt eu, dar toți sunt mai tineri decât mine și sperăm ca în continuare să ducă mai departe frâiele cercetării agricole, cu brio, cu succes, ca să nu depindem într-un viitor apropiat doar de creațiile companiilor multinaționale. Atunci or să fie probleme mari”, completează Florin Rusu ideea despre personalul din domeniu.

Problema personalului nu este doar a celui specific cercetării, ci și în pozițiile mai slab calificate, după cum ne arată domnul director Mustățea că se întâmplă la unitatea pe care o conduce, INCDA Fundulea. „Acum problema se pune special la personalul auxiliar pentru că avem o stație de condiționat semințe din 1968 cu aparatură, utilaje vechi care necesită un număr mai mare de personal și cu calificări pe care în zilele noastre nu le mai găsim. Când prind câte unul mai tânăr, imediat îl trimit la calificări, să fiu sigur că am oamenii necesari și pregătiți. În perioadele de campanie când condiționăm semințele, mai sunt foști angajați pe care îi rog să vină și vin, și îi mai învață pe cei tineri, dar v-am spus, foarte greu îi putem găsi, pentru că în agricultură și pentru ingineri cercetători este de muncă. Trebuie să stai în soare. Multora nu le place munca. Asta e o concluzie amară, dar trebuie să spun, pentru că m-am lovit de ea în ultimii ani”, subliniază Pompiliu Mustățea.

...iar în cea agricolă, nici fără pământ

Pe lângă acest aspect al lipsei de oameni, specific, de altfel, întregii societăți, mai există presiunea pe care unii, mânați de diferite interese, o pun asupra patrimoniului acestor institute. Mă refer în special la pământul pe care acestea își desfășoară activitatea. Sunt cunoscute foarte bine problemele care au fost cu terenurile din București sau din jurul Bucureștiului. Președintele interimar al Academiei de Științe Agricole și Silvice „Gheorghe Ionescu Șișești”, dr. ing. Ioan Jelev, remarcă acest fenomen care s-a produs după revoluție. „Îi invit să viziteze multe din unitățile noastre pe toți cei care ridică semne de întrebare sau se întreabă la ce sunt bune aceste terenuri agricole destinate cercetării, care și așa au fost reduse la maximum, de la circa 160.000 de hectare în 1989 la circa 35.000 în întreaga țară și cu presiuni deosebite din diverse zone”, punctează dr. ing. Ioan Jelev.

Iată de ce Academia de Științe Agricole și Silvice Gheorghe Ionescu Șișești a pus bazele Fundației „Patrimoniul ASAS”, care se ocupă de procesul de intabulare a acestor terenuri, proces despre care Constantin Ștefan, președintele Fundației ASAS, spune că este aproape de finalizare: „Nu s-a încheiat în totalitate, dar 90% este încheiat. Există cărți funciare, este intabulat pe numele Academiei, mai sunt mici probleme pe care le întâmpinăm în teritoriu, de la unii bine intenționați sau alții care spun: «Hai să mai așteptăm puțin». Dar… există titlu de proprietate, care nu poate fi contestat sau anulat, cum vor unii. Neavând titlu de proprietate, spun: nu ești proprietar. Dar e titlu de proprietate. Sunt terenuri care vin din urmă, de la ICAR, proprietate privată. Alt regim. Ce să vă spun? Am făcut război mare: televiziune, Senat, deputați, pentru ce? pentru 5 hectare de teren! Și au început să ne judece, să ne întrebe, pentru 5 hectare”.

Trebuie să recunoaștem că este un proces foarte important, acesta de clarificare a proprietății, după cum spune Constantin Ștefan, referindu-se la colaborarea cu stațiunea de la Mărculești: „În colaborare cu stațiunea, am reușit să păstrăm acest patrimoniu, cu atacuri din partea unora sau a altora, dar am reușit să-l păstrăm. Colaborarea cu Stațiunea este foarte bună, în sensul că, în calitate de administrator al proprietății Academiei, care are în jur de vreo 7.000 de hectare, plus clădirile, am mers pe experiența stațiunilor. Noi doar am oferit cadrul legal de exploatare a acestor terenuri, să nu avem probleme, și Stațiunea și-a pregătit programul de cercetare pe care l-a vrut. La această dată, Stațiunea Mărculești are o situație foarte strălucită. Stațiunea Mărculești are în folosință o suprafață de 462 de hectare, care este proprietatea Academiei. Dacă această proprietate nu era lăsată la Stațiune, stațiunea nu mai exista. Avem teritoriu mult, Voineștiul, Drăgășanii, în care își desfășoară activitatea de cercetare, pe terenul Academiei, sub formă juridică de contract de comodat. Adică dăm tot ce se poate ca să poată să funcționeze. Pentru că sunt și ani buni, și ani grei. Și dacă nu-i ajutăm, se alege praful. Părerea mea este că Academia va trăi în proprietățile pe care le are. Și sunt sigure, și stațiunile își pot desfășura activitatea. Academia doar a vrut să dea prin Fundație ca să poată să fie administrat, pentru că trebuie cineva să administreze asta. Ne ocupăm de partea juridică și eu zic că e un lucru bun făcut de hotărârea Academiei ca stațiunile să-și continue cercetarea”.

Cercetarea românească, recunoscută la nivel internațional

Cercetarea agricolă românească nu înseamnă doar supraviețuire, ci și recunoaștere internațională. În ciuda dificultăților de finanțare și a provocărilor administrative, cercetarea agricolă românească rămâne una de nivel internațional, după cum susține dr. ing. Ioan Jelev, președinte interimar al ASAS, care remarcă faptul că Academia de Științe Agricole și Silvice a fost aleasă în unanimitate să preia președinția Uniunii Academiilor Europene pentru Științe Aplicate în Agricultură, Natură și Alimentație (UEAA) — o rețea care reunește instituții academice de profil din Europa întreagă. „Academia noastră a fost aleasă în unanimitate ca să dețină președinția Uniunii Academiilor Europene pentru Științe Aplicate în Agricultură, Natură și Alimentație, o funcție de mare prestigiu, ca o paranteză doar, domnul academician Cristian Hera a mai deținut în perioada 2004-2006 această funcție”, menționează Ioan Jelev. Alegerea României în fruntea acestei structuri demonstrează nu doar continuitatea tradiției științifice, ci și încrederea pe care comunitatea internațională o acordă capacității de inovare din cercetarea autohtonă.

Domnul Jelev adaugă un alt exemplu, subliniind caracterul aplicativ și impactul internațional al cercetării derulate în institutele noastre: „Suntem implicați în foarte multe colaborări internaționale, de exemplu, la o întâlnire cu ambasadoarea noastră, doamna Olivia Toderean, președintele Centrului Național de Cercetări din Egipt, un centru cu peste 3.000 de cercetători, sigur, nu doar în domeniul agriculturii, ci și în alte domenii, a propus organizarea unei reuniuni de agrobusiness în toamna acestui an. La care coordonatorul părții egiptene, profesor Elfuli, ne-a propus să fim de acord să prezentăm rezultatele unui proiect bilateral derulat cu Egiptul, privind îmbunătățirea conținutului de microelemente al grâului, în mod particular al zincului, care este extrem de favorabil sănătății omului. El a opinat că acest lucru poate contribui la creșterea semnificativă a exportului țării noastre de cereale în Egipt. Deci, lucruri care denotă un anumit prestigiu, o anumită autoritate a Academiei noastre”. 

INCDA Fundulea, portdrapelul cercetării agricole românești

La fiecare ediție a Zilei Grâului și a Orzului, INCDA Fundulea își reconfirmă statutul de institut-fanion al cercetării agricole românești. Fermieri, specialiști și oficiali vin aici nu doar pentru a vedea culturi bine lucrate, ci și pentru a discuta despre viitorul agriculturii într-o lume tot mai expusă schimbărilor climatice și incertitudinii economice. 

La nivelul institutului, munca se concentrează pe adaptarea soiurilor la noile condiții climatice. Dr. ing. Gheorghe Măturaru, cercetător la INCDA Fundulea, explică: „Cele mai reprezentative soiuri de grâu, creații noi, cu care am intrat anul acesta pe piață sunt Consecvent și Columna, dar sunt prezente și soiurile deja consacrate, inclusiv bătrânul Glosa, care de peste 20 de ani încă deține supremația. Noi încercăm să explicăm fermierilor avantajele cu care vin noile creații, adaptabilitatea lor foarte bună la aceste condiții climatice de care se tot vorbește, și nu numai, vin și cu o toleranță la arșiță, la secetă, rezistență la boli, dăunători, în unele cazuri, și, bineînțeles, cel mai mult și mai mult, o bună stabilitate a producției. Deci ele sunt foarte stabile, indiferent de condițiile meteo, ele asigură o producție constantă atunci când beneficiază de condiții optime, excelează și ajung la producții, chiar record, de 8.000, chiar 9.800 am avut pentru noile creații, chiar și Abund, care a fost lăsat în ultimii ani și el, în condiții optime, a depășit chiar 10 tone la hectar”.

Dar nu doar cu realizarea de genetică nouă se ocupă cercetătorii de la Fundulea, ci și cu experimente legate de tehnologia de producție. „Colegii de la Fundulea, în câmpul care se află în spatele meu, au amânat la orz, de exemplu, cu aproape o lună semănatul, rezultate evidente, aproape spectaculoase, pe cale de consecință au amânat și semănatul grâului, care s-a semănat în noiembrie, cu rezultate foarte bune. Experiențele pe care le-a făcut Academia de Științe Agricole la Mărculești au confirmat acest lucru. Mă rog, anul ăsta suntem în al treilea an și putem să tragem o linie preliminară privind concluziile momentului semănatului, că grâul trebuie semănat puțintel mai târziu. Rezultate extrem de bune s-au obținut și cu semănături extrem de tardive, de care literatura n-a menționat niciodată. Era o blasfemie să spui, «dom'le, știi, semăn grâu în Săptămâna Crăciunului». Sigur că da, nu face producții de 10 tone la hectar, dar 6-7 tone le face, ceea ce înainte vreme nici măcar nu era de visat. Același lucru se întâmplă și cu o serie de alte plante de cultură. Am început, sau vom începe din toamnă, aceeași problemă cu orzul, având în discuție tot efecte ale schimbărilor climatice. Distanța de semănat la orz ar putea să explice de ce anul acesta orzul a căzut în proporție de masă în toată țara. Pentru că, fiind destul de rece, fiind destul de umed, sigur că da, el crește și se dezvoltă, dar nu-și întărește paiul. Și atunci cade. Dacă o să vedeți marginile, acolo unde ajunge soarele, acolo unde vede soarele paiul până la rădăcină, orzul nu e căzut. În mijloc e căzut. Paradigma semănatului orzului a fost ca și a grâului, de altfel, a fost, cel puțin până la experiențele pe care le-am văzut anul ăsta, de 12,5 cm între rânduri, probabil că experiențele pe care le-au făcut colegii de la Fundulea, cu 25 cm între rânduri, vor fi edificatoare în anii următori și va trebui să ne gândim dacă nu trebuie schimbate și aceste paradigme”, remarcă Aurel Badiu. 

Cercetarea în agricultură nu se face izolat, e nevoie de o colaborare între mai multe stațiuni, nemaipunând la socoteală interacțiunea cu cei pentru care se face această cercetare, fermierii. Este un lucru care la INCDA Fundulea se face din plin, după cum spune și Gheorghe Măturaru, cercetător în cadrul institutului: „Toate creațiile de la INCDA Fundulea s-au bazat în primul rând pe calitate. Deci, că am introdus și alte caractere îmbunătățite, dar calitatea și adaptabilitatea au rămas pe primul loc. Avem o foarte bună colaborare cu fermierii și cu celelalte institute. Avem contracte cu fermieri pentru multiplicare și chiar produc sămânță de înaltă calitate. Avem toată încrederea că pe viitor vom încerca să extindem această colaborare, la fel cu stațiunile de cercetare, în special în platforme experimentale, verificăm în fiecare an adaptabilitatea, capacitatea de producție și multe alte aspecte”. Această colaborare face ca genetica produsă aici să fie superioară, în ceea ce privește adaptabilitatea, celei provenite din import, deoarece aceea este creată în condiții specifice altor areale. 

Percepția calității este împărtășită și de fermieri. Ion Cioroianu, fermier și reprezentant al Asociației Fermierilor din România, afirmă: „Fundulea este institutul nostru etalon, fanion al cercetării agricole. Eu întotdeauna când sunt invitat la manifestările lor pe cercetarea agricolă vin pentru că întotdeauna au ce prezenta, au noutății, au testări făcute în condițiile actuale de schimbări climatice, păcat că unii fermieri nu vin cât ar trebui să vină la acest institut, se iau numai după agenții de vânzări de la firmele care le oferă inputuri. Soiurile românești, părerea mea, sunt totuși preferate de marea majoritate a fermierilor. Sunt cultivate cam în proporție de până la 60% și se începe cu însăși Glosa, pe care văd că fermierii încă o preferă, apoi cu soiul Abund, care e un soi foarte bun, mai au Pitaru și mai nou am văzut un soi care se numește Columna, într-adevăr, foarte, foarte bun, și mai au Consecvent”. El avertizează asupra tentației de a alege oferte comerciale în detrimentul rezultatelor românești: „Totuși, Fundulea nu-și face reclamă la soiurile lor. Cât îi costă să-și facă reclamă? Foarte multor fermieri, parcă le iau mințile agenții de vânzări de la firmele furnizoare de inputuri și le aduc tot felul de soiuri, și, când e anul cu probleme, o dau în bară pentru că, vrem, nu vrem, soiurile de grâu românești sunt adaptate la condițiile de climă și sol din România, pe când soiurile care vin din Occident nu au o climă ca la noi, aspră, când iernile pot să fie și foarte geroase și uneori chiar călduroase, și primăverile secetoase, și atunci o dau în bară. Soiurile românești sunt constante, sunt adaptate și rezistă la condiții de geruri în iarnă și condiții de secetă în primăvară. Prea puține au fost perioadele în care n-au rezistat, dar nici nu se socotesc astea, față de soiurile străine, nu vreau acum să fac apologie, sunt și soiurile străine foarte bune. Părerea mea e, ca la zicala aia, «să nu pui toate ouăle într-un coș și să le pui în mai multe coșuri», așa și cu cultura de grâu, să ai mai multe soiuri, și românești, și străine. Soiurile străine au o capacitate mai mare de înfrățire, pe ici, pe colo, chiar și de producție, și sunt mai rezistente la boli foliare, dar la condițiile de secetă sau de geruri sunt mai puțin rezistente, plus că soiurile noastre de grâu au o proporție mult mai ridicată de proteine. Soiurile noastre românești se duc la 15%, chiar și la 16%, pe când soiurile străine sunt sărace în proteine”.

INCDA Fundulea rămâne un centru vital de inovație și sprijin pentru fermieri. Cu toate dificultățile, de la finanțare până la resursa umană, echipa de cercetători continuă să producă soiuri performante, tehnologii moderne și să ofere consultanță valoroasă. Mai mult decât un institut, Fundulea este o garanție că agricultura românească are încă o direcție științifică, pragmatică și orientată către fermier.

SCDA Mărculești, la 95 de ani de existență

O altă stațiune de cercetare importantă a României este SCDA Mărculești, care cu ocazia zilei grâului și orzului și-a sărbătorit și cei 95 de ani de activitate. Înființată în 1930, pe terenul donat de un moșier vizionar, stațiunea a fost susținută încă de la început de savantul Gheorghe Ionescu-Șișești. „Au început din 1930 activitatea de cercetare pe comportamentul unor soiuri de porumb, grâu și ce se cultiva la vremea respectivă. Au început studiile privind chiar ameliorarea grâului. Au adus din SUA, American 15, un soi de grâu care ulterior a răspuns foarte bine condițiilor din Bărăgan, trebuie spus că nu peste tot a mers la fel de bine ca în Bărăgan, dar aici s-a lovit bine, din care amelioratorii noștri au început să lucreze și au extras anumite linii pe care le-au folosit mai departe în procesul de ameliorare. A fost un lucru extraordinar și a culminat în 1950 cu Premiul de stat al RSR, adresat acelor cercetători care au început, cu acele mijloace empirice, aici, în Stațiunea Mărculești. Iată ce poate să facă omul, în niște condiții vitrege – că nu avea familie aici, nu avea unde dormi în primii ani, a fost găzduit tot de acest boier și a reușit să creeze. De asemenea, primul hibrid de porumb, prima încrucișare între două soiuri, în prima fază de porumb și apoi s-au creat niște linii și au reușit să obțină fenomenul heterozis, să demonstreze că din încrucișarea a două soiuri rezultă ceva ce dă o producție mai mare decât soiurile respective”, menționează dr. ing. Dumitru Tudoran, directorul stațiunii de la Mărculești.

Cercetarea de la Mărculești se concentrează astăzi pe soluții aplicabile imediat în ferme, adaptate noilor condiții climatice și presiunii economice. Una dintre direcțiile principale este cultura succesivă, în special porumb după grâu, orz sau rapiță. „Noi, aici la stațiune, promovăm cultura succesivă, am avut experiențe pe treaba asta, și am demonstrat că se pot obține 12 tone de porumb pe hectar pe anumiți hibrizi. Scopul nostru a fost să facem un studiu și asupra hibrizilor, să vedem comportamentul lor în cultura succesivă. Și, din cei 25 de hibrizi pe care i-am luat în studiu, sigur că voiam să fie 50, 100 de hibrizi dacă se putea, și să putem veni cu ei și să-i recomandăm, indiferent de grupa de precocitate, ce hibrizi se comportă cel mai bine în condiții de cultură succesivă. Adică, după ce se cultivă orzul, grâul și rapița, să putem veni imediat, dacă avem o tehnică și sistemul de mașini care ne permite să facem no-till. Însuși regretatul președinte al ASAS, dl prof. Valeriu Tabără, a venit să vadă cum din nimic am putut să fac ceva. Adică era miriștea de grâu de 30 cm și porumbul se înălțase cam la jumătate de metru, și era încântat. Se uita și spunea: fantastic! Cum e posibil? E posibil. Foarte puțină apă, pentru că el vine și e semănat într-un teren mulcit, masa vegetală care acoperea terenul la vremea aceea conserva apa, și poți realiza cultura succesivă cu o cantitate mult mai mică de apă pe hectar. E suficient să-i dai 200 mc la înființarea culturii și el să tot rămână umed sub paie, ca să înțeleagă toată lumea. Lucrul de fapt e cunoscut prin zonă și nu numai în zona de influență a Stațiunii, ci și în alte zone, deja se axează fermierii pe acest gen, acolo unde sunt condiții, pe cultură de floarea-soarelui, soia, pe acestea le-am făcut noi aici, în câmpul de cercetare, să arătăm că se poate face și se poate obține a doua cultură pe aceeași suprafață. E un lucru extraordinar, pentru că a pune o singură cultură… dar e timp de a doua! Acum facem niște studii pe grâurile de primăvară, să venim la începutul lunii martie și să avem o cultură de grâu, să obținem cam 4 tone – am avut experiență de 4 tone în câmpul pe care l-ați văzut, la cultura de primăvară. Și dacă iau 4 tone de acolo și mai iau 10 tone de porumb e cu totul altceva, pe aceeași parcelă, în același an. E un lucru extraordinar”, ne explică directorul SCDA Mărculești.

Remarcabil este că în prezentarea culturilor am aflat despre culturi semănate la distanță de o lună între ele prin care se dorește analizarea unor noi perioade optime de semănat, în concordanță cu noile condiții de mediu și cu strategia culturilor succesive. Astfel că, anul acesta au semănat grâu pe 9 ianuarie și pe 9 martie, cu specificația că ar fi vrut să facă o variantă și pe 23 februarie, dar nu le-a permis vremea. Opțiunile de semănat au fost dublate de o varietate de soiuri, pentru ca analiza să fie mult mai concludentă. Iată cum argumentează domnul director Tudoran: „Am făcut și un studiu asupra soiurilor, să vedem care se pretează și care fructifică, că e vorba de grâul de toamnă, și dacă el fructifică și putem lua ceva semănându-l atât de târziu. După cum ați văzut, e încântător. Două soiuri. Unul n-a răspuns, nu fructifică, îl lepădăm. Cu celălalt, continuăm. În urma acestor analize, noi putem să și recomandăm, că ați văzut, au venit fermierii, au fost încântați, probabil că unii dintre ei și-au făcut și o strategie pe problema asta și-și iau niște măsuri în așa fel încât cei care au posibilitatea să poată să meargă pe două culturi. Referitor la cultura succesivă de porumb, am făcut un clasament, de la 12 la 7 tone, pe hibrizii pe care i-am avut la îndemână, urmărind rezistența mecanică, să reziste, că vine toamna și încep mișcările de vânt și ploile, am urmărit sistemul lui de ancorare în sol, pe de altă parte viteza de pierdere a apei din bob, ca să poată, până la sfârșitul lunii noiembrie, să ajungă la unitatea de conservare”.

Ideea schimbării perioadei optime de semănat a aparținut fostului președinte al ASAS, regretatul Valeriu Tabără. Asta ne spune vicepreședintele aceleiași instituții, Aurel Badiu: „Principalul experiment de aici este un experiment inițiat de fostul președinte al ASAS, Valeriu Tabără, care voia și a și reușit, după părerea noastră, anul acesta e ultimul an de demonstrare, să arate faptul că momentul semănatului la grâu, care este esențial pentru producție, trebuie schimbat de o asemenea manieră, încât grâul să nu sufere din cauza secetei excesive din toamnă și, mai ales, să nu sufere în perioada de arșiță, care se instalează la coacere și care șiștăvește bobul semnificativ, încât potențialul de producție poate fi redus la un sfert. Asta încercăm să demonstrăm fermierilor din Bărăgan, și nu numai lor, că, de fapt, suntem obligați cumva să ne schimbăm tehnologia de cultură din cauza schimbărilor climatice, dar cum spunea un coleg de-al meu zilele trecute, cred că ar fi mai bine să punem schimbările climatice la treabă. Și asta s-a încercat să se facă aici, probabil că ați remarcat că, cel puțin pentru cele trei soiuri de grâu la care am modelat momentul semănatului, rezultatele sunt mai mult decât promițătoare”.

Și așa cum arătam mai sus că soiurile românești, obținute prin munca cercetătorilor români, nu sunt cu nimic mai prejos decât cele venite de pe alte meleaguri, aici, la Mărculești, au fost puse în mod real în competiție. Una despre care dr. ing. Aurel Badiu spune că pe alocuri au câștigat-o: „Câmpul de soiuri de grâu, și românești, și străine, care sunt puse oarecum în competiție, demonstrează cât se poate de clar că cel puțin o parte din soiurile românești sunt comparabile, dacă nu mai bune, prin simplul fapt că sunt tolerante la arșiță”.

Și pentru că s-a vorbit despre o cultură a doua care să succeadă celei de grâu, cel mai probabil, de porumb, nu putem să nu remarcăm că această posibilă a doua cultură a scăzut ca interes pentru fermieri. Vicepreședintele Asociației Fermierilor din România, Ion Cioroianu crede că ar trebui să nu se renunțe așa ușor pentru că „porumbul se cultiva până la 2,5 milioane de hectare, a scăzut fantastic, s-a mărit cultura de grâu, de rapiță și de orz, mai puțin de floarea-soarelui. Însă să știți că porumbul este o cultură cât de cât tolerantă la secetă, dar trebuie respectate niște condiții, adică solul trebuie cât de cât să fie bine pregătit, scarificat, trebuie să semeni în perioada optimă, să nu te duci cu hibrizi tardivi dacă n-ai irigații, ci cu hibrizi semitimpurii, apoi trebuie să asigur porumbului de la semănat și îngrășămintele, și pesticidele, și erbicidele, ca să nu fie probleme, apoi fertilizarea trebuie s-o faci totuși fracționat, nu trebuie să mergi cu fertilizare, cum fac unii, la pregătirea terenului. Și nu faci producții maxime, dar faci producții cât de cât mulțumitoare, poți să faci un 4-5 tone în condițiile în care alții n-au făcut deloc. Și vă mai zic, să știți că au și Fundulea, și Turda hibrizi de porumb extraordinari, care sunt toleranți la secetă. În condițiile de secetă, în care hibrizii străini capotează, ei au făcut. Am fost la Ziua Porumbului la Fundulea și am rămas surprins că hibrizii de porumb Fundulea erau verzi când a făcut ziua, era august, nu-mi venea să cred că au rezistat la acea arșiță care la alții a făcut ravagii”. Iată că reprezentantul fermierilor este de părere că trebuie aleși mai degrabă hibrizi timpurii și extratimpurii. În schimb, directorul SCDA Mărculești, Dumitru Tudoran, este de altă părere: „Nu. Vă spun și din pățitele altora, și din experiența noastră. Nu e motivat hibridul timpuriu. Au fost cei care au folosit sămânță de hibrizi timpurii și abia l-a luat cu hederul de păioase. S-a frânt, a căzut, el e firav, are rezistență mică, și aici când încep vitregiile vremii se întâmplă cu totul și cu totul altceva. Deci am studiat hibrizi până în grupa 400. Și am făcut o clasificare a lor de producție și de alte elemente, adică rezistență și pierdere a apei din bob. Vă spun că există foarte mică diferență privind pierderea apei din bob față de grupa de precocitate. Și atunci, eu sunt dispus să cultiv un hibrid în grupa FAO 300-350, și chiar 380, știind că am la îndemână un uscător de cereale. Cel care nu are așa ceva ia legătura cu cineva care-i primește umiditatea de 16-17, 20, poate, la vremea respectivă, și poate să-l predea în condițiile respective de umiditate. Se recoltează foarte bine la 20, chiar la 25, direct în boabe. Sunt combine performante acum. Fiecare fermier, acolo unde se poate și unde are condiții, e păcat să nu încerce. Anul acesta, Stațiunea Mărculești are 200 de hectare în plan, 150 porumb și 50 de floarea-soarelui, avem sămânța asigurată, trecem la treabă și vrem să demonstrăm că ceea ce noi oferim fermierului prin studiile făcute facem și la noi acasă”.

O altă recomandare, poate surprinzătoare pentru unii, pe care o face directorul SCDA Mărculești este reducerea densității de semănat, care ar duce în primul rând la o economie de resurse. La care s-ar putea adăuga o gestionare mai riguroasă a cantității de fertilizanți: „Se folosește prea multă sămânță pe unitatea de suprafață. În primul an a arătat că 90 kg de sămânță bate pe 300 kg de sămânță. Și eu m-am mirat. A fost o chestie de început, nimeni nu știa. Dar când am obținut rezultatul, m-am întrebat de unde vine și am început să socotesc în taine, și mi-am dat seama de unde vine. Așa că, pentru mine, e destul de clar. Deja, și din greșeli învățăm – a venit un fermier și mi-a zis că a trimis în câmp să semene orzul, nu avea semănătoarea reglată bine, și în loc de 200 a băgat 100 kg de sămânță la orz. Dar știți că la recoltare n-a fost diferență? Nici n-a căzut. Și atunci, se pune problema: de ce-i cheltuiala? Pentru că noi trebuie să reducem la maximum cheltuiala cu inputurile. Dacă nu facem un management al culturii respective și să reducem cheltuielile, pe cât se poate, nu ne va merge bine. Îngrășămintele, iar, trebuie să știm cât și când îi dăm și cum facem. Deja, după părerea mea, se folosesc cantități mari și multe dintre îngrășăminte, prin cantitățile astea administrate, o să le vedeți prin căderea lanului și alte chestiuni. Noi vrem să demonstrăm, nu trebuie fermierul să facă, vine la stațiune, câmpul e deschis, e la șosea, se duce, vede, e etichetat tot. Nici nu trebuie să vină la noi. Și le-am spus și cu altă ocazie: opriți mașina și mergeți și vedeți în taină, vedeți ce e acolo, trageți concluzii și puteți să acționați”.

Confirmarea că lucrurile sunt cât se poate de concludente vine din partea lui Ion Cioroianu: „Am văzut aceste experimente făcute pe soiurile de grâu care se cultivă în România, atât românești, cât și străine, și pe două criterii: densitatea și epoca de semănat, trei epoci de semănat, 1 octombrie, 15 octombrie și 30 octombrie, și desimile de la 200 boabe germinabile pe metru pătrat, 400 de boabe, 600, 800 și 1.000 de boabe germinabile, sunt încântat ce am văzut aici, pentru că la ora actuală pot să spun că mai toate soiurile care au fost puse aici se prezintă foarte bine”.

Cercetarea agricolă românească seamănă, pe alocuri, cu o ruină vie. Lovită de subfinanțare, abandonată de politici coerente, presată de interese imobiliare și lăsată într-o competiție inegală, reușește totuși să genereze valoare, să formeze oameni, să creeze soluții. Nu pentru că este susținută, ci pentru că încă există oameni care cred în ea.

Adevărul e simplu: fără cercetare agricolă națională, agricultura românească devine complet dependentă de interesele externe. Iar într-o lume instabilă, acest lucru nu este doar riscant — e sinucigaș. Dacă nu înțelegem acum că trebuie să investim în aceste institute — nu ca într-o relicvă a trecutului, ci ca în garanția unui viitor cu hrană sigură și adaptare climatică —, mâine vom plăti prețul ignoranței noastre.

Articol de: ADRIAN NEDELCU, ȘTEFAN RANCU & VICTOR MIHALACHE

În fiecare an, Asociația Crescătorilor de Ovine „Păstorul Crișana” Arad organizează o întâlnire de lucru, cu caracter tehnic, pentru instruirea personalului angajat la registru, la care participă și alte asociații, precum și specialiști și reprezentanți de frunte ai diverselor autorități ale statului, inclusiv ai guvernului. Cu această ocazie se discută aprins pe baza problemelor la zi pe care le au crescătorii de ovine. 

Problemele discutate au fost multe, că nici organizatorul nu le mai știa numărul, „N-aș putea să vă enumăr acum câte probleme s-au ridicat și câte subiecte, dar am avut între noi autoritatea competentă care niciodată n-a lipsit de la întâlnirile noastre. Am avut, apoi, reprezentanți din domeniul veterinar: servicii, universități, care ne-au dat răspunsuri din domeniul lor de competență. Clar că ei nu sunt factori de decizie, dar speranța că informațiile și durerile noastre ajung prin dumnealor către Autoritatea Națională Sanitar-Veterinară și, mai departe, la guvern e mare. Sperăm, sperăm – zic de două ori – să se și rezolve din ele”, a spus Nicolae Cioranu, președintele asociației organizatoare.

Totuși câteva chestiuni au fost ridicate cu insistență. În primul rând, ameliorarea genetică, care este dorită de cei mai mulți, dar care se încurcă în birocrație și în lipsa finanțării; apoi pesta micilor rumegătoare, care, după cei mai mulți nu este bine gestionată; în cele din urmă asocierea și colaborarea cu autoritățile.

Ameliorarea genetică, un obiectiv necesar 

Ameliorarea genetică este, pentru cei mai mulți, cea mai bună cale pentru dezvoltarea sectorului ovin în România. Dar drumul este dificil pentru că eforturile asociațiilor și inițiativele fermierilor nu primesc suficient suport din partea autorităților, mai ales financiar. Adrian Oros, fost ministru al Agriculturii, venit la întâlnire ca reprezentant al Colegiului Medicilor Veterinari din România, atrage atenția că ameliorarea tradițională, realizată prin bonitare sau controlul oficial al producției, trebuie completată de genotipare pentru a garanta progresul real și pentru a elimina riscurile sanitare precum scrapie. „Rămâne încă o problemă acută, cea a ameliorării, a registrelor, a genotipării și din ceea ce am observat există o părere pozitivă a multora dintre cei care au participat astăzi, șef de asociații, că această ameliorare care se face de către fermieri, prin bonitare sau prin COP, să fie dublată de o genotipare, astfel încât să existe o certitudine privind originea reproducătorului, dar în același timp să putem elimina de la reproducție acei reproducători care sunt sensibili la screpie. Sigur, rămâne să se decidă finanțarea, dacă va fi una guvernamentală sau dacă se va face pe banii crescătorilor”, arată Adrian Oros.

Problema finanțării este așadar una din chestiunile care dor, pe lângă cea a echității. Marius Badea, medic veterinar și crescător, ridică această ultimă problemă. El cere reguli clare și diferențiate între fermele înscrise și cele din afara registrelor. „Cei care sunt în registrele genealogice au nevoie de o susținere mai accentuată din partea statului. De asemenea, ar trebui să fie făcute reguli diferențiate din punctul de vedere al reproducției și pentru cei care nu sunt în registru”, subliniază Marius Badea.

Un pas pe care autoritățile au reușit să îl facă este reducerea birocrației prin crearea unei aplicații utile în procesul de autorizare a reproducătorilor, după cum a explicat Florinel Bîrcă, director general al Agenției Naționale pentru Zootehnie: „Am dezvoltat o aplicație pentru procedura de autorizare a reproducătorilor masculi, fiindcă, dânșii urmează o perioadă de bonitare a tineretului femel și mascul din România și după perioada de bonitare urmează selecția și, bineînțeles, autorizarea reproducătorilor masculi. Precizez că acești reproducători trebuie autorizați pentru toate fermele din România, din sau din afara unui registru genealogic, și în sensul ăsta, pentru a scăpa de sintagma dosar cu șină, cu ajutorul Guvernului României, prin Agenția de Digitalizare a României, a dezvoltat începând cu primele zile a lui decembrie 2024 o aplicație prin care fermierii din România, toți fermierii, își pot crea un cont și își pot autoriza reproducătorii fără a se mai deplasa către oficiile județene de zootehnie, obținând astfel acea autorizare. Vreau să precizez că responsabilitatea originii reproducătorului pentru care se solicită autorizarea la reproducție este a registrului, a Asociației de Registru recunoscută, prin eliberarea acelui certificat zootehnic”. Aplicația este disponibilă accesând următorul link: https://monta.madr.ro/login.

Evident că toate aceste eforturi trebuie să fie însoțite și de răbdare pentru că rezultatele nu apar peste noapte, progresul genetic este un proces lent, care se face cu pași mici, de la o generație la alta, iar menținerea registrelor și autorizarea reproducătorilor trebuie tratate cu seriozitate, cel puțin asta susține directorul ANZ: „Îi sfătuiesc să nu cadă în capcana de a spune că prin programul respectiv noi nu avem rezultate, fiindcă rezultatele se văd și pot să spun că nu degeaba suntem cei mai mari exploatatori din Europa pe ovine. Dacă mă refer și la alte specii, suntem cei mai mari crescători de rasa Angus, deci de bovine de carne, din Europa și lucrul ăsta să știți că nu s-a făcut într-un an, doi, s-a făcut prin aplicarea unor programe de ameliorare, prin venirea la export a unor exemplare certificate din punct de vedere al calității odată și al calității genetice pe altă parte. Progresul genetic, să știți că nu se obține decât cu pași mici pentru fiecare generație în parte, respectând întocmai un program de ameliorare”.

Legat de rezultate vizibile este și aprecierea pe care o face Nicolae Cioranu, care remarcă efortul fermierilor care au prezentat exemplare foarte apreciate de asistență: „Când vorbim de berbecuți la 12 luni, cu greutatea de 103-107, că ați văzut cu ochii dumneavoastră, clar, vorbim de o muncă făcută serios, de o muncă făcută cu tragere de inimă, cu toate pozitive după ea”. Este o dovadă că ameliorarea funcționează atunci când este aplicată riguros.

Blocați de un focar

O altă problemă foarte intens discutată este pesta micilor rumegătoare, o boală virală care afectează grav efectivele de ovine și caprine și care devine pentru crescători nu doar o amenințare biologică, ci și una economică și administrativă. Fermierii au acuzat lipsa unei strategii coerente, comunicarea deficitară și impactul nedrept al restricțiilor aplicate uniform în toată țara. Evident că nu bagatelizează nimeni dimensiunea problemei, fermierii sunt conștienți de gravitatea ei, dar și-ar dori ca aceasta să fie tratată punctual, să nu sufere toată lumea.

Dumitru Ardelean exprimă această frustrare: „Gestionarea pestei micilor rumegătoare este, după mine, un eșec. Această viroză, pentru că este o viroză, nu poate să cuprindă întreaga țară, sau restricțiile nu pot cuprinde întreaga țară, atât cât am un focar la Tulcea, spre exemplu, sau unde vreți dumneavoastră, într-un județ, din cele 42, ar fi bine ca aceste focare să fie izolate, iar ceilalți din țară să poată să-și desfășoare activitatea economică, să-și vândă miei normal”. Problema e că efectele comerciale se simt deja, după cum susține același fermier din Sălaj, Dumitru Ardelean: „De această situație profită și cumpărătorii. Profită de situația în care se spune că avem pestă, nu contează unde, într-un județ, și scad prețul, astfel încât vă pot spune că anul trecut prețul la miel a scăzut cu 35% în toată țara. Nu i-a afectat numai pe cei din zona focarelor, i-a afectat pe toți fermierii din România”.

Medicul veterinar Marius Badea cere profesionalism și adaptare la specificul național: „Pesta micilor rumegătoare, n-au inventat-o căscătorii din România, ea a venit, ca și orice boală, este o viroză. Trebuie să o privim cu foarte mare atenție, cu foarte mult profesionalism și trebuie găsită oportunitatea supravegherii la condițiile specifice României. Sunt sigur că Autoritatea Națională de Sanitar-Veterinară are asta în vedere, este apanajul, să spunem, în primul rând al statului pentru a proteja teritoriul României de această boală, iar noi, medicii veterinari și fermierii, nu facem decât să ne aliniem toți și să depunem eforturi comune, pentru că această boală să afecteze România de cât mai puține ori”.

Sentimentul general de nesiguranță și confuzie este arătat de Dumitru Ardelean, care nu înțelege ce fel de vaccinuri pot sau trebuie să facă. „Una dintre probleme pe care pot să v-o spun este cea legată de vaccinare, în care nimeni nu știe prea multe lucruri. Știm doar că cei din Uniunea Europeană nu vor să ducă animale vaccinate. Nu știm exact ce înseamnă vaccinuri. Aș face un apel la ANSVSA să vină să ne explice exact. Până la urmă, ne trezim în fața faptului împlinit, că nu mai putem vinde mieii, scade prețul și activitatea devine una păguboasă”, spune Dumitru Ardelean.

Adrian Oros, în calitate de reprezentant al Colegiului Medicilor Veterinari, a subliniat urgența unei soluții științific fundamentate: „Rămâne de stabilit care ar fi strategia de eradicare a bolii. Dacă se va trece la vaccinare, ce tip de vaccinare, ce strategie, cum se va face astfel încât să nu fie afectată toată suprafața țării privind exportul. Dar, sigur, aceste decizii vor trebui să fie luate împreună, pentru că trebuie să fie de acord și crescătorii care sunt principalii beneficiari, dar și autoritățile veterinare și acest lucru trebuie foarte bine fundamentat științific și bugetat, în primul rând”.

Strategia trebuie gândită nu doar ca măsură de carantină veterinară, ci și ca un mecanism de supraviețuire economică a mii de gospodării. Cât timp boala persistă, iar răspunsul autorităților întârzie, fermierii sunt cei care plătesc prețul: prin restricții, pierderi de piață și scăderea veniturilor.

O relație necesară, asociații – autorități

Din dialogul cu fermierii s-au mai desprins două aspecte importante. În primul rând faptul că este deosebit de important ca fermierii să caute să se asocieze, pentru că numai așa pot avea un cuvânt de spus în relația cu autoritățile competente, în al doilea rând că își doresc o mai mare receptivitatea a acestora din urmă. 

Marius Badea, președinte al Colegiului Medicilor Veterinari Sibiu, evidențiază foarte bine rolul și importanța asocierii fără de care fermierii nu pot avea recunoaștere și acces la piețele libere, care sunt adesea dificile și competitive: „Numai în spiritul asociației, fermierii vor putea reuși să aibă un nume, să aibă un palmares și să participe pe piețele libere, care nu întotdeauna sunt miloase cu noi. În cadrul asociațiilor se pot prezenta lucrurile tehnic”. Și concluzionează: „Vizavi de faptul că, având piețe libere și intracomunitare, există și concurență. Concurența, toate amănuntele legate de ferme, tehnicitate, supravegherea sanitar-veterinară se vor răsfrânge în produsul finit care participă pe piață”, subliniind prin asta că într-un mediu unde concurența este puternică, calitatea finală a produsului depinde de nivelul de organizare.

De altfel, Nicolae Cioranu precizează că aceste întâlniri sunt în primul rând de natură tehnică și abia mai apoi cu caracter de dezbatere, pentru că instruirea tehnică este nucleul activității asociației: „Este o întâlnire de lucru, tehnică, o întâlnire bazată pe instruirea personalului angajat la registru, pe segmentul bonitarea tineretului născut în 2024. De fiecare dată, Consiliul Tehnic, în fiecare an, nu putem să plecăm la o ediție, la o nouă etapă de bonitare, până nu se refac cunoștințele și tehnica bonitării tineretului”.

Florinel Bîrcă, director general al Agenției Naționale pentru Zootehnie, subliniază că asociațiile sunt esențiale pentru implementarea programelor europene de ameliorare. „Odată cu implementarea în politica Uniunii Europene a regulamentului 10.12 – regulamentul-cadru al ameliorării – a început externalizarea unor servicii de la autoritățile statului către asociații. Fără obligativitate, doar la solicitarea asociațiilor respective. Eu cred că aceste asociații sunt foarte importante, având în vedere că numărul total de angajați ai autorităților statului este, să spunem așa, limitat în raport cu numărul total de animale și cu volumul de muncă necesar pentru menținerea unui registru genealogic, efectuarea controlului oficial al producției, bonitările, selecțiile și înscrierea tuturor acestor date într-un program. Practic, asociațiile devin o prelungire a autorității statului în sectorul zootehnic. De aceea consider că este esențială susținerea lor financiară de către Guvernul României prin acea Ordonanță 61”, punctează Florinel Bîrcă.

Cu toate acestea, fermierilor nu li se pare că relația cu autoritățile este una bună, fiind nemulțumiți din acest punct de vedere. Dumitru Ardelean solicită reorientarea politicilor către nevoile reale ale fermierului: „Sunt mâhnit un picuț, pentru că cei care fac politicile agricole ar trebui să îl pună în centrul acestor politici pe fermier, nu pe altcineva. Deci toate serviciile astea, DSV, ministere, asociații, ar trebui să vină să îl deservească pe fermier. El ar trebui să fie în centrul politicilor. Am observat că nu se întâmplă chiar așa”.

Radu Antohe, lector universitar, expert în politici agricole și dezvoltare rurală, își dorește un dialog permanent între autorități și fermieri, considerând că o astfel de întâlnire este o dovadă a acestui dialog, domnia-sa aflându-se la acel moment ca repezentant al guvernului la întâlnirea crescătorilor de oi. „Astfel de întâlniri sunt de remarcat și de reținut prin importanța lor. Ele se organizează la nivelul teritoriului și, bineînțeles, din aceste discuții aflăm unele puncte de vedere pe care autoritățile – cele abilitate în fiecare domeniu – le aduc în fața fermierilor, cu soluții concrete, așa cum am făcut și astăzi. Există un dialog permanent și am venit cu lucruri concrete pentru a satisface nevoile fermierilor. Salutăm, așa cum spun de fiecare dată, și oferim toată deschiderea și tot sprijinul nostru pentru crescătorii de ovine din România, astfel încât, într-un cadru legal și organizat, aceștia să poată obține cele mai bune rezultate în producție”, a precizat Radu Antohe.

Întâlnirea de lucru organizată de Asociația Crescătorilor de Ovine „Păstorul Crișana” a arătat că problemele fermierilor rămân foarte complexe și nu prea își găsesc rezolvare. Discuțiile sunt prolifice și constructive, dar rămân la nivel de discuție, care vor fi reluate iar și iar. Deși există progrese – precum digitalizarea procedurilor de autorizare și disponibilitatea unor programe de sprijin –, fermierii cer mai mult decât atât: echitate, finanțare adecvată și, mai ales, un parteneriat real cu autoritățile. 

Articol publicat în Revista Fermierului, ediția print – iunie 2025

Abonamente, AICI!

Am vizitat recent ferma de porci din rasele Mangalița și Bazna a lui Ioan Rășinar, de la Pâncota, județul Arad. Am avut o discuție interesantă din care am ales pentru dumneavoastră câteva păreri pe care vă invităm să le citiți în continuare.  

Ioan Rășinar este vicepreședinte al Asociației Crescătorilor de Suine Autohtone Bazna și Mangalița și are aproximativ 600 de capete de porci, incluzând scroafele (100 de Mangalița și 20 de Bazna) și vierii (10 de Mangalița și 3 de Bazna), organizați pe linii genetice diferite. 

O pasiune din copilărie

A ales această rasă pentru că a crescut într-un mediu în care porcii Mangalița făceau parte din viața cotidiană a familiei: „Sunt născut în Munții Apuseni, la Răchițele, în județul Cluj, și părinții mei au crescut cu Mangalița. Deci eu de copil, de mic, am poze cu mangalița, din 1968, 1970, și după ce ne-am mutat aici, la Pâncota, am cumpărat trei scrofițe și un vier, dintr-o întâmplare, în 2012, și am ajuns azi, de la un hobby, la 600 de capete”.

Crescut în libertate

Ferma este clasificată ca fermă de elită de tip A, conform Ordinului 132/2023 al ANSVSA și Legii Porcului, având activități de creștere, îngrășare și reproducție în sistem semideschis. Porcii sunt crescuți în aer liber, chiar și pe timp de iarnă. Noi l-am mai vizitat chiar și în perioadă de iarnă și porcii erau afară, deși au adăposturi construite. Au o suprafață foarte mare unde pot circula în voie. „Acum a plouat, e noroiul un pic mai mare, dar ei până la minus 20°C rezistă afară, și dacă plouă ei nu intră în adăpost, rămân afară. Numai dacă plouă 3, 4, 5 zile, atunci e o problemă, dacă e frig afară. Dacă nu-i frig, nu e nicio problemă. Le plac noroiul, balta, libertatea, n-au stres. Fătările încep prin februarie-martie, deci nu am probleme să zici că fată afară, am maternități, le bag acolo și, după două luni, când scot purceii, încep trierea unii la livrare, alții… ce-i frumos rămâne pentru reproducție, restul la îngrășare.”

O afacere totuși profitabilă

Mangalița are un ritm de creștere mai lent, care presupune un interval mai mare pentru ca un exemplar să atingă greutatea optimă de sacrificare. „Ca să sacrifici un porc de Mangalița trebuie să aibă minimum 130 kg, până la 170, 180, 200 kg, atunci ai randament. Ca să-l faci la 150 kg să zicem, îți trebuie cam 17 luni. Deci eu calculez în felul următor: de la fătare până la 17 luni, cam 8-10 kg pe lună.”

Hrana este exclusiv naturală, fără furaje concentrate. „Cu lucernă, porumb și triticale, atât, fără premixuri. De fapt, ei nici nu mănâncă premix, nici nu se uită la el. Am încercat furaj concentrat, dar dau cu botul în el, nu le place. Le place porumbul întreg. Și cu cocean, dacă este.”

Ioan Rășinar zice că nu ține o socoteală strictă a profitului, dar crede că afacerea sa este una profitabilă: „Ca să câștigi, purceii se vând foarte bine. Deci am comenzi de purcei până la 100 de purcei la o comandă, sunt înscriși pe listă, cu 50, cu 20, cu 10 purcei, pentru că oamenii își fac ferme mari. Aici e valoarea, în materialul pentru reproducție, aici se câștigă foarte bine. Apoi se câștigă bine la procesare. La procesare câștigi, cum se spune la noi, la jambon. Că vinzi un jambon la 700 de lei, înmulțit cu 4, înseamnă ceva. Și restul îți rămâne. Deci, dacă te gospodărești bine și lucrezi și în familie, cum lucrez eu, mai mult cu familia, ajungi dintr-un porc de 130-150 kg să scoți până la 6.000 de lei. Iar din 6.000 vii în jos cu cheltuielile, și cât îți rămâne. Bine, e și munca de a-l procesa. Dar, acum când dau drumul la abator, o să dau purceii la diferite persoane ca să crească și apoi îi iau înapoi. Și atunci am livrare spre București, spre Timișoara, colaborez cu un băiat din asociație de la Câmpeni și le dau carcasă. La carcasă, i-ai dat-o, la revedere! Nu te blochezi cu untura. Că mulți s-au blocat în asociație, cu untura. Dar eu, împreună cu domnul Mihai Motora de la Câmpeni, el are o carmangerie, ne-am gândit ce să facem cu untura și cu osânza. El cu soția și-au deschis o firmă și au făcut haioșuri din osânză și cornulețe din Mangalița. Și se vând extraordinar. Eu nu sunt blocat, alții sunt blocați, dar eu ce să le fac? Pe viitor, când își dă drumul la Câmpeni, o să mai facem comerț și prin Asociație, cu cei care au acte și totul în regulă, nu, că am și eu 2 kg. Deci cu autorizație, cu carmangerie, cu medici.”

În ceea ce privește prețul obținut din vânzarea către populație a cărnii „de mangaliță”, Ioan Rășinar spune că prețul este mai bun în zona de sud a României. „În jur de 40-50% din asociație sunt în Arad, și noi nu vom putea vinde aici, că omul are. Zona unde se vinde bine este în sud. De exemplu, la noi e 20 lei/kg viu și în Dâmbovița e 25. Carcasa la noi e 30, în Dâmbovița e 40-45.”

Pentru ca o astfel de activitate să fie profitabilă, este esențial să o faci profesional și cu o dimensiune minimă a efectivului – în jur de 20-50 de scroafe. „Să ai o biosecuritate ca lumea, să faci tot ce-ți cer medicii, că vine DSV-ul. Eu am medic veterinar care se ocupă, fac burceloza, iau analiză de sânge din trei în trei luni, vieri autorizați, apoi luăm din trei în trei luni analiză pentru PPA, deci la mine totul e sub control. La mine în fermă nu intră necaz, Doamne ferește!, decât din cauza păsărilor, țarca și cu cioara. Dacă cineva în zonă ar avea ceva porc cu pestă și l-ar arunca pe câmp sau chestii din astea, nu l-ar îngropa sau n-ar spune, dar în rest m-a ferit Dumnezeu și n-am avut probleme.”

Sprijinul statului a fost reinvestit

Activitatea fermei s-a dezvoltat în paralel cu creșterea Asociației, care de la 15–20 de membri a ajuns la circa 200, iar efectivele de scroafe cu origine au crescut de la câteva sute la 2.000–3.000 pentru Mangalița și în jur de 500 pentru Bazna. Gazda noastră se arată mulțumit de evoluția, atât a breslei, cât și a sa personală: „Mergem în sus, mergem foarte bine, și încep să se facă ferme mari, nu mai mergem pe ferme mici. Pe gospodăria populației, neavând voie să faci reproducție, nu se poate. Și atunci m-am tot dezvoltat, pe banii de la minimis primiți de la Guvernul României, că am primit bani frumoși în fiecare an, indiferent cine a fost ministru. Acum se dau și 2.000 de lei pe scroafă la vânzare de 4 purcei, plus 150 de euro pe scroafă de la APIA, de la UE. Deci pleci cu un avantaj de 2.750 de lei pe scroafă. Dacă vă fac un calcul la Bazna, că primești acum 2.700, și dacă-ți mai fată 10 purcei și-i vinzi numai cu 1.000 de lei, ai 2.500 de euro!”.

Banii obținuți din subvenții i-a reinvestit constant. A reușit să construiască un abator de capacitate mică pentru ovine, caprine și porcine (200 de capete/lună), pe care tocmai l-a finalizat; o carmangerie funcțională și un magazin dedicat produselor din Mangalița în Arad. „Am un circuit bun, vând foarte bine, că în ultimul timp se caută. Nu numai carne, ci și produse din carne de Mangalița. Slănina e extraordinară, având și analizele făcute la slănină, are colesterolul bun 70% față de porcul celălalt, care are 30-35%.”

Un consumator avizat

Ioan Rășinar este atât producător, cât și consumator, chiar dacă problemele de sănătate nu l-ar fi lăsat să profite de pe urma activității sale. „Eu consum slănină de Mangalița din 2012, fără probleme, chiar și untură. Untura merge foarte bine la cei care au diabet, ei vin și cumpără, ei zic că se mențin la același nivel. Am făcut și eu un experiment, pe 3 ani. Am avut colesterol 182, doctorul mi-a recomandat, având și stent la inimă, mi-a recomandat să nu mănânc, să iau medicamente, dar eu n-am luat niciun medicament. Și în fiecare an l-am avut 182, am buletinele acasă. Dar bine, nu fac nici abuz, mănânc în fiecare dimineață, nu seara, iau 40-50 g, o ceapă roșie, un usturoi, și toate la un loc fac o treabă bună.”

La finalul discuției noastre l-am întrebat ce-i place cel mai mult de la Mangalița. Răspunsul vine fără ezitare: „Mușchiulețul! La un porc de Mangalița, la 150 kg, mușchiulețul e 0,7 kg. Deci 700 de grame, ăla nu-l vând. Eu vând slănina, untura cu boia și cu ceapă, cârnațiul, jumările, din fiecare câte un pic”. Iar despre pomana porcului, crescătorul zice râzând: „La mine e în fiecare zi!”.

Senzația pe care ne-a lăsat-o această vizită la ferma lui Ioan Rășinar a fost că am primit o lecție, nu neapărat despre cum transformi pasiunea în afacere, ci mai degrabă o lecție despre perseverență, respect față de natură și autenticitate, într-o lume în care fast-foodul și industrializarea cuceresc totul. Este o lecție predată de un om care, la rândul său, a învățat în copilărie că lucrurile bune se fac încet, cu suflet și cu rost.

Articol de: ADRIAN NEDELCU & ȘTEFAN RANCU

Publicat în Revista Fermierului, ediția print – aprilie 2025

Abonamente, AICI!

Într-o epocă în care schimbările climatice, volatilitatea economică și presiunea pieței internaționale rescriu regulile agriculturii europene, fermierul Constantin Mihalache are propria perspectivă asupra acesteia, venită din cei peste 30 de ani de experiență. Un fermier care are curajul să experimenteze, să compare, să analizeze și să propună soluții care, după cum îi place să zică, nu vin din cărți, ci din praf, secetă și echilibristică financiară.

Astăzi se tot vorbește despre tehnologiile alternative de semănat. Unii le susțin, alții se declară împotrivă, de aceea mulți fermieri care nu au experimentat sunt oarecum reticenți, argumentele fiecărei părți fiind destul de convingătoare. Probabil soluția la îndemână ar fi ca fiecare să încerce pe o suprafață mică, pentru a se convinge singur. 

Tehnologia de semănat fără arătură, cunoscută ca tehnologia no-till sau no-tillage, este o metodă prin care plantele sunt semănate fără a perturba solul prin arat, însămânțându-se direct în reziduurile de cultură anterioare. Ea a apărut acum aproape o sută de ani în America, imediat după Dust Bowl (o catastrofă ecologică în care arăturile agresive au dus la eroziunea severă a solului din Midwest). Primele încercări moderne sunt atribuite cercetătorului Edward Faulkner, care în 1943 a publicat lucrarea Plowman’s Folly, în care critica aratul. Începând cu anii 1970-80, no-till a fost adoptat pe scară largă în Brazilia, Argentina, Canada și Australia – țări care astăzi au milioane de hectare în sistem no-till. În România, no-till a apărut timid după 2000, dar abia în ultimii ani a devenit un subiect de interes mai larg, odată cu creșterea costurilor energetice și a intensificării secetei. Porumbul și grâul sunt culturile la care se aplică cel mai frecvent în prezent. 

Agricultura viitorului: între tehnologie și prudență

Fermierii o abordează în general experimental, ca și în cazul lui Constantin Mihalache, care într-o tarla din comuna Vlad Țepeș (Călărași) a testat-o pentru prima dată în culturile de toamnă. „Suntem într-o tarla în care am experimentat pentru prima dată la culturile de toamnă tehnologia no-till. Practic, aici avem și resturile vegetale rămase de la cultura precedentă, avem grâu semănat la o adâncime de 4 cm, soiul Rubisko, distanța între rânduri de 16,7 cm, am semănat 300 boabe germinabile pe metru pătrat, ceea ce a însemnat o cantitate de aproximativ 140 kg de sămânță la hectar. Cultura premergătoare principală a fost grâu, după care am venit, conform normelor APIA, cu o cultură succesivă de rapiță care a răsărit, dar n-a vegetat foarte mult, așa cum ne-am fi dorit de altfel, și pe care am distrus-o cu un glifosat. După care am trecut direct la semănat, cu un tractor și o semănătoare care să ne aducă practic satisfacție și să vedem în același timp dacă într-adevăr intră în planul de achiziții pe viitor.”, spune fermierul, care adaugă: „Vom continua, monitorizarea culturii și determinarea culturii în așa fel încât să ne formăm o părere și bineînțeles că rezultatele de la combină o să ne arată dacă vom continua această tehnologie sau nu”.

Probabil că testul va continua pentru că e conștient că nu îți poți da seama doar după un an dacă e bine sau nu: „Pentru că vedem că în ultimii 5-6 ani nu mai seamănă un an cu altul, această tehnologie ar trebui practic să o testăm pe o perioadă mai lungă, de minim 3 ani, ca să ne putem forma o părere despre ea.”

Ca orice fermier care-și face calcule financiare a analizat această tehnologie din toate punctele vedere și este conștient atât de avantaje, cât și de riscuri, „Ca puncte tari, dacă am face o analiză, practic se creează o stare de mulci din resturile vegetale rămase, în care practic apa nu se mai evaporă așa de ușor, și atunci e un plus, dar la fel, un punct slab este că pot fi purtătoare de dăunători, numesc așa și insecte, și boli. Și asta implică un tratament în plus cu un fungicid de calitate, controlul dăunătorilor, monitorizarea culturii cu atenție, pentru că într-adevăr, ne bucurăm de temperaturi bune și crescute, dar care pot aduce și necazuri mai devreme decât ne-am aștepta”. 

În viziunea sa, trecerea la no-till ar trebui să fie precedată de ani de minim-till, „Timp în care pământul nu se mai compactează, devine mai ușor permisiv rădăcinilor, iar cu o doză normală de fosfor care acționează asupra rădăcinii, rădăcina se va duce în profunzime după substanțele necesare dezvoltării și fructificării”. 

Dar la fel de conștient este și de dezavantajele tehnologiei practicate până acum, pentru că presupune un consum mare de resurse și o pierdere semnificativă de umiditate din sol, „În ceea ce privește agricultura convențională, clasică, cu arat, pregătit și două treceri de disc, una de combinator pentru pregătirea patului germinativ, necesită resurse umane peste ceea ce ne dorim și ceea ce nu putem să mai acordăm acum, consum mare de motorină, reușită în cazul în care nivelul de pluviometrie este cel normal, dar dacă se instalează seceta pierderea este catastrofală, pentru că se știe: la o arătură poți scoate din profunzimea solului 20, 30, 40 litri de apă, depinde de adâncimea pe care o practici; la o trecere de disc 10-15 litri de apă și așa mai departe, și deci practic, când avem nevoie de apă pentru răsărire, pentru înfrățire și așa mai departe, privim stadiile de dezvoltare ale grâului și constatăm cu stupoare că nu avem apă și practic planta e răsărită sau nu, e în stres hidric și avem pierderi de producție și implicit pierderi financiare”.

Privește spre viitorul agriculturii într-un mod lucid, cu multă circumspecție. „Din punctul meu de vedere, fermierii trebuie să se adapteze la anumite provocări venite din mai mulți factori biotici și abiotici. Avem provocări legate de un consum redus de motorină, avem provocări legate de schimbarea legislației, provocări legate de schimbările climatice și așa mai departe. Noi trebuie să ne adaptăm. Viitorul ne rezervă niște tehnologii destul de interesante, dar cu efect financiar foarte mare pe care de obicei noi nu ni le putem permite deocamdată. Este vorba de digitalizare în agricultură, de aplicare și de însămânțare variabilă și așa mai departe, lucruri care sunt de progres, e adevărat, dar cu costuri foarte mari. Desigur că vom încerca și vom testa, în așa fel încât să alegem soluțiile cele mai bune pentru fermă.”

Irigațiile, o soluție cu impact limitat

Poate în mod surprinzător, fermierul Constantin Mihalache nu se aliniază corului de voci care văd irigațiile ca o soluție pentru agricultură, le consideră doar ca una temporară și incompletă în contextul agriculturii moderne afectate de schimbările climatice. O părere care vine de la un om care a încercat tot felul de metode de irigații, inclusiv prin picurare (peste 150 de hectare): „Din punctul meu de vedere irigațiile pot fi o soluție pentru o perioadă scurtă de timp. Dacă ar trebui să irigăm pe tot ciclul de vegetație al porumbului, chiar cu niște producții foarte bune, tot am deveni neprofitabili. Și aș aminti aici ca costuri foarte ridicate, vânzătorii de echipamente pentru irigații au ridicat nivelul prea mult. Pentru o anumită suprafață, un echipament de ridicat ajunge undeva la 4000-5000 de euro, depinde de suprafața pe care vrei s-o irigi, cu cât este mai mare cu atât costurile scad”. 

Susține că irigatul nu garantează rentabilitate, pentru că apare un dezechilibru între investiție și profit care este adesea neînțeles de publicul larg, care presupune că un fermier cu irigații este automat profitabil. „Pentru că mulți nu iau în calcul că aceste echipamente trebuie amortizate. Nu le amortizăm în 5 ani, dar măcar în 10 ani. 10 ani ar însemna 500 euro pe hectar, costuri numai de amortizare, iar la prețul porumbului de 160-170 euro pe tonă, practic nu-ți poți permite să amortizezi nici măcar în 10 ani un echipament de irigat. Mai sunt cheltuieli pentru irigații, care se fac, probabil mâine-poimâine vor veni cheltuieli legate și de apă, că e normal să se plătească apa, pentru că statul cheltuiește. Eu am obținut 15 tone la porumb și n-am fost rentabil, deși mulți or să zică că mă vait sau bat câmpii. Cine nu crede o să-l plătesc, îl remunerez, să vină la mine în fermă să facă munca pe care o făceam eu în fiecare zi, să ducă motorină la grupurile de curent, să vadă că nu bat câmpii și că îi demonstrez. Și atunci să iasă în gura mare și să spună că am avut dreptate.”

Arșița, dușmanul invizibil care resetează tot

Pe lângă asta, irigarea în exces poate agrava alte probleme, pentru că astăzi nu e vorba doar despre seceta pedologică ci și despre arșiță care poate duce la apariția de boli și chiar la pierderi contractuale: „Din păcate, porumbul e o specie termofilă, dar la temperaturi de peste 32-34° metabolismul acestuia încetează, planta nu se mai dezvoltă, pierde foarte multă apă prin frunză, evapotranspirație, și atunci practic irigi, dar fără rezultat. Arșița își va spune cuvântul, avem și o groază de dăunători care au început să apară și să se manifeste în cultura de porumb, vorbim aici de diabrotica, ostrinia și helicoverpa, și lipsa umidității la picurare, pentru că nu putem să dăm apă la nesfârșit că duce la apariția celorlalte boli, vorbim de aflatoxină, și atunci practic mai marcăm și un default pentru neîndeplinire de contract, cum a fost anul trecut, și am plătit aproximativ 400.000 lei pentru neîndeplinirea unui contract, în care am avut aflatoxină”. 

Constantin Mihalache sugerează că statul ar trebui să reglementeze prețul echipamentelor de irigații, care nu a scăzut după explozia cauzată de pandemie și război: „Statul dacă ar trebui să se implice undeva, consiliul concurenței și organismele care trebuie să gestioneze acest lucru, să vadă cât adaos comercial și de unde. E adevărat, în timpul războiului au fost explozii de prețuri la oțel, la toate celelalte, dar de atunci până acum au scăzut la nivelul de dinainte de război. De ce echipamentele astea nu scad? Unde se regăsește atât de mult câștig? Sunt înțeleși între ei, că toți vând la același preț?” 

Fără fertilizare nu există agricultură rentabilă

Un alt aspect pe care Constantin Mihalache îl ridică este fertilizarea. El afirmă răspicat că agricultura modernă nu se poate face fără fertilizanți: „Nu se poate face agricultură fără așa ceva. Nici noi, oamenii nu am putea trăi fără aer, fără mâncare sau fără să consumăm apă. Să-mi arate cineva dacă o plantă, un animal, un om ar putea să trăiască fără elementele de bază ale vieții. Numai la porumb pentru fiecare tonă trebuie să dai 26, 28 kg de substanță activă de azot. Nu mai vorbim de potasiu, de fosfor, de zinc, de microelemente și așa mai departe.”

Subvențiile, ajutor pentru consumator

O temă recurentă în discursul lui Mihalache este rolul subvențiilor. În opinia sa, adevărații beneficiari sunt consumatorii. Fără aceste forme de sprijin, spune el, costurile cu alimentele ar crește vertiginos. Nu e vorba despre asistare socială a fermierului, ci despre menținerea unui echilibru economic în întregul lanț agroalimentar. „Din punctul meu de vedere trebuie ca agricultura să fie susținută, și nu pentru noi, care suntem beneficiarii direcți ai acestor subvenții, nu suntem asistați social, dar aceste subvenții se reflectă în prețul în galantar. Pentru că, dacă agricultura n-ar fi stimulată, atunci suprafața arabilă ar scădea în România, mult ar scădea, să ne aducem aminte că în 2007 nu cred că eram mai mult de 4 milioane de hectare. Cred că vreo 3,5 milioane erau nelucrate, nu vorbim de 2006, 2007 când practic eram în aderare la UE, vorbim de 1999, când ne confruntam cu mari probleme. Fac agricultură de 30 de ani și practic am trecut prin multe etape de transformare a agriculturii, dar mai greu ca în perioada asta din 2018 până acum n-am simțit. Și schimbările climatice, lipsa ajutorului guvernanților și toate celelalte. Încă o dată, reiterez: adevărații beneficiari ai subvenției sunt consumatorii finali, care găsesc în continuare carne, ei or să spună că e scumpă, dar dacă n-am fi subvenționați noi, agriculturii, ar fi devenit și mai scumpă. Ei găsesc în continuare produse de mâncare și de panificație la niște prețuri cât de cât rezonabile, ținând cont că dacă subvenții nu se vor da în agricultură, acestea se vor dubla sau chiar tripla.”

Faptul că fermierii nu sunt susținuți financiar în această perioadă a adus foarte multe ferme către faliment. Constantin Mihalache vede în acest moment că agricultura din România este în derivă. „Din punctul meu de vedere, toate fermele din România acum, chiar și cele mai capitalizate și cele mai bine susținute de administrator sau de acționariat, sunt într-o derivă. Închipuiți-vă un vapor aflat într-o furtună, în care partea de echipaj este foarte slăbit de efortul depus pe care l-au făcut, și care practic încearcă să ajungă la mal. Cam așa suntem noi, fermele din România de acum.”

Europa împotriva propriilor fermieri

Constantin Mihalache este ferm împotriva felului în care Pactul Verde European („Green Deal”) a fost implementat și perceput: „Avem povara și a deciziilor luate de UE, acest pact pentru înverzire, Green Deal, care practic a bulversat și a dus în faliment nu numai fermierii din România, ci din toată Europa. E adevărat, vrem să fim prietenoși cu mediul, vrem să producem calitate și trasabilitate produselor noastre, dar nu într-o competiție în care tot ce înseamnă concurenții noștri se bucură de alte facilități, de pesticide mult mai ieftine, cu rezultate mult mai bune – vorbim aici și de fungicide, și de insecticide, de absolut tot – și în același timp de forme modificate genetic care sunt aduse în continuare în Europa, le consumăm și noi facem pe ipocriții că noi suntem cu „sânge albastru”, suntem copii de regi, împărați și noi nu ne permitem să dezvoltăm în Europa plante de genul acesta, să nu folosim, dar le consumăm.”

La aceasta se adaugă încă o chestiune pe care o vede ca pe o amenințare pentru agricultura europeană, Tratatul de liber schimb dintre Uniunea Europeană și Mercosur. „Să sperăm că nu va fi aprobat, pentru că asta ar însemna într-adevăr moartea agriculturii în Europa.” El își motivează opoziția pe faptul că  țările Mercosur (Argentina, Brazilia, Paraguay și Uruguay) permit folosirea a de trei ori mai multe substanțe active (pesticide, fertilizanți etc.), folosesc OMG-uri și tehnici de editare genetică neacceptate încă în UE, iar produsele acestora vor concura incorect cu cele europene.

Terenul nu se închiriază, se îngrijește

O altă problemă pe care o ridică Constantin Mihalache este cea legată de actualul cadru legal al arendei, pe care îl consideră injust și superficial. Bazat doar pe câteva articole din Codul civil, el nu reflectă realitatea din teren și nu oferă protecție arendașului care investește. „Un asemenea contract de arendă practic necesită în spate o lege specială. Nu două articole dintr-un Cod civil, și alea bulversante și să stăm 3 ani în Parlament cu ele și să nu le aducem la un numitor comun. Practic, Legea arendei ar trebui să înceapă de la o cartare și o bonitate a terenului. A venit proprietarul X, a făcut contract de arendă, mi-a identificat suprafața de teren, am venit cu Oficiile județene de pedologie, au luat terenul, mi-au stabilit cât fosfor, cât potasiu, ce macro și microelemente am, îmi spun și câte buruieni, nu ca după 2-3 ani să vină proprietarul că nu i-am dat „bună ziua” pe stradă, să-și ia terenul bine îngrășat, întreținut și toate celelalte. E ca și cum cineva ți-ar da o vacă slabă, costelivă, care varsă acum un litru de lapte, o vede apoi grasă, frumoasă, știe că dă 10 litri de lapte, i-ai plătit arenda și tot ce ai convenit cu el și pe urmă vrea să ți-o ia înapoi s-o mulgă el, că a ajuns la un stadiu superior de producție. Cam așa. Deci ar trebui niște chestii strict legate. Vrei să-ți terenul de la mine? Am avut azot 30 kg, ți l-am adus la 100 kg, plătești diferența! Nu în așa fel încât să prinzi proprietarul, să-l jupoi sau să-l șantajezi. Dar sunt banii mei învestiți în el, munca și priceperea mea, faptul că uitați cu ce ne confruntăm, că zona este expusă eroziunii și vom avea deșert probabil dacă nu vom avea grijă de aceste terenuri, sarcină care-mi cade mie în spate ca arendaș, pentru că eu, dacă vreau să protejez aceste soluri ca să le dau valoare și alt arendaș nu le exploatează cum trebuie și nu are grijă de ele și mai târziu acolo o să fie nisip și eu încă mă bucur de o cantitate frumoasă de humus și de materie organică în sol, am avut grijă de ele și atunci într-adevăr sunt beneficii pe care le aduc proprietarului și pe care trebuie să le simt și eu.”

Pentru Mihalache, terenul luat în arendă nu este o marfă, ci un angajament agronomic și etic, iar orice relație corectă între proprietar și fermier trebuie să țină cont de acest principiu.

O pasiune pentru veșnicie

Cu toate că sunt atâtea probleme și inechități în agricultură Constantin Mihalache nu ar face altceva dacă ar fi să o ia de la capăt. Suferă că sunt atât de multe piedici, unele obiective, altele subiective pe care fermierii sunt nevoiți să le treacă. Când li se pare că au reușit, trebuie să o ia de la capăt: „Noi suntem ca un om care este aruncat în mijlocul unui fluviu și care dă din mâini, muncește și ajunge la un moment dat la mal, și atunci practic ne trezim și spunem: m-am capitalizat, gata, sunt bine, am ajuns la mal, acum am timp și pentru familie, că mulți ne neglijăm și familiile, și weekenduri, și concedii, și punem într-adevăr culturile pe primul plan, să oferim plantelor tot ce găsesc mai bun și tot ceea ce este necesar dezvoltării lor. Gândiți-vă la un om care, sleit de puteri, până la urmă ajunge la un mal. Și când să facă un pas pe mal, vine un torent mai rapid și-l aruncă din nou în fluviu. Cam așa suntem și noi în agricultură. Sunt trei-patru ani foarte buni, în care ne bucurăm de rezultatele muncii noastre și considerăm că rezultatele sunt pe măsura eforturilor și priceperii noastre, și deodată suntem ba de decidenții politici, ba de schimbările climatice, ba de o grindină – Doamne, ferește! – sau de nu știu mai ce, și suntem aduși din nou în mijlocul vâltorii și iar trebuie s-o luăm de la capăt. Probabil că ne place lucrul acesta, nu știu ce să spun, că practic, dacă ar fi s-o luăm de la început cred că din punctul meu de vedere sunt 90% dintre fermieri care ar face același lucru. Cam asta ar fi și cred că sunt în asentimentul multor fermieri”.

Pasiunea pentru agricultură este atât de puternică încât dorința sa cea mai mare este să își petreacă veșnicia acolo, în mijlocul câmpului. „Cea mai mare bucurie a mea ar fi ca în momentul în care-mi voi pierde viața să fiu înmormântat pe locurile astea, aici, nu în cimitir, iar copiii mei să-mi continue afacerea fără să o destrame. Iar copiii copiilor copiilor mei la fel, să țină afacerea așa cum, cu multe riscuri și cu greutăți de întâmpinat, am ținut-o eu și la fel s-o țină unită și s-o dezvolte mai mult. Cam așa mi-aș dori, să fie greu de realizat, dar nu imposibil.”

Așadar, Constantin Mihalache vede viitorul agriculturii ca pe o cursă de anduranță în care fermierul trebuie să fie în același timp inovator, economist, meteorolog și strateg. No-till-ul, digitalizarea, alegerea culturilor, adaptarea la schimbările climatice, optimizarea inputurilor – toate sunt arme în această luptă. Dar fără o politică agricolă coerentă și fără echitate în piața internațională, fermierul european rămâne expus, cu mâinile în pământ și ochii spre cer.

Articol de: ADRIAN NEDELCU & ȘTEFAN RANCU

România se află într-un context agricol dificil, în care schimbările climatice severe și instabilitatea economică sunt factori majori ai acestui declin. Soluții care să rezolve pe deplin situația sunt greu de aflat, de aceea orice sugestie capabilă să mai amelioreze din probleme este binevenită. Prin urmare, îndemnul de a folosi sorgul pe post de alternativă de cultură este de luat în seamă. 

Sub egida Academiei de Științe Agricole și Silvice „Gheorghe Ionescu Șișești” din București și a companiei Sport Agra din Amzacea, județul Constanța, în cadrul Aula Magna a forului amintit, a avut loc, la sfârșitul anului trecut, conferința internațională „Sorgul - plantă de cultură a viitorului”. Organizatorii au dorit să aducă în prim-plan această cultură considerată de ei salvatoare în contextul provocărilor climatice și economice. Participarea la acest eveniment ne-a oferit ocazia de a înțelege mai profund potențialul, limitele și viitorul acestei plante, prin prisma experților și a fermierilor prezenți.

Seceta extremă este un fenomen recurent în regiunile aride ale României, cum ar fi Dobrogea și Câmpia Română, dar acesta s-a accentuat în ultimi ani. Iar condițiile economice nu sunt nici ele de natură să compenseze în vreun fel situația, din contră, adaugă o și mai mare povară pe capul fermierilor afectați. 

Context climatic și economic

Bine-cunoscutul fermier Gheorghe Nițu este de părere că actualele condiții impun o altfel de abordare: „Schimbările climatice nu sunt numai la noi, sunt mai peste tot, iar agricultura pe care noi am făcut-o până în prezent nu mai seamănă cu nimic cu cea care vine. Și trebuie să gândim foarte serios acest lucru, cu creionul în mână, pentru că oricum, ea trebuie să dea economic. Nu putem să mergem în continuare cum au fost învățați unii, pe datorii. Trebuie să facem o agricultură integrată, neapărat. Zootehnia a dispărut, tocmai de aceea nici sorgul nu s-a mai cultivat. Din fermele din jurul Capitalei, probabil 40, au mai rămas fermele de vaci cu lapte ale lui Claudiu Davițoiu și Mihai Petcu. Atât. În rest și în comune, de la 2.000-3.000 de vaci, acum sunt 200-300. Altele o să rămână în tablouri”.

Gheorghe Nițu

Cea mai afectată cultură pare a fi cea a porumbului, despre care Dumitru Manole, cel care a avut inițiativa organizării conferinței, spune că în condiții de secetă paguba este multilaterală: „În județul Constanța, porumbul a scăzut ca suprafață. În dinamică, dacă pornim din 2015, porumbul era undeva la 55.000-60.000 de hectare. În 2024 a ajuns la 27.000 de hectare, aproape 50% mai puțin. Din 27.000 de hectare în 2024 s-au calamitat  21.000 de hectare. Spui că e puțin, dar nu e. Dacă înmulțim 21.000 cu 1.000 lei pe hectar, cât statul urmează să despăgubească aceste suprafețe, deci o dată este bugetul statului atacat prin faptul că n-am avut această alternativă, sorgul, și după aceea, dacă mai luăm cele 21.000 de hectare și le înmulțim cu un minim de producție de numai 5 tone la hectar, ca să fie socoteala rotundă, parcă fac foarte simplu 105.000 tone, care înmulțite cu 900 lei ne dă o cifră. Deci iată pierderile. O dată bugetul, o dată stabilitatea economică. Stabilitatea economică a fermelor este pusă în pericol. Și din acest punct de vedere azi am spus că începe epopeea sorgului”. Așadar, domnul Manole face trimitere la o alternativă pentru această cultură, numind-o, după cum ați văzut, pe cea a sorgului. El aduce ca exemplu situația din propria fermă, de la Amzacea: „Pe lângă problemele pe care le avem la nivelul piețelor – mă refer la partea de est, la granița României, aceasta fiind o provocare —, avem provocarea esențială, această secetă deosebit de agresivă. Începând cu 2020 — mai înainte 2007, 2012 —, după care a urmat 2022, 2023 și iată-l pe 2024, când, la Amzacea, am avut de la 1 ianuarie până în luna iunie 238 mm precipitații. Media pe 69 de ani, până la data pe care am precizat-o, era de 380 mm. În aceste condiții, porumbul s-a calamitat, iar sorgul devine singura alternativă viabilă”.

Cam în aceiași termeni îl susține și vicepreședintele ASAS, Aurel Badiu: „În condițiile unei secete 2020, 2024, care a făcut ca unii hibrizi de porumb să producă – deși termenul nu e corect, pentru că n-au produs — nimic, n-au pus nimic pe cântar, sorgul a pus 3.000 kg. Ceea ce nu e de ici, de colo”.

Cu alte cuvinte, mai bine mai puțin, decât deloc. Pentru că așa cum spune unul dintre participanți, Claudiu Davițoiu, important este „să investești puțin și să câștigi mult. Nu ne mai întreabă nimeni câtă producție am făcut la ora actuală, ne întreabă de bani. Ținem cont și de condițiile astea. Degeaba ai apă, investești mult și vinzi porumbul cu nimic. Trebuie să investești în așa fel încât producția pe care o faci, chiar dacă o faci mică, să ieși pe câștig”. Mai ales că se pare că pentru cultura de sorg e nevoie de investiții mai mici decât pentru cea de porumb. 

Claudiu Davițoiu

Sorgul, o cultură cunoscută

Iar cultura de sorg nici măcar nu este o noutate prea mare pentru agricultura românească, cel puțin așa susține domnul profesor Valeriu Tabără, președintele ASAS: „În primul rând, sorgul nu este o plantă nouă, România n-a fost o țară necultivatoare de sorg ca să o privim în acest moment ca pe o plantă pe care o luăm în cultură. Pornim de la un mic nivel de cunoștințe, chiar a existat un program legat de cultura sorgului, dar cred că momentul de azi este unul de readucere în actualitate a acestei culturi cu importanță excepțională din toate punctele de vedere, alimentar, furajer și tehnic, având astfel acțiune, atât directă, cât și indirectă — prin ceea ce reprezintă animalele, ca sursă de hrană —, asupra securității alimentare. Și este o plantă care vine în contrast cu ceea ce înseamnă schimbările climatice”.

Fermierul Gheorghe Nițu chiar își aduce aminte că a avut în cultură această plantă: „Pe vremea când eram director la fostul IAS Buftea, unde aveam nu mai puțin de 9.000 de hectare, cultivam în jur de 1.000 de hectare cu sorg și am cultivat hibrizi creați la Fundulea, F31 și F38, care aveau producții bune și, mai ales, o calitate nutritivă mare, cu aminoacizi esențiali precum lizina și triptofanul. Aceste sortimente erau folosite cu succes de marii crescători de păsări din apropierea Bucureștiului”, iar clima nici măcar nu era așa de drastică, ca acum. „Atunci clima era mai favorabilă, existau cele patru anotimpuri cu precipitațiile corespunzătoare și nu sufeream ca acum din cauza celor două secete: una pedologică agresivă și alta atmosferică. Producția era între 5-6 tone pe hectar; așa erau acești hibrizi - constanți în calitate nutritivă. De asemenea, prețul de valorificare era cu 20% peste cel al porumbului, iar recolta se realiza în totalitate mecanizat”.

Iar vicepreședintele ASAS își amintește că fost implicat în cercetarea acestei plante. „Lumea știe puține lucruri despre faptul că fostul Institut de sfeclă de la Fundulea era Institutul sfeclei de zahăr și al plantelor furnizoare de substanțe dulci. Una dintre plante a fost sorgul. Ani de zile m-am ocupat de sorgul zaharat și de posibilitatea de extracție a sucului zaharat și a alcoolului-carburant. Din nefericire, mutațiile economice, sociale și politice au sistat acest program. Pentru că se ajunsese într-o fază destul de avansată, în primul rând în ceea ce privește obținerea de alcool-carburant”, a spus Aurel Badiu.

Așadar, nu poate fi vorba despre bâjbâială în acest demers, există cercetări, făcute în chiar arealul nostru, experiență mai veche dar și mai nouă, pentru că, așa cum spuneam, inițiativa conferinței în cadrul căreia li s-a propus fermierilor să folosească această cultură i-a aparținut unuia cu multă experiență, fapt certificat de vicepreședintele ASAS, Aurel Badiu: „Firma privată condusă de un membru de onoare al ASAS, Dumitru Manole, este o companie privată care se ocupă de cercetări de agrofitotehnie a sorgului”, precum și de președintele acestui for, Valeriu Tabără, „Scopul acestei întâlniri de azi, evenimentul de la Academie, care a pornit la inițiativa unui fermier cu foarte multă experiență, dr. Dumitru Manole, care e și membru de onoare al ASAS, a fost o idee să aducem fermieri cu multă știință de carte și cu rezultate obținute, cu îndrăzneală, pentru că Manole este un cultivator de sorg, a testat sorgul, a testat foarte multe varietăți de sorg la el, în condițiile cele mai specifice pentru cultura sorgului, deci nu putea veni cineva cu soluții mai bune sau să dea lecții cuiva decât dânsul”.

Nu va înlocui porumbul

În esență, propunerea nu vine în ideea de a înlocui o cultură cu alta, nu asta a fost intenția, ci, așa cum spune domnul Badiu, ea are rolul doar de a fi o alternativă conjuncturală. „Sorgul nu este o plantă care să înlocuiască porumbul, mai ales în mentalul colectiv al fermierului român. Însă este o plantă care, în condițiile în care suprafețele în curs de aridizare se extind, poate să aducă un venit considerabil fermierilor care acceptă ca o parte din suprafețele cultivate tradițional cu porumb, și subliniez: o parte din suprafețe, să fie cultivate cu sorg”. Și tot domnia sa explică: „Sorgul într-adevăr, are niște caracteristici în unele cazuri inferioare porumbului, dar are și boabe când porumbul n-are boabe. Și atunci degeaba porumbul este strălucit când nu face nimic, în timp ce sorgul mai face câte ceva și la el se poate valorifica tot. Deci toată masa supraterană la sorg se poate valorifica. La porumb puțintel mai greu. Deci, nu înlocuiește porumbul, îl suplinește, ceea ce e cu totul altceva. Vă aduc aminte de termenul «suplinitor» în școală. Nu e profesor, dar ține locul profesorului”.

Chiar inițiatorul, Dumitru Manole, consideră sorgul ca fiind o cultură complementară, nu înlocuitoare pentru porumb. „Sorgul trebuie privit în complementaritate cu porumbul, pentru că acolo unde n-am minimum 600 mm de precipitații și până când nu vom produce și vom pune în aplicare «marele proiect de irigații», avem o alternativă care este sorgul, pentru Dobrogea, pentru Câmpia Română, tot ce merge până în Dolj și până la granița de sud-vest a României, mă refer sud-vestul extrem”. 

Rețineri și impedimente

Este de presupus că și alți fermieri s-au gândit la o astfel de soluție în perioada aceasta atât de secetoasă, dar sunt aspecte care i-a făcut să fie reținuți. Cea mai mare problemă este cea legată de valorificare. Nu este piață pentru sorg, spun cei mai mulți. Și nu poți spune că nu au dreptate. Dumitru Manole susține, însă, că piața se va realiza atunci când va exista suficientă cantitate ca să o justifice: „Dacă produci 10.000 de tone de sorg evident că n-o să ai piață. Anul ăsta s-au semănat 18.000 de hectare, după aproximările mele – c-am discutat cu companiile multinaționale, după numărul de saci care s-au livrat. 18.000 de hectare ar fi fost de sorg. Nici nu s-au aplicat tehnologiile care trebuie, cunosc treaba asta și o spun, plus atacul de schizafis graminum, care nu a fost cunoscut și nu s-au făcut tratamentele, dar oricum, cu 18.000 de hectare de sorg faci undeva la 50.000 tone de sorg. Aceste tone s-au dus către crescătorii de animale. La Izocon Călărași am livrat numai eu aproape 200 de tone de sorg. Plus că au mai fost crescătorii de ovine care, calamitându-se porumbul, n-au avut ce da de mâncare. Și vreau să vă spun că tulpinile de sorg au fost foarte apreciate de crescătorii de ovine. Tulpina de sorg are mai mult siliciu, și am vorbit cu crescătorii de ovine care spuneau: au consumat foarte bine și suntem foarte mulțumiți! Deci iată primele semnale. Iar piața sorgului se va rezolva, pentru că avem hectare – avem tone. Un exemplu, Ungaria în doi ani a ajuns la 50.000 de hectare de sorg. Credeți că fermierii unguri aruncă sorgul undeva pe Dunăre ca să ajungă în portul Constanța? Nu. Categoric au piață la 50.000 de hectare, au minimum 300.000 tone de sorg, ceea ce înseamnă piață sigură”. Președintele ASAS, domnul profesor Valeriu Tabără, este de părere că piața scăzută pe care o are sorgul este determinată de involuția pe care o cunoaște în ultima perioadă zootehnia de la noi. „Problema pieței sorgului este artificială, pentru că la nivel mondial, inclusiv european, dacă luăm Spania de pildă, și acolo unde sunt preocupări foarte puternice pentru monogastrice, pasăre-porc, sorgul este un component al rațiilor furajere de mare importanță. La noi problema aceasta este legată de reducerea unor structuri sau domenii ale agriculturii, inclusiv a monogastricelor, reducerea efectivelor de păsări. Sau faptul că n-am mai avut ferme mari de porci, comparativ cu Spania, de exemplu, care este preocupată, cu complexe mari, cu ferme foarte bine organizate în domeniile respective, care consumă foarte mult porumb și sorg”, explică prof. dr. univ. Valeriu Tabără.

Valeriu Tabără

Un alt motiv pentru care piața sorgului este scăzută în România îl reprezintă lipsa unei industrii care ar putea folosi această cultură ca materie primă, mai ales că plaja de utilizare este foarte mare. „Problema este să vedem domenii de utilizare, de transformare a acestor culturi. Îl las pe fermier, produce și săracu n-are ce face cu ce produce, că celorlalte sectoare nu le-am dat atenția cuvenită. Acele domenii să le finanțăm, să le facem funcționale, și atunci sorgul nu mai are probleme de valorificare, ca și orzoaica, orzul și așa mai departe. Nu ne oprim doar la furaj. Este o plantă industrială cum am spus-o mereu, și cartoful și sfecla sunt la fel. Din păcate le-am neglijat. Sorgul face parte din acea structură de plante tehnice și inclusiv energetice pe care noi le-am neglijat. Ce fel de industrializare fac, cu ce încep? Nu cumva trebuie să încep cu această industrie de transformare, de valorificare a materiilor prime din agricultură? Inclusiv sorgul. Dar nu mai vorbesc de alte plante, din legumicultură, pomicultură, viticultură, că și acolo mergem doar pe vin, dar la producția secundară uleiurile din sâmburi, pe urmă substanțele pe care le conțin pielița din vin. Pielița de la bobul de strugure, mai ales de la cel roșu, taninul din sâmburi, taninul din sorg, taninul care înainte era sursă pentru tăbăcitul pieilor tescovina, care poate fi o materie primă. Nu există deșeu în agricultură, decât materii prime. Agricultura nu conține deșeuri”, spune prof. univ. dr. Valeriu Tabără, președinte al ASAS. 

O cultură uimitoare

De altfel e uimitor cât de multe sunt modurile în care sorgul poate fi valorificat. Domnul prof. univ dr. Valeriu Tabără, enumeră „câteva” dintre ele: „Din punct de vedere tehnic sorgul este superior porumbului. E o chestiune legată de ce se poate obține, ca hârtia albă. Hârtia albă nu înseamnă o hârtie oarecare, hârtia de xerox, alții din astfel de tipuri de hârtie făceau inclusiv bancnote. Sunt forme de sorg care sunt o excepțională materie primă pentru producerea de energie, sau cum este sorgul zaharat, din care se extrage sucul, o substanță dulce-lichidă, pe care o pot duce spre industria sucurilor, a patiseriei și cofetăriei, înlocuind zahărul cristal, care are, după unii, și efecte negative. Poți să faci și zahăr cristalizat din sorg, dar îți trebuie anumite amenajări tehnice. Sorgul este excepțional ca materie primă pentru un anumit sortiment de bere. Se poate obține malț și din sorg. Pigmenții pe care-i poți extrage din sorg și fără diluant, în apă efectiv, se pot extrage pigmenți care nu au elemente de toxicitate, ca și la șofrănel”. Iar vicepreședintele ASAS, Aurel Badiu, care, așa cum am văzut, a fost implicat în cercetare, tocmai în valorificarea sorgului, completează și detaliază cele spuse de președinte: „În primul rând face grăunțe care  sunt un furaj excepțional. Este foarte adevărat că sorgul respectiv trebuie să fie sorg-furaj. De asemenea, sorgul poate să producă furaje verzi pentru animale, în forma lor conservată, fiind absolut comparabile cu porumbul. Apoi sorgul zaharat, care este un sorg care oferă o cantitate considerabilă de carbohidrați sub formă de sucuri dulci, care pot deveni un înlocuitor de zahăr, în condițiile în care pe terenurile pe care se cultivă sorgul zaharat sfecla nu visează să ajungă niciodată, că nu are apă, sfecla fiind o plantă căreia îi trebuie teribil de multă apă. Din resturile de la stoarcerea sorgului zaharat se obține o materie primă impecabilă pentru produs alcool-carburant, alcool în primul rând și după aceea carburant. Destinațiile sunt multiple, de la alcoolul ca atare la alcool-carburant, la polimeri de tip bio-degradabili și terminând cu combustibil foarte asemănător cu combustibilii rafinați din combustibili fosili. Ceea ce rămâne după transformarea alcoolică sau transformarea în bioreactoare după obținerea alcoolului devine un extraordinar fertilizant organic, capabil, la o socoteală făcută și de optimiști, și de pesimiști, să asigure în jur de 5 tone de biofertilizant, nu chiar de calitatea gunoiului de grajd, dar apropiat. Și poate că trebuie să ne gândim la sorgul alimentar. Sorgul alimentar este o formă de sorg care hrănește Africa Centrală și Africa subtropicală de vreo 3000-4000 de ani, ca fiind principala sursă de carbohidrați, pentru că în zona respectivă, din păcate, nici porumbul, nici grâul nu reușesc să aibă randamente asigurătoare pentru hrană. Deci, dacă tragem linie și adunăm, sub o plantă de sorg sunt 10-12 zone în care se poate utiliza, ca specie, și sunt cel puțin 5-6 domenii ale industriei alimentare în care poate să devină materie primă”. La toate acestea se poate adăuga și dezideratul președintelui ASAS, prof. univ. dr Valeriu Tabără: „Îmi pun speranța că odată și odată, parte din decidenții și de la Bruxelles, și din România, vor înțelege ce înseamnă să ai o astfel de plantă precum sorgul, din care eu aș putea muta gene de toleranță la arșiță atmosferică, de rezistență, la porumb, fără să fie probleme de interpretare că este toxică sau mai știu eu cum. Nu luăm de la bacterii, ci luăm de la aceste plante care-și demonstrează fiabilitatea în condiții climatice de accentuare a schimbărilor climatice, a arșiței atmosferice, sorgul fiind total diferit ca reacție față de porumb”.

Nevoia de promovare

După ce enumeri atâtea avantaje te întrebi ce se întâmplă de sunt atâtea rețineri. Valeriu Tabără crede că este și o chestiune culturală: „Părerea mea este că nu este numai o problemă legată de moment, ci și de modul de a vedea lucrurile. E mult mai ușor să cultivi grâu, orz, floarea-soarelui și să export materii prime. Sorgul nu este o plantă care să meargă doar ca materie primă, trebuie s-o transformi, ori în carne, ori să o industrializezi”.

Am putea spune că este și teama pentru ceva nou, părere pe care Aurel Badiu o contrazice: „Nu știu dacă neapărat fermierului îi este frică de noutatea de a cultiva sorg. Nu are informații despre el. Deci către el trebuie împinse cunoștințe, pentru că nu noi decidem, cum s-a discutat la un moment dat. Noi sugerăm, noi recomandăm. Decizia e a fermierului. Pe el trebuie să-l convingem că ceea ce-i recomandăm noi este valid, este fezabil, este profitabil în condițiile în care alte plante de cultură nu prea îi dau aceeași satisfacție, calculată în valută forte sau în lei, n-are nicio importanță, dar n-au cum să-i dea aceeași satisfacție în condițiile de schimbare climatică. Și atunci asta este opțiunea pentru sorg”. 

Aurel Badiu

Iar „împingerea” aceasta de informații nu se poate face doar pe baza unor conferințe, e nevoie de mai mult, este lucrul pe care-l susține și Aurel Badiu: „Sunt câteva mii de hectare în toată țara. Probabil că se va extinde, însă nu se va putea extinde sub nicio formă dacă nu va avea politici agricole adecvate, dedicate acestei culturi, nu globaliste. Pentru extinderea culturii de sorg, dacă se ajunge la concluzia că trebuie extinsă, pentru că e o decizie politică până la urmă, e absolut nevoie de o anumită politică coerentă dedicată. Dacă este tot globalistă, nu se prea poate obține mare lucru. Nu pentru că nu ar răspunde cultura ca atare sau că tehnologiile de cultură ar fi extrem de dificile, că nu sunt. Sunt aproape comune. Ci, pentru că există ceea ce se cheamă în legislația comunitară și națională decizia de cultură. Dar decizia de cultură trebuie să fie conștientă. Dacă omul nu are informația, iar noi am transmis acum și pe net toată conferința noastră, și au fost peste 200 de oameni care s-au logat, înseamnă că prezintă interes. Noi suntem vehiculul care duce informația în curtea fermierului, de asemenea manieră încât el să poată să ia o decizie oportună, fezabilă și profitabilă pentru el. Pentru că nimeni nu poate să ia decizia în locul lui. Indiferent ce zice lumea, că Academia, Ministerul, Biserica – nu, decizia este a fermierului și fermierul trebuie să fie înarmat cu cunoștințele necesare ca să ia o decizie coerentă și corectă. Că, până la urmă, sorgul, dacă trag linia și adun, constat că este o plantă energetică, că este o plantă alimentară, că este o plantă furajeră. De ce are nevoie un sistem agricol, n-are importanță de unde? De alimente, de energie și de hrană pentru animale. Simplu”

O cultură a viitorului?

Simplu și nu prea, pentru că am putea fi optimiști și să spunem că oamenii vor fi entuziaști și vor alege imediat, măcar să încerce o astfel de cultură, dar am putea fi și pesimiști și să ne întrebăm, câți vor depăși temerile sau obișnuința? Un exemplu pozitiv am și întâlnit deja. Unul dintre participanți, fermierul Claudiu Davițoiu a mărturisit că va încerca: „Nu am cultivat niciodată sorg, de asta am venit și la conferință. Eu am multă zootehnie, am aproape o mie de capete de animale și cred că ar trebui să încerc și eu, având în vedere și seceta. Anul ăsta a fost primul an, din cei 50 de ani de agricultură, în care n-am făcut un kilogram de porumb. La anul o să încerc. Această conferință m-a convins. Încerc un an, doi și pe urmă poate intru în ritm cu sorgul. Dacă o fi bine, dacă o-i avea producție. Până la urmă, dacă nu încerci, n-ai de unde să știi. Fiecare zonă e pe specificul ei. Să vedem la zona noastră de la Afumați dacă vom putea cultiva sorg. Trebuie să fac şi siloz, să văd dacă are producție vegetativă, că până la urmă mie-mi trebuie și masă vegetativă, cum are porumbul. Să văd sorgul cum e, dă sau nu rezultate, un an-doi îl încerc, și pe urmă, dacă e, normal ar fi să mă adaptez, pentru că condițiile de secetă vor persista în continuare de acum încolo”. Dar să nu uităm că cel care rostește aceste vorbe, Claudiu Davițoiu, este unul dintre acei fermieri rezilienți despre care Gheorghe Nițu spunea că e printre puținii care au rezistat să mai facă zootehnie în apropierea Bucureștiului.

„Sorgul poate fi o plantă a viitorului pentru zonele în care se va confirma modificarea climatică sub formă de aridizare, pentru că asta este soluția: să găsim niște plante care să ofere venituri. Sorgul are și calitatea de a oferi, pe lângă veniturile brute, și valoare adăugată fermierului care face lucrul ăsta, pe de o parte, iar pe de altă parte permite aceluiași fermier să introducă principii de economie circulară, de conservare agro-eco sistem de agricultură conservativă ș.a.m.d. Nu că sunt la modă, sunt o necesitate imperioasă, mai ales pentru zonele agricole în care s-a practicat o agricultură intensivă și care în momentul de față se confruntă pasager sau pe mai lungă durată cu modificări climatice. Creștere de temperatură – sorgul e cămila deșertului, lipsă de umiditate – sorgul, cămila deșertului, creșterea concentrației soluției solului – sorgul este adaptat pentru așa ceva, deci ar fi cel puțin pentru momentul de față una din opțiunile agriculturii românești, încă o dată subliniez, pentru zonele în care efectul aridizării este foarte mare. Încă o dată o spun: nu va înlocui porumbul”, subliniază Aurel Badiu, vicepreședintele ASAS.

Sfaturile unui fermier experimentat

Pentru final am lăsat câteva sfaturi tehnologice oferite de cel mai în măsură să le dea, același cu inițiatorul conferinței, dr. ing. Dumitru Manole.

Dumitru Manole

„În primul rând, elementul-cheie este solul. Trebuie să merg în funcție de categoria de sol, cu tehnologiile adecvate. Nu pot să dau o tehnologie de la Amzacea, valabilă pentru Timișoara, unde am apa freatică la 3,5-4 metri și am precipitații de 800 mm medie — colegul meu de breaslă, Dimitrie Muscă, când are 600 mm zice că e secetă. Așa a afirmat! Public! În această situație trebuie să fim foarte atenți cu categoria de sol, apoi să văd timpurietatea sorgului, trebuie să fie timpuriu sau tardiv? În Câmpia Română, în Dobrogea, trebuie să avem hibrizi timpurii. Apoi, el face parte din aceeași familie botanică cu costreiul, sorgum halepense, pentru că de fapt sorgum vulgarae, care se cultivă, provine din sorgum halepense, costreiul popular. Iar sorgul de care discutăm, fie pentru hrana umană, fie pentru hrana animalelor, el face parte din sorgum vulgarae. Deci, atenție mare la gradul de îmburuienare, cartarea buruienilor, și să nu cultivi sorg acolo unde avem costrei. Mai departe: trebuie să adaptezi perioada de semănat la schimbările climatice. Nu mai semănăm sorgul în prima decadă a lunii mai, pentru că mulți suntem înțepeniți acolo în niște – nu canoane, au fost niște lucrări științifice ale perioadei respective! Nu mai trăim în  aceeași perioadă. Schimbările climatice ne-au avertizat și ne vor avertiza. Ca atare, monitorizarea temperaturii din sol și schimbarea perioadei de semănat față de prima decadă a lunii mai. Mai departe: având o creștere foarte lentă în primele fenofaze de vegetație, îmi trebuie erbicide și, din cercetările pe care le-am făcut până la acestă dată, amestecul unor substanțe active, bentazonă 2 litri la hectar, plus acid 2-4V un litru la hectar, face curățenie cu paleta de buruieni care există la Amzacea. Și, de asemenea, e valabilă și pentru Câmpia Bărăganului. A apărut un alt erbicid, nu-i dau denumirea comercială pentru că fac promotion în aceste condiții, și atunci îi spun prosulfuron, plus dicamba 0,4 kg/hectar, face ordine cu paleta de buruieni pe care o avem în cultură. Și mai departe atenție foarte mare la recoltare, pentru că inflorescența sorgului este un panicul care înflorește de la vârful paniculului și categoric de acolo se va produce maturitatea fiziologică de recoltare a sorgului. Și vom avea la bază un amestec cu cele de la vârf, boabe cu 12-13% umiditate și boabe cu 16-17% umiditate. Umiditatea standard este de 14%, și atunci trebuie să fim atenți să aplicăm un desicant înainte de recoltare, dacă n-avem uscătoare. Sigur că mai sunt și alte furci caudine ale culturii de sorg, și una din ele este atacul de schizafis graminum. Este o insectă de 2,5 mm, care are 10-12 generații într-un an. O insectă care înțeapă frunzele, încep ușor să se îngălbenească de la bază în primele zile, apar niște puncte, noi zicem că e secetă, dar e schizafis. Și mai departe ajunge până la inflorescență. Și atunci, dacă eu nu observ această insectă trebuie să aplic insecticidele omologate pentru a controla acest patogen, pentru că altfel e dezastru la recoltare. De exemplu eu am scăpat un moment de tratament de combatere a schizafis și n-am făcut decât 4.800 kg de sorg. A fost o mare greșeală, după 63 de ani de activitate în agricultură, deși eu cunoșteam dăunătorul, nici eu nu l-am văzut. Erau temperaturi mari, 42-43°, mă calasem pe recoltarea grâului, sola era undeva mai departe de zonele mele, mergeam cu mașina, vedeam și spuneam: ce frumos e sorgul! Și iată că schizafis mi-a dat și mie în cap, la nivelul de producție. Îl vezi, dar trebuie să te dai jos din mașină și să intri în lanul de sorg, dar la 46° cât erau astă vară ziceam: ce frumos e sorgul! Și iată că mi-a dat în cap și mie!”

Articol de: Adrian Nedelcu & Victor Mihalache