Delia Ciobanu - REVISTA FERMIERULUI
Delia Ciobanu

Delia Ciobanu

Ferma înfloritoare a lui Constantin Soare din Fântânele – Constanța, de la granița cu județul Tulcea, nu a scăpat nici ea de seceta pedologică. Culturile de orz sau grâu au fost afectate între 80% și 100%. Organizația de udători din care face parte implementează acum un proiect pe irigații pentru șase ploturi de irigații care deservesc o suprafață de 5.350 de hectare.

Constantin Soare lucrează 1.070 de hectare pe raza localității Fântânele. Fermierul constănțean a aplicat ca în fiecare an tehnologii care l-au ajutat în trecut să obțină producții bune, chiar și fără irigații. Anul acesta însă pare desprins din cu totul altă poveste, iar nevoia de apă pune presiune pe fermierii care vor să își continue activitatea. „Lucrăm 1.070 de hectare și toată cultura de grâu a fost calamitată în procent de 70-100%. Am avut parcele care au fost calamitate în procent de 100% și una dintre ele, de 117 hectare, am întors-o după ce s-a încheiat procesul-verbal de constatare a pagubelor. Am pregătit terenul și am pus cultură de porumb care, mulțumim lui Dumnezeu, pentru că au fost niște ploi, a reușit să răsară”, ne-a spus Constantin Soare.

În Dobrogea, finanțările nerambursabile pentru irigații sunt necesare

Constantin Soare ridică din nou problema legată de reabilitarea infrastructurii de irigații, de realizarea de sisteme de irigații locale, adică ale fermierilor.

Dacă terenul agricol este al mai multor proprietari și acea investiție e posibil să se afle pe un teren ce se va vinde, riști ca noul proprietar fermier să nu vrea să irige și să închidă conducta. „Eu din luna mai 2017, când a apărut Legea 133 – lege care a modificat Legea îmbunătățirilor funciare, Legea 138/2004 –, prin care s-a stabilit că statul va livra apă cu titlu gratuit Organizațiilor Utilizatorilor de Apă pentru Irigații, m-am așezat pe „pista de concurs” și am început să lucrez la un proiect pentru irigații. Noi, pe localitatea Fântânele, am constituit o OUAI și am preluat de la ANIF șase ploturi de irigații care deservesc o suprafață de 5.350 de hectare. Aparținem de sistemul de irigații Sinoe, care deservește în cadrul județului Constanța și parțial Tulcea 60.000 de hectare, din care 40.000 se află în zonă viabilă. Un lucru important e să ne încadrăm în această suprafață viabilă de 40.000, motiv pentru care am făcut demersuri din momentul în care a apărut Legea 133, am dat curs constituirii organizațiilor și mai departe demersurilor pentru accesarea fondurilor europene prin Măsura 4.3”, a detaliat fermierul.

Proiectele, au fost aprobate, cele șase contracte de finanțare fiind semnate cu AFIR. „S-a întocmit dosarul de achiziție cu caiet de sarcini și este depus la AFIR în vederea analizării lui, să se constate dacă condițiile pe care le-am stabilit prin Caietul de sarcini se încadrează în Legea 98, Legea achizițiilor publice, și aștept să îmi vină răspunsul. După care trebuie mai departe să depun același dosar la Agenția Națională a Achizițiilor Publice, pentru a se stabili iar dacă acele condiții stabilite prin Caietul de sarcini sunt conforme cu legea în vigoare”, a continuat agricultorul constănțean.

Următorii pași sunt scoaterea la licitație, apoi proiectarea și execuția, undeva, speră agricultorul, în luna august. Lucrarea este estimată a fi finalizată, la anul, în 2021, cel mai optimist în luna aprilie.

În prima etapă trebuie reabilitată stația de punere sub presiune care consumă o mare parte din suma alocată pe proiect de un milion de euro, împreună cu partea de alimentare cu energie electrică. „O organizație poate să depună, cel puțin în ultimul Ghid așa era stabilit, trei proiecte pentru același plot, scopul fiind acela de a reveni într-o etapă următoare și a-ți finaliza toată infrastructura secundară – vorbim de conducte principale, antene cu hidranți și așa mai departe. Stația este dotată cu pompe, cu tablouri de comandă, cu tot ce este necesar, pentru a deservi întreaga suprafață pe care o deține acel plot. Adică nu le faci pe bucățele – azi pun două pompe, în programul următor mai pun încă două și așa mai departe. Se montează toate pompele așa cum a fost concepută stația și de banii rămași pleci cu o conductă principală și una-două antene, în funcție de suma care este disponibilă”, explică Constantin Soare.

Statul se mișcă mai greu decât agricultorii

Canalele de irigații sunt proprietatea statului și rămân în sarcina ANIF-ului pentru reabilitare. Nu mai puțin de un miliard de euro au fost dați în programul care în cinci ani trebuia să reabiliteze infrastructura aferentă pe două milioane de hectare. „Se spune că s-a consumat foarte puțin din ei, dar nu e problema noastră. Important este ca statul să încerce să investească atât cât e nevoie pentru reabilitarea infrastructurii principale de irigații. Prin acel Program Național de Reabilitare a Infrastructurii Principale de Irigații – HG 793 – ANIF-ul are obligația, în paralel cu organizațiile fermierilor, să-și reabiliteze tot ce înseamnă canale principale, canale secundare, stația bază, stațiile de repompare de pe o treaptă inferioară pe o treaptă superioară. Atunci când organizațiile care au accesat proiecte și-și reabilitează infrastructura secundară și-au finalizat investiția și pot să irige, ANIF-ul are obligația să-i aducă apa la aspirația SPP-urilor. În cazul nostru, din păcate, lucrurile nu cred că se vor întâmpla așa. Mai degrabă spus, eu estimez, pentru că încerc să mișc lucrurile mai repede, că prin aprilie 2021 voi avea finalizată această primă etapă”, a precizat agricultorul care estimează că va trebui să mai depună încă un rând de proiecte pentru a putea reabilita restul de infrastructură secundară care să acopere întreaga suprafață a plotului.

Reabilitarea va viza stațiile și clădirea, iar modernizarea aducerea de pompe de ultimă oră ca tehnologie, tablouri de comandă care să nu presupună intervenția omului, decât în programare. „Ele trebuie programate de maniera să mențină o presiune constantă în instalația secundară de irigații. Și atunci pompele pleacă automat sau se opresc, în funcție de consumul de apă”, a explicat Constantin Soare. Astfel se va realiza și economia consumului de energie electrică.

Păienjeniș legislativ care împiedică realizarea proiectelor

Reabilitarea infrastructurii principale în sistemul de irigații Sinoe trenează însă. „Fizic nu s-au mișcat lucrurile deloc. Am înțeles că s-a scos la licitație anul trecut proiectarea, s-a câștigat licitația și ulterior s-a blocat finanțarea. Acum înțeleg că se vrea să se scoată la pachet proiectarea cu licitația, dar încă nu sunt bani, trebuie să așteptăm. Înțeleg că bani în bugetul Ministerului Agriculturii pentru aceste investiții care trebuie realizate nu sunt și trebuie, mai nou, la rectificarea de buget să se încerce să se găsească resurse financiare pentru a se aloca sumele necesare pentru reabilitare”.

În condițiile în care asociațiile de udători finalizează proiectele, dar statul nu își face partea sa, agricultorii pierd nu doar apa, ci și resursele cu salariile angajaților care trebuie să gestioneze toate acestea.

Mai mult, OUAI au activitate de utilitate publică, iar astfel de investiții sunt de interes general. Pe lângă obligația de a asigura infrastructura secundară, reabilitarea ei pe întreaga suprafață a plotului, există și cea de livrare a apei conform contractelor cu proprietarii de terenuri.

Ideal ar fi ca toată lumea să își dea concursul pentru realizarea acestui tip de proiecte.

Problema cu care se confruntă multe asociații este că Legea 50 din 1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții are două articole, 6 și 7, care spun că beneficiarul care realizează o investiție și vrea să traverseze cu o conductă/cablu terenul unei terțe persoane trebuie să obțină acordul acelei persoane. „Practic nu se poate o astfel de procedură. De ce spun nu se poate? Pentru că trebuie să ai contact cu proprietarul, care să fie în viață, să aibă cadastru și cu care să te duci cu el la notariat să închei un astfel de document. Dar foarte mulți proprietari nu mai sunt în viață, moștenitorii nu și-au făcut dezbaterea succesorală, sunt plecați prin Europa sau prin alte țări, ca să nu mai spun de faptul că nu sunt încheiate planuri cadastrale. În condițiile date, practic nu există posibilitatea obținerii, așa cum se cere de anumite instituții, a acordului proprietarului. În cuprinsul Legii 138/2004, Legea îmbunătățirilor funciare, e Articolul 30, care vine și modifică Articolele 6 și 7 – chiar spune acolo că se modifică articolele 6 și 7  din Legea 50 care stă la baza acordării autorizației de construire –, și elimină obligativitatea ca beneficiarul să aducă la cel care emite, pentru a obține autorizația de construire, acordul proprietarului. Dar cine a formulat articolul acel 30 a făcut-o atât de prost încât nimeni nu înțelege nimic sau fiecare înțelege ce vrea. Acolo se spune printre altele că beneficiarul, ca să poată să obțină autorizația, dacă în cuprinsul contractului de arendă avut este stipulat faptul că are dreptul să construiască pe teren, nu mai e necesar să vină cu acordul scris al proprietarului. Dar cine e beneficiarul în cazul de față? Organizația. Dar, Organizația are în obiectul de activitatea arendarea terenului și exploatarea terenului? Ea are activitate de utilitate publică!”, a detaliat Constantin Soare. Fiind de utilitate publică, indicat ar fi, crede el, să se procedeze ca și în cazul altor construcții care au același scop, așa cum sunt autostrăzile.

Organizațiile de udători sunt înființate în baza Legii 138 care nu au activitate de a exploata terenul, astfel că posibilitatea de a încheia contract de arendă cade. Mai ales că în cadrul organizației, fermierii au la rândul lor contracte de arendă. „Modificarea acelor articole din Legea 50 și Articolul 30 din Legea 138 a fost făcută în baza unei Ordonanțe de guvern! Deci este la îndemâna Guvernului să dea curs la așa ceva. Și ca o concluzie, trebuie înțeles foarte clar că dacă nu se va schimba regula aceasta, degeaba vom spune: am băgat banii în infrastructura principală, am alocat sume, am venit cu nu știu ce sume alocate pe programul următor – că înțeleg că se vrea să se aloce un miliard de euro pe Măsura 4.3 –, dacă nu creăm toate pârghiile care să ne permită să fim operativi în tot ce înseamnă activitățile astea, nu facem decât să ne blocăm”, apreciază fermierul constănțean.

Înlesnirea accesului la banii UE

Un alt aspect semnalat de Constantin Soare este faptul că dacă se va păstra ultimul Ghid pentru Măsura 4.3, PNDR 2014-2020, vom avea blocaje. Acesta prevede că organizațiile care nu au avut sprijin european în ultimii cinci ani, primesc acum un punctaj de 40 de puncte, favorizându-i pe cei care nu au reușit să depună proiecte până la această oră.

Un alt aspect e că fiecare organizație are dreptul să depună un singur proiect pe sesiune, ceea ce iarăși poate însemna o frânare a investițiilor. „Eu am băgat un milion de euro în stație și din 800 de hectare cât are suprafața unui plot, cu banii rămași din milion, după ce am finalizat punerea în funcțiune a stației, mai fac o conductă principală și o antenă-două care să deservească 100-200 de hectare. Dacă în programul următor, OUAI poate să depună un singur proiect, atunci pun întrebarea: cum se gândește rentabilizarea, folosirea acestor bani – eu știu că atunci când ai făcut o investiție trebuie să produci cu ea. Eu am băgat un milion și produc pentru 200 de hectare în loc să ajung să dau pentru 800-1000 de hectare cât are plotul? De aia spun și sper ca în programul următor și în prima sesiune a programului următor să se schimbe regulile acestea din Ghidul actual!”

Pentru Măsura 4.3, în programarea viitoare este prevăzută suma de un miliard de euro. Nevoia stringentă de apă îi face pe fermieri să spere ca sesiunea să fie deschisă fără limită de sumă. „S-a stabilit un termen de depunere de 3-5 luni. Câte proiecte s-au depus? 300-400-500 de proiecte, în condițiile în care sunt eligibile toate să fie și finanțabile, nu să așteptăm, să repartizăm sumele pe șase ani, pentru că repet, am nevoie de apă mâine, că seceta e constantă ca și schimbările climatice. De aceea sper ca în continuare deciziile care se vor lua prin conținutul Ghidului să fie unele cât mai facile, mai ușor de derulat și repet și revin la elementul cheie: cu acordul proprietarilor. Trebuie ca Articolul 30 din Legea 138 să fie modificat”, a mai spus fermierul.

Toate acestea în condițiile în care nu vorbim de o investiție nouă, ci de reabilitarea unei investiții făcute în urmă cu mai mulți ani, iar noua tehnologie va avea un impact pozitiv pentru generațiile care urmează.

Dobrogea se află, conform statisticilor, într-o zonă defavorizată raportându-ne la nivelul precipitațiilor care se cumulează într-un an. Fermierul a făcut propuneri scrise și verbale, în discuții cu oficialii de la minister, ca atunci când se vor emite noile ghiduri pentru Măsura 4.3, Reabilitarea infrastructurii principale de irigații, zona Dobrogea să fie încadrată ca zonă defavorizată. „Scopul este să ni se acorde un punctaj suplimentar, punctaj care să ne permită să accesăm mai facil proiectele pe Măsura 4.3, pentru că aici este polul secetei și aici trebuie investit cel mai mult în irigații”, a conchis Constantin Soare.

Pentru abonamente, Revista Fermierului - ediția print: https://revistafermierului.ro/magazin/acasa/21-abonament-revista-fermierului-12-luni.html

Vineri, 14 August 2020 19:08

Afacere de nișă cu potențial

Cele două rase de porci autohtone, Mangalița și Bazna, primesc susținere financiară din partea Guvernului României, prin Ministerul Agriculturii: 1.200 de lei pe scroafă, înscrisă în Registrul Genealogic, montată cu vier înscris în același registru. Astfel de ajutoare pot duce la creșterea numărului de producători, mai ales că aceste rase au o creștere mult mai lentă.

Ajutorul statului vine după o serie de întâlniri între crescători și conducerea MADR, în condițiile în care în ultima vreme s-a încercat și reușit păstrarea și conservarea raselor Mangalița și Bazna, cu accent pe valorificarea lor.

Suma acordată nu este poate la nivelul european, dar înseamnă un prim pas important în domeniu. „Noi am fost la Ministerul Agriculturii în nenumărate rânduri şi am cerut un ajutor – nu neapărat comparativ cu cel din Ungaria, care e 572 de euro, cumulat, pe cap de scroafă – să ne dea mai mult decât nimic. Ni s-au dat 1.200 de lei pe scroafă, înscrisă în Registrul Genealogic, montată cu vier înscris în Registrul Genealogic, în anumite condiţii, bineînţeles”, ne-a declarat medicul veterinar Ioan Cleja, crescător din județul Alba, de altfel unul din cei mai mari crescători ai acestor rase și președinte al Asociației Crescătorilor de Suine Autohtone Mangalița și Bazna.

200.000 de euro pot duce spre mai mult export

Pentru a intra în posesia banilor de la stat, deținătorul exploatației trebuie să vândă minimum patru purcei pe an cu acte doveditoare, la o greutate de minimum 8 kg/cap. Însă ajutorul, care nu este foarte mare, este motorul care va mișca segmentul acesta, consideră Ioan Cleja. „Le-am explicat și celor de la Ministerul Agriculturii că așa cum alte țări s-au promovat de 25 de ani prin subvenții și au ajuns să facă export – Ungaria face export în Japonia, în Spania, în America de Nord şi Brazilia –, aşa şi noi am reuşit acum să avem tot mai mulţi procesatori, în jur la vreo 15-20 în ţară, și ne îndreptăm spre 20 într-un an-doi, depinde cum îşi termină fiecare abatoarele, carmangeriile etc. Sunt convins că, în următorii ani, procesatorii de aici vor ajunge să exporte, pentru că este mult mai rentabil. Ajutorul pe care ni l-au dat nouă nu este un ajutor extraordinar, 200.000 de euro e un minim, dar e un început bun”, ne-a spus crescătorul, dându-ne exemplul unui procesator din Dăbuleni care exportă deja în Austria. Acum  însă, din cauza pestei, nu se poate exporta, dar trendul este să ajungem pe cât mai multe piețe.

Putem deveni competitivi pe piața vestică

Crescătorii din rasele Mangalița și Bazna, rase în pericol de abandon, vor să atragă atenția că deși numărul lor a fost minim, se încearcă aducerea lor „într-o zonă de confort” ca număr de exemplare. Inițial, materialul genetic era adus și din Ungaria, care a devenit unul dintre cei mai mari furnizori pentru aceste două rase.

În ultimii 25-30 de ani, s-a pus accent pe promovarea porcului de carne. „Este un curent la nivel european şi probabil mondial prin care se vrea să se promoveze rasele autohtone, rasele nemodificate genetic, cu accent pe gust, pe alte calităţi care au fost ocolite în detrimentul creşterii producţiei. Şi aici noi avem o mică problemă cu marii procesatori din România, care lucrează la nivel industrial şi care tot timpul, am văzut şi prin emisiuni televizate, pun beţe în roate. Dar eu spun în felul următor: pot să stea liniştiţi, afacerile noastre sunt afaceri de nişă, care poate nu reprezintă nici 1% din câtă carne de porc se consumă în România. Noi, în momentul de față, avem 0,01%!”, afirmă Ioan Cleja.

În prezent se importă 70% din necesarul de consum la această oră. „Noi ne bucurăm să se dea subvenţii şi celor care fac porc industrial, care fac reproducţie industrială, să ne ajute să fim competitivi cu cei din Vest. Eu cred că, până la urmă, ăsta e scopul”, a mai spus acesta, subliniind că potenţialul nostru de carne şi mai ales pe nișa Mangalița-Bazna este foarte mare.

Nu trebuie abandonate rasele cu calități specifice

Astfel de ajutoare pot duce și la creșterea numărului de crescători. În România, în ultimii ani, producţiile au crescut, iar unele cereale sunt comparabile cu ţările din vestul Europei. Problema este numărul prea mic de crescători și producători, mai ales că aceste rase au o creștere mult mai lentă. „Cred că scopul subvențiilor e să crească numărul de fermieri, de ferme, de exploataţii şi aşa mai departe. Pentru că nu ştiu câţi investesc, să aştepte nu ştiu cât până să scoată doi lei. Rasele acestea de porci au un ritm de creştere mult mai încet; indicatorii de producţie, reproducţie, fertilitate şi tot ce înseamnă aceşti indicatori sunt mult mai mici. Adică, comparativ cu porcul industrial, fată mai puțini purcei, nu cresc atât de repede, au un spor mediu zilnic mai mic, consumul specific e mult mai mare ca la rasele de carne”, a detaliat Ioan Cleja.

În plus, cele două rase au și randament la sacrificare mult mai mic, dar vin cu alte avantaje ce țin de calitatea produsului și gustul deosebit. „Din punctul meu de vedere, de aceea şi trebuie ajutaţi. Avem un fond genetic pe care unii nu-l au. Sunt ţări care şi-au pierdut rasele autohtone: englezii au adus Wessex din Australia şi acum îl înmulţesc şi-l multiplică. Noi am pierdut Negru de Strei, poate mai sunt câteva exemplare rătăcite, Ruşeţu, Banat, am pierdut Roşu de Salonta, Băltăreţu. Bine, unele poate nu au fost competitive, dar aceste două rase au nişte calităţi gustative deosebite. Mangaliţa e recunoscută în toată lumea, iar Bazna la noi în ţară, pentru că în lume n-a fost promovată”, a punctat crescătorul.

Mangalița a beneficiat de promovarea făcută de Ungaria şi acum a devenit un brand. Bazna însă e la început de drum, dar câştigă tot mai mulţi susţinători şi consumatori.

E nevoie de programe pentru sprijinire, promovare și conștientizare

Important este, crede Ioan Cleja, ca acești crescători să fie susținuți și prin promovare. Mulți au deja o anumită stabilitate, un anumit număr de animale, iar următorul pas este trecerea la ameliorări.

Spre exemplu, Ungaria în urmă cu 20 de ani a analizat calitățile gustative, beneficiile de sănătate legate de colesterolul scăzut și a declarat rasa Mangaliţa „comoară naţională”. „A fost un program de promovare pentru a conştientiza populaţia ţării să consume aşa ceva. Noi suntem acum în faza de pionierat, în care începem să facem programe. Am scos o lege a produsului 100% românesc, a produsului autohton, rase rustice în pericol de abandon, am făcut Legea porcului Mangaliţa şi Bazna şi, pe baza acestor legi şi a altora, vom îmbunătăţi marketingul, conştientizarea populaţiei şi probabil că vom ajunge să facem nişte programe de educare”, speră Ioan Cleja.

În această perioadă sunt interzise expozițiile și simpozioanele, iar singura modalitate de promovare rămâne presa, din partea căreia, spune Ioan Cleja, crescătorii au primit susținere până acum. „Am primit un ajutor extraordinar în promovare şi cred că, până la urmă, chiar dacă nu mănânci decât o dată la o lună, cel puţin să mănânci un produs bun, cu gust, să vezi care e diferenţa faţă de un produs normal de pe piaţă. Pentru că, până la urmă, ăsta fiind un produs de nişă, nu-l mănânci toată ziua”, a specificat fermierul din județul Alba.

Cumpărătorii trebuie să știe că Mangalița și Bazna au o carne mai grasă, care o fac să aibă aspect marmorat și să fie mai fragedă și mai aromată, cu o savoare deosebită.

 

Schema de ajutor de minimis se aplică crescătorilor de porci de reproducție din rasele Bazna și/sau Mangalița, respectiv producătorilor agricoli PFA, II și IF, precum și producătorilor agricoli persoane juridice. Conform datelor Agenției Naționale pentru Zootehnie (ANZ), sunt înscrise în Registrul Genealogic 1.030 de scroafe din rasele Bazna și Mangalița, dintre care 316 capete scroafe sunt deținute de persoane juridice, II, IF, PFA, iar 714 capete scroafe sunt deținute de persoane fizice care își pot schimba forma de organizare și pot deveni eligibile.

Valoarea totală a ajutorului de la bugetul statului pentru anul 2020 este de 1.000.000 de lei.

Asociaţia Crescătorilor de Suine Autohtone Mangalița și Bazna este o asociaţie tânără, cu aproximativ 150 de membri activi, cu un efectiv de aproximativ 1.800 de capete de Mangalița și 200 de Bazna.

Articol publicat în Revista Fermierului, ediția print - august 2020

Pentru abonamente: https://revistafermierului.ro/magazin/acasa/21-abonament-revista-fermierului-12-luni.html

În localitatea Valea Viilor, situată în nordul județului Sibiu, Vasile Floriciu are o fermă de bovine cu peste 40 de mame din rasele Aberdeen Angus și Bălțată Românească. Sibianul și-a făcut ferma în anul 2010 și spune că, deși în zootehnie lucrezi neîncetat, creșterea animalelor îi asigură un trai bun și liniștit.

Vasile Floriciu a crescut în iesle, unde îi dădea mama sa în fiecare dimineață „o cană de lapte de la vacă, proaspăt muls”. În 2010, după ce a vândut 15 capre, a început să se ocupe cu îngrășarea viţeilor și treptat a trecut spre vaci, în prezent mergând şi pe rasă pură, şi pe metisare. „Acum șase-șapte ani, aveam vaci Bălţată Românească și făceam metisare cu Albastru belgian, fiindcă produșii erau căutați. Și cineva care se ocupa de achiziţii îmi zice: domnule Floriciu, dar, dacă tot ai mamele, de ce nu lucrezi cu Angus? Metisare pe Angus, avem Karpaten Meat lângă noi... Şi atunci s-au mişcat rotițele în capul meu, am participat la câteva simpozioane şi conferinţe susţinute în ferma Karpaten Meat de la Marpod, am făcut metisare că n-am avut bani pentru rasă pură, şi apoi am ajuns şi am cumpărat şi rasă pură”, ne-a povestit Vasile Floriciu începuturile afacerii sale cu ferma de bovine.

Fermierul sibian spune că e o afacere bună să crești vaci din rasa Angus, în România cel puţin, în condiţiile de la noi, iar valorificarea nu e o problemă dacă știi cu cine să lucrezi. „Nu vreau să fac reclamă, dar am o colaborare foarte bună cu cei de la Karpaten Meat. În momentul când am început colaborarea cu dânşii, am cumpărat material seminal comercializat de ei, mi-am însămânţat vacile, am avut nişte viţei foarte frumoşi, avem contracte de răscumpărare şi restul stă numai la mine, adică eu trebuie să mă ocup de fermă, n-am grija desfacerii. Am viţei frumoşi, primesc preţ bun, am piaţă de desfacere şi pot să spun că vânzarea o am asigurată prin colaborarea cu Karpaten Meat”, a explicat fermierul.

Rasele de carne, ca orice altă rasă, au nevoie de o supraveghere zilnică, astfel că pentru fermierul din Valea Viilor nu trece nicio zi în care să nu le vadă de cel puţin de două ori. Teama este că în orice clipă poate apărea ceva la viţei și chiar la animalele mature. Dar munca intensă dă roade atunci când pui și pasiune. „La un efectiv de 40 de capete, dacă accesezi toate măsurile care se pot accesa, banii europeni, şi subvenţiile care sunt, poţi să ai un trai decent. Dar trebuie să lucrezi de multe ori două schimburi, nu un schimb”, ne-a zis Vasile Floriciu.

Pășunile, greu de adus la un stadiu optim

Pentru pășune a semnat, în 2014, un contract cu Agenția Domeniilor Statului şi a arendat vreo 46 de hectare de păşune, fâneaţă păşune, plus terenuri degradate, pe care le-a îmbunătățit cât de cât ca să poată să-și crească animalele. Are și o cotă parte din păşunea comunală. Spune că, nici după șase ani, pășunile nu au ajuns la potențialul lor și că încă are de lucru. „Fiindcă sunt infestate cu salcâm şi azi îl tai, mâine creşte iar. E foarte greu”, punctează Vasile Floriciu.

Iarna, își ține animalele în stabulație semideschisă, noaptea animalele putând să intre în adăpost, dacă vor.

Despre relația cu autoritățile din domeniu spune că-și dorește ca acestea să lase fermierii să-și facă în liniște treaba. „Îmi doresc să nu mai fie atâtea controale. Mă refer la controale care se fac inutil și mult prea des la mulți fermieri. Am avut până în 2017 foarte multe controale, am ajuns în audienţă inclusiv la miniștri, sunt lucruri mărunte pentru care te toacă mărunt, mărunt”, ne-a declarat crescătorul, care a accesat în urmă cu ceva ani fonduri europene și ajutoare de minimis.

Educația face diferența și în creșterea animalelor

Utilajele și echipamentele cu care este dotată ferma din județul Sibiu, de la Valea Viilor, au fost cumpărate cu fonduri proprii, Vasile Floriciu dorindu-și acum o îmbunătățire a dotărilor, poate cu ajutorul proiectelor europene. În anul 2000, actualul fermier a plecat să lucreze peste hotare și, cu banii strânși, s-a întors acasă și a cumpărat utilaje. „Nu mi-am cumpărat nici vilă, n-am fost nici în vacanţe, mi-am cumpărat utilaje. De când am mai multe animale, e mai uşor să investesc”, ne-a spus crescătorul, care lucrează singur, cei doi copii mai mari fiind plecați, iar cel mai mic e încă la școală.

Supărarea sa e că niciunul dintre băieți nu e interesat să ducă ferma mai departe. „Băiatul mare este de șase ani stabilit în Germania, unde lucrează, băiatul mijlociu lucrează în Italia, băiatul mic e la şcoală şi-l interesează mai mult fotbalul şi cartea”, arată Vasile Floriciu.

De studiat, studiază și dumnealui în continuare, citește foarte mult, inclusiv despre reproducţie la animale, având la activ un curs de însămânţător. „Când am ajuns la 20 de capete de mame, mi-am dat seama că se cheltuiește prea mult cu însămânţătorul şi de multe ori, n-am nimic cu ei, mulţi veneau numai pentru bani. Atunci am decis să rup două luni din activităţile mele, am făcut cursul de însămânţător şi n-am avut probleme. Acum mă descurc singur cu însămânțările artificiale”, a încheiat crescătorul de bovine din Valea Viilor, Vasile Floriciu.

Articol publicat în Revista Fermierului, ediția print – iulie 2020

Pentru abonamente: https://revistafermierului.ro/magazin/acasa/21-abonament-revista-fermierului-12-luni.html

Inginerul agronom, cu o vechime de 37 de ani în muncă, Vasile Lungu, de la Domeniile Lungu din județul Iași, se poate lăuda cu o fermă de elită, la Bivolari-Trifești. Fermierul pe care l-am vizitat recent este liderul unui business de succes, care înseamnă horticultură, agricultură, zootehnie și turism. Domeniile Lungu înseamnă 2.000 ha cu porumb, floarea-soarelui, grâu, cartofi, viță-de-vie, pomi fructiferi și legume, precum și zootehnie cu capre de lapte Saanen, oi din rasă de carne, 40 struți, porci vietnamezi, porci Mangalița, taurine din rasa Aberdeen Angus, bivolițe, ponei, cai lipițani, păsări, cai. Mai mult, la ferma din Trifești, într-un cadru deosebit, se află hotelul La Domenii. Revista Fermierului a publicat de-a lungul timpului reportaje de la Domeniile Lungu. În această ediție, povestea se referă doar la partea de horticultură.

În plantația de viță-de-vie de la Domeniile Lungu sunt soiuri de struguri pentru vin și struguri de masă, iar pe 30 de hectare se întinde livada cu aproape toate soiurile de pomi fructiferi: caiși, cireși, vișini, pruni, meri, peri, gutui. „Plantaţia pentru struguri de masă este ceva mai veche, 2006-2007, iar din 2012 am început plantatul la vița-de-vie cu struguri pentru vin. În acest moment suntem la 150 de hectare, din care 147 pe rod. Avem doar trei hectare plantaţie tânără care va rodi abia peste doi ani, pentru că plantarea am făcut-o în toamna lui 2019”, ne-a spus Vasile Lungu, care a continuat să ne povestească despre vița-de-vie: „În general, sistemul nostru de conducere este cordon speronat unilateral, la majoritatea soiurilor facem tăiere la cep cu 1-2 ochi, excepţie făcând soiul Fetească neagră unde se merge pe cordiţă de 4-6 ochi, şi încercăm, atât cât ne permite vremea, să facem absolut toată treaba pe care o putem face în sezonul de iarnă”.

Seceta pedologică simțită în toată țara a fost și mai grea pentru plantele horticole care au nevoie de multă apă – un necesar de cel puțin 200 l/mp pentru a reconstitui rezerva de apă pentru ele, mai ales că irigațiile nu acoperă vița-de-vie. „Dacă la celelalte culturi avem sistem de irigat funcţional şi putem să venim în completare cu apă de irigat, la via pentru vin este exclus să putem să venim cu irigaţii pentru că nu avem amenajat şi nici n-am dorit aşa ceva. Noi dorim o producţie medie, undeva până în 10-11 tone de struguri la hectar, care să dea un vin de foarte bună calitate, cu DOC (Denumire de Origine Controlată) și cu o valoare economică foarte bună”, a explicat specialistul.

Hermeziu, un nume cu rezonanță

Fondurile europene au venit în sprijinul replantării unor suprafețe considerabile cu viță-de-vie în România, precum și pentru modernizarea plantațiilor, a cramelor, pentru achiziția utilajelor, cum este combina de recoltat struguri, în condiţiile în care forţa de muncă este extrem de rară în perioadele de campanie.

Și Domeniile Lungu au beneficiat de programul de reconversie al viței-de-vie pe aproximativ o sută de hectare. „Restul suprafeţei am plantat-o şi din resurse proprii. Au apărut, şi dvs. ştiţi foarte bine, foarte multe crame cu suprafeţe de 100-250 de hectare, au apărut branduri noi în piaţă şi vinuri de foarte bună calitate și mi-ar face plăcere să cred că şi Crama Hermeziu de la Domeniile Lungu se încadrează în acel grup al noilor crame care au apărut în piaţă şi care îşi promovează vinurile de foarte bună calitate”, a afirmat investitorul ieșean.

Crama Hermeziu a fost construită din fonduri proprii şi, dincolo de terenuri, plantație și clădiri, s-a încercat crearea unei povești, a unui brand. Sunt șase ani de când au ieşit cu vin îmbuteliat în piaţă, au o cotă mică, dar o creştere constantă şi atenție crescută pentru calitatea vinului, mai ales că odată cu trecerea anilor o plantație de viță-de-vie poate să ofere o calitate crescută vinului.

Hermeziu este un nume cu rezonanță în zonă. Mama lui Costache Negruzzi făcea parte din familia mare de boieri Hermeziu și această moşie a fost administrată de descendenţii lui Costache Negruzzi până în ’45-’49 când a fost confiscată de sistemul politic al acelei vremi. „După anul 2000 s-a reconstituit dreptul de proprietate. Am avut în arendă întâi terenul, după aceea l-am cumpărat, şi pe acele terenuri am plantat numai culturi horticole, vie și livadă”, a specificat Vasile Lungu.

Vinurile scoase pe piață sub brandul Crama Hermeziu au fost medaliate la concursurile la care au participat, în anul 2014 aveau deja trei medalii pentru Chardonnay și Sauvignon Blanc. „La început am fost surprinşi să obţinem medalii la majoritatea concursurilor întâi naţionale, cum sunt Bachus (Vrancea), sau concursul de la Chișinău, la concursul de la București IWCB-VINARIUM, la VinVest Timișoara. Surprinderea a fost și mai mare când cu Busuioaca de Bohotin vinificată în roze și sec, Feteasca neagră roze, Feteasca albă am luat medalii la concursurile internaționale de la Berlin, Bruxelles, Londra, Franța. Sunt peste 200 de diplome şi medalii de aur și argint obținute până în prezent, atât la nivel intern, cât şi la nivel internațional. Am participat în Georgia, la Batumi, de unde ne-am întors cu medalii de aur şi de argint la vinurile noastre”, a detaliat inginerul Vasile Lungu.

Se adeverește că, podgoreanul are grijă mai mare atunci când podgoria e mai mică, atunci când nu trebuie să te îngrijești de sute sau mii de hectare cu viță-de-vie. Dar ca să ai rezultate bune, mai spune podgoreanul ieșean, ai nevoie și de specialişti cu pregătire profesională, care să-şi iubească meseria, dar şi să fie harnici pentru a putea aplica ceea ce au învăţat.

Depozitul frigorific crește veniturile

În primii ani, veniturile sunt mici în raport cu cheltuielile de înființare a plantațiilor horticole. Abia după anul 5-6 încep să se vadă roadele. Plantația pomicolă de la Domeniile Lungu este deja în anul 10, și la măr se obţine o producţie de 40-50 tone la hectar. „Dacă punem doar un leu sau 1,50 lei, un preţ mediu de valorificare, putem vedea că într-adevăr sunt culturi foarte, foarte valoroase, care înseamnă o cheltuială de 10.000 de lei pe hectar, dar la măr poți obține și 30.000-40.000 lei venit. De asemenea, dacă ai şi depozit frigorific şi poţi să vinzi producţia extrasezon în reţelele market-supermarket, atunci veniturile sunt şi mai mari. Acelaşi lucru se întâmplă şi la strugurii de masă”, a explicat inginerul agronom.

Legumele și fructele se păstrează la Domeniile Lungu într-un depozit frigorific cu o capacitate de 600 tone. Ținând cont că pe cele aproape 30 de hectare de livadă au nectarin, cais, piersic, prun, cireş, vişin, măr şi ceva păr, pot asigura 10-11 luni aprovizionarea supermarketurilor. Strugurii au însă o perioadă mult mai scurtă. Spre exemplu, anul acesta au valorificat strugurii până la final de ianuarie, dar merele din depozit vor ajunge până se vor coace primele soiuri, în iulie 2020. Produsele lor se găsesc în toată reţeaua Carrefour din judeţul Iaşi, unde aprovizionează din două în două zile cu fructe proaspete: mere în perioada rece, iar în sezonul de vară absolut tot ce înseamnă fruct proaspăt.

Importurile de fructe pot fi stopate prin reînființarea plantațiilor pomicole

Prin PNDR 2020 trebuiau înființate vreo 35.000 de hectare cu pomi fructiferi, având în vedere că potenţialul României legat de culturile horticole este extraordinar de bun. De asemenea, există posibilitatea construirii de depozite frigorifice cu bani europeni, individual ori prin asociații, cooperative agricole sau grupuri de producători. „Doar în felul ăsta putem stopa importurile din ţările vecine şi din Comunitatea Europeană, ştiind că terenul la noi este un teren fertil, un teren care poate da fructe cu aromă, cu savoare de cea mai bună calitate. Lucru dovedit de noi, deoarece fructele noastre sunt căutate pentru mirosul pe care-l au în lădiţa în care sunt ambalate. Aş solicita Guvernului, Parlamentului și tuturor celor care diriguiesc economia țării să aprobe un program pentru reînfiinţarea de plantaţii pomicole. Avem foarte mulţi versanţi, foarte multe dealuri cu foste livezi care se degradează în loc să fie cultivate cu specii pomicole pentru a fi valorificate în România. Va fi un câştig pentru toată lumea: şi pentru producător, şi pentru consumator, şi mai ales pentru bugetul României, unde toată lumea contribuie”, a precizat inginerul Vasile Lungu. O producție mare înseamnă și o contribuție substanțială la buget.

Soiurile de struguri pentru vin cultivate la Domeniile Lungu:

  •       Traminer roz
  •       Sauvignon Blanc
  •       Chardonnay
  •       Fetească neagră
  •       Busuioacă de Bohotin
  •       Riesling de Rhin
  •       Fetească albă
  •       Fetească regală
  •       Cabernet Sauvignon

Soiurile de struguri de masă cultivate la Domeniile Lungu:

  •       Muscat Hamburg
  •       Muscat Adda
  •       Victoria
  •       Muscat timpuriu de București
  •       Cardinal
  •       Gellum
  •       Regina viilor
  •       Michel Palieri

Articol publicat în Revista Fermierului, ediția print – iulie 2020

Pentru abonamente: https://revistafermierului.ro/magazin/acasa/21-abonament-revista-fermierului-12-luni.html

Despre Ioan Răşinar din Pâncota, județul Arad, se spune că este cel mai mare crescător de Mangaliţa din România, ca efectiv şi număr de animale înscrise în Registrul genealogic, în secţiunea principală. S-a îndrăgostit de această rasă după ce a aflat pe propria piele cât de sănătoasă este slănina de Mangalița, așa că acum ridică un abator, proiectează o carmangerie și își dezvoltă ferma.

Ioan Rășinar a început creșterea porcilor din rasele Mangalița și Bazna în 2013 și a ajuns în 2020 la un efectiv de o sută de scroafe Mangaliţa cu origine şi 15 Bazna, plus 300 de purcei la îngrăşat.

Îi crește în semilibertate, pe lângă adăposturi cu gard din plasă, plus gard electric, pentru a proteja animalele de alte animale, de mistreţ și pesta porcină. Are filtru pentru maşini, filtru pentru oameni, pentru a asigura biosecuritatea impusă.

Mulți spun că nu e rentabil să crești aceste rase, dar Ioan Rășinar susține că acest sistem în semilibertate este benefic: „Creşte mai greu dacă-l ţii pe beton. Dar eu, crescându-l în semilibertate, am o medie de 10 kg pe lună. La mine, un porc la un an, la 12 luni, are în jur de 100-110 kg. Creşterea cea mai grea este până la 6 luni, când depune mai mult de 45 kg, dar după 100 începe să meargă bine, 150-160 kg până la 200 kg”. Astfel, pentru sacrificare şi vânzare către consumatori, porcul atinge 150 kg.

Anul trecut, de Crăciun, din ferma lui Ioan Rășinar au plecat în jur de o sută de porci îngrășați către persoanele care s-au înscris pentru cumpărare. „Foarte important e că cei care au cumpărat anul precedent s-au înscris şi anul ăsta, fiindcă le-a plăcut libertatea asta, semilibertatea de fapt, când au venit la mine şi au văzut cum sunt crescuţi porcii. În plus, le dau porumb şi lucernă. Am baloţi din ăia de 250 kg, îi ridic cu motostivuitorul şi îi arunc acolo, precum caprele stau. Şi la scroafele care sunt cu purcei le macin furajul din porumb, orz, purceii până la două luni stau acolo şi de la două luni îi înţarc”, ne-a spus crescătorul.

Chiar dacă punctul critic este undeva la 45-50 kg și ar trebui umblat poate un pic la furajare, crescătorul arădean merge pe acest sistem tradiţional care permite adăugarea de kilograme de spor doar în limita în care genetica permite.

Abatorul și carmangeria asigură vânzarea

Vânzarea în viu îl scapă de grija procesării, dar din punct de vedere financiar nu este cea mai bună soluţie. Prin urmare, s-a hotărât să facă un abator de capacitate mică, de porcine, ovine şi caprine. „Până la 200 de porci pe lună, deci 10 pe zi pentru tăiere. Am început să-l fac din septembrie 2019, sunt la jumătate acum și anul ăsta, în toamnă sau în vară, eu sper să-l termin”, a precizat Ioan Rășinar, fermier membru al Asociației Crescătorilor de Suine Autohtone Bazna și Mangaliţa.

Investiția este 100% din fonduri proprii, realizate din banii adunaţi de la vânzările de animale. Pentru a-și realiza visul, a vândut și un teren agricol și a făcut și un credit la bancă.

Dar acest demers face parte dintr-un proces mai amplu. La Pâncota există şi un restaurant unde chiar se pot mânca produse din carne de Mangaliţa, dar producătorii au nevoie de mai multe șanse. „Fiind membru vechi şi mutând asociaţia de la Turda, unde erau 15 membri, la Arad, m-am gândit ca în continuare să creez membrilor noştri ceva nou, să poată să-şi vândă şi ei porcii. Pentru dacă n-are unde să-i vândă, omul începe să renunţe. Şi atunci le-am spus că trebuie să fac abatorul ăsta. Abatorul l-am făcut fără carmangerie, ca să-l termin cât de repede și să iau de la oameni, ca să descongestionez asociaţia. Astfel, un producător care are 10-20 de porci poate să-i taie la mine, îmi plăteşte manopera și poate să-şi facă o carmangerie proprie şi să producă tobă, cârnaţi, ce vrea el, că intrăm în sistem cu autorizare, cu totul în regulă”, și-a detaliat planurile Ioan Rășinar. Crescătorul a continuat: „Eu asta îmi doresc: să fie din 10 în 10 case carmangerie şi să meargă omul la cel care are calitatea cea mai bună şi produsul cel mai bun. Eu vreau să vă spun acum că în toamnă o să fac o altă prezentare de vânzare a Mangaliţei”. Prin această prezentare, Ioan Rășinar vrea să arate că totul de la porcul Mangaliţa se va vinde. Crescătorul arădean, de peste 40 de ani, de la vârsta de 17 ani, lucrează numai în comerţ.

Sănătatea stă în mâncare

Totuși, pentru stabilitatea afacerii lui, Ioan Rășinar are nevoie de o carmangerie, pe care o va face lângă abatorul din Pâncota, unde se află jumătate din membrii Asociației Crescătorilor de Suine Autohtone Bazna și Mangaliţa.

E important ca animalele care ajung aici să fie urmărite, și nu „de pe marginea şanţului”. „N-ai registru de montă, n-ai registru de fătare, nu eşti înscris în asociaţie – nu se poate. Ca să intrăm şi noi în normalitate. Abatoare se vor mai deschide şi în Timiş, în Cluj, Alba, mai avem în Maramureş, în Dolj, dar la mine o să fie ceva deosebit faţă de ce este acum”, afirmă crescătorul.

Despre carnea de Mangaliţa, care are porecla „Măslinul pe patru picioare”, sunt voci care susțin că nu are chiar toate elementele de calitate, care duc la o sănătate mai bună. Acestora, Ioan Rășinar vrea să le arate documentele sale medicale care demonstrează contrariul: „Prima dată am făcut analiza la slănină, la Bucureşti, la institut la ICA, şi acizii graşi nesaturaţi au fost între 63-67%, deci cei buni. Am avut probleme cu inima, stenturi, şi am avut colesterolul mărit. Mănânc în fiecare dimineaţă, de fapt fac o cură cu slănină, pe stomacul gol, cu ceapă, usturoi, ţărăneşte. Deci puteţi să veniţi să vedeţi analizele, care se menţin tot timpul la un nivel bun. Trigliceridele erau la 250, acum am 125. Deci pe pielea mea am experimentat, şi de aia m-am îndrăgostit de rasa asta şi mănânc liniştit, fără nicio problemă”.

Invitația noastră este să consumați produsele românești realizate din porc de rasă Mangalița și să ne anunțați dacă rezultatele sunt la fel de bune. De un lucru vă asigurăm noi: gustul este unic!

Articol publicat în Revista Fermierului, ediția print – iulie 2020

Pentru abonamente: https://revistafermierului.ro/magazin/acasa/21-abonament-revista-fermierului-12-luni.html

Clubul Fermierilor Români a devenit broker de asigurare, primul din România gestionat de fermieri. Astfel, fermierii lucrează pentru fermieri pentru asigurarea riscurilor și creșterea performanțelor. Am abordat subiectul cu Florian Ciolacu, directorul executiv al Clubului Fermierilor Români, și am vorbit despre impactul pentru fermieri, dar și despre problemele cu care agricultura se va confrunta, precum și despre noile strategii ale Comisiei Europene „Farm to Forck” („De la furcă la furculiță”) și Biodiversitatea 2030.

Lansat ca o inițiativă a Agricover și a Clubului Fermierilor Români pentru Agricultură Performantă, parteneriatul privind asigurările reprezintă o premieră în România, fiind pentru pentru prima dată când o organizație a fermierilor intră ca acționar într-un broker de asigurare. Agricover Broker de Asigurare SRL s-a transformat în Clubul Fermierilor Români Broker de Asigurare SRL.  Astfel, o asociație a fermierilor, organizație neguvernamentală, cu drept şi responsabilitate în reprezentarea intereselor, devine acţionar într-o companie care oferă servicii pentru fermieri, fermieri care devin până la urmă acţionari pentru un broker care-i ajută în relaţia cu asigurătorii să-şi gestioneze mai bine riscurile.

Clubul Fermierilor Români este o asociație non-profit și non-guvernamentală a fermierilor din România care și-a stabilit încă de la început o misiune pe care o urmăreşte conform unui plan, cu obiective, cu termene, alocând resurse umane și materiale, livrând în același timp și rezultate. De altfel, membrii asociației sunt fermieri performanți care au modele de afaceri bazate pe inovație, tehnologie și ghidul de bune practici în agricultură, pentru creșterea competitivității și a valorii adăugate create în acest domeniu. „Am spus încă de la începutul creării acestei organizații că ne orientăm și ne focalizăm toată energia pe creşterea competitivităţii fermierilor, care are două dimensiuni: una de a-i ajuta să-şi crească performanţele cu noi tehnologii şi una să-şi gestioneze riscurile. Brokerul de asigurări în care clubul a devenit acţionar este o instituţie, o organizaţie cu rol în sprijinirea fermierilor pentru a-şi gestiona mai bine riscurile care ţin de mediu, de schimbările climatice care-şi fac simţite prezenţa în viaţa noastră, de riscuri legate de utilajele pe care le folosesc, riscuri legate de bunurile din gospodărie pe care ei le gestionează şi care trebuie să fie asigurate”, a precizat Florian Ciolacu, director executiv al Clubului Fermierilor Români.

Tema managementului riscului şi asigurarea rezilienţei afacerii (rezilienţă – adaptare, rezistenţă la impactul pe care factorii de mediu ori economici îl generează) reprezintă o temă principală şi un vector de creştere pentru fermierii din România.

Autosusținere, dar și bani europeni

Contextul pare a justifica această măsură, având în vedere că seceta a făcut ca cerealele cultivate în toamnă să intre în primăvară fără un excedent de apă și multe suprafețe să fie întoarse. „Au fost două ținte pe care noi le-am urmărit prin acest demers. Prima ţintă a fost să asigurăm fermierii că au acces la cele mai bune servicii în ce priveşte alegerea formei prin care să-şi asigure bunurile, utilajele, culturile etc. În al doilea rând, să asigurăm prin intermediul acestor servicii oferite pentru fermieri finanţare pentru programele clubului. Adică să închidem un ciclu, astfel încât ceea ce rezultă din activitatea comercială a brokerului, ca profit, să fie transferat 100% în forme legale către programele Clubului”, a explicat Florian Ciolacu.

Această autofinanţare a Clubului din gestiunea riscului va susține programele pentru tineri, pentru elevii din liceele agricole pentru a‑şi dezvolta noi abilități, programe pentru promovarea agriculturii digitale, programe pentru informarea fermierilor, dar și în acțiunile de reprezentare a fermierilor la Bruxelles, în Parlamentul sau Guvernul de la București etc.

România are un potențial de opt milioane de hectare ce pot fi asigurate, dar în 2019 au fost asigurate doar 2,3 milioane de hectare. „Din aceste 2,3 milioane de hectare, 300.000 de hectare au fost asigurate prin intermediul acestui broker, astfel că el are o cotă de piaţă foarte bună, de 13%. Mai mult, nu e o companie de asigurare, e un broker, care lucrează cu mai multe companii de asigurare. Ținta noastră pentru 2020 este o creştere de 20%. În ceea ce priveşte asigurările, asiguratorii anticipează o creştere cu 10%, condiţiile de mediu – seceta de anul ăsta, seceta care se anticipează pentru anul următor – reprezintă un motiv suficient ca oamenii să conştientizeze nevoia asigurării”, a subliniat directorul executiv al Clubului Fermierilor Români.

Pentru acest broker, trecerea de la anul 2018 la anul 2019 a însemnat o creştere cu 50% a suprafeţei asigurate. În cei aproape nouă ani de funcţionare, brokerul a asigurat peste 10.000 de fermieri, cifră care îi include și pe cei asigurați de mai multe ori. „10.000 de fermieri și mai mult de 1,4 milioane de hectare asigurate. Ţinta pentru 2020 este să sprijinim fermierii să se asigure mai mult, mai bine. Există şi o măsură de sprijin foarte importantă la AFIR, prin Programul Naţional de Dezvoltare Rurală, Submăsura 17.1 – Prime de asigurare a culturilor, a animalelor și a plantelor, prin care tocmai s-a deschis un nou apel de proiecte, exact cu ce am făcut noi. Clubul şi brokerul au făcut o analiză a Ghidului ce urma să fie lansat, am trimis observaţii, am avut întâlniri cu directorul general de la AFIR, cu ministrul Agriculturii, cu secretarii de stat pe această temă, am propus modificări, care au fost luate în considerare”, spune mulțumit Florian Ciolacu.

În anul 2019, doar jumătate din suprafaţa care a solicitat asigurare, adică subvenţionarea poliţei de asigurare prin această măsură, a fost declarată eligibilă. „Asta înseamnă că a fost o problemă şi de birocraţie şi am propus aceste modificări. Sperăm că va fi mult mai simplu acum, mai mulţi fermieri se vor asigura și vor avea o predictibilitate a afacerii lor. Pentru că, până la urmă, managementul riscului vorbeşte de predictibilitate”, a adăugat specialistul.

„În numele fermierului, pentru fermier, reprezentând drepturile fermierului”

Acest nou parteneriat va veni în ajutorul fermierilor care de multe ori, în momentul în care se duc la un asigurător sau la un broker, întâmpină probleme. Mai mult, sunt din ce în ce mai puţine companii care vin să facă asigurare pentru secetă. Orice piață de servicii care are un număr limitat de furnizori devine o piaţă care nu vine în sprijinul dezvoltării. „Trebuie să existe întotdeauna competiţie, mai mulţi furnizori. Ce oferă brokerul? În primul rând, oferă o consultanţă pentru analiza şi evaluarea riscurilor, care este individualizată pe fiecare fermier. Oferă posibilitatea participării consultantului, pe care brokerul îl pune la dispoziţia fermierului, la negocierile cu compania de asigurări, astfel încât pachetul de asigurare să fie perfect adaptat şi să răspundă cel mai bine nevoilor fermierilor. Oferă posibilitatea de a primi oferte alternative, de la mai mulţi furnizori, ca alegerea să fie cea mai potrivită cost-eficienţă. Toate documentele sunt făcute cu sprijinul şi asistenţa consultantului din broker. Deci asigurăm o consiliere permanentă şi o monitorizare pe parcursul desfăşurării acestui contract între asigurător şi fermier”, a detaliat Florian Ciolacu.

În cazul în care există daune produse de cauze naturale asupra bunurilor sau asupra culturilor, se oferă o consiliere din partea brokerului pentru dosarul pe care trebuie să-l facă fermierul şi pentru stabilirea concretă a elementelor din acel dosar, unde de multe ori apar probleme. „Sperăm ca mai mulţi fermieri să adere la acest sistem de asigurare. Trebuie să ne gândim că resursele statului în ce priveşte despăgubirile nu vor fi niciodată suficiente să acopere sau că alte motive vor duce la reducerea productivităţii fermierilor şi orice calamitate, orice situaţie naturală poate să expună unui risc major afacerea unui fermier. Fiecare lucru trebuie privit cu mare grijă. Managementul riscului asta face”, explică  directorul executiv al Clubului.

Astfel, toate serviciile oferite de acest broker fermierilor fac parte dintr-un pachet ce trebuie privit ca un acces la servicii de încredere, oferite de o companie care le aparţine lor.

Și acesta este mesajul pe care Clubului Fermierilor Români încearcă să îl transmită: se facilitează servicii, se susţin negocierea şi finalizarea contractelor cu asigurătorii, care lucrează în numele fermierului, pentru fermier, reprezentând drepturile fermierului. „În general, brokerii sunt intermediari între asigurători şi fermieri. Lucrăm şi cu asigurătorii, încercând să identificăm alături de ei soluţii noi care nu sunt încă în România disponibile, pentru ca fermierii români să aibă acces la ele. Clubul face reprezentarea fermierilor, asta înseamnă că identificăm problemele împreună cu fermierii, dar şi cu experţi consultanţi, fiscali, jurişti, analişti de risc, le punem în discuţie în cadrul unor comitete, a unor grupuri de lucru, elaborăm prevederi, propuneri, inclusiv de modificare a unor acte normative, pe care mergem şi le depunem, le susţinem la autorităţi, astfel încât lucrurile să funcţioneze mai eficient şi mai repede”, a specificat Florian Ciolacu.

Hrana curată și redresarea biodiversității, noile strategii CE

Strategia „Farm to Forck” sau „De la furcă la furculiţă” a fost lansată de Comisia Europeană concomitent cu strategia privind Biodiversitatea pentru 2030 și cu un plan de acțiune asociat pentru protejarea naturii și inversarea degradării ecosistemelor. Acesta își propune să redreseze biodiversitatea Europei până în 2030, cu beneficii pentru oameni, climă și planetă. 

Aceste două strategii extrem de importante vor influenţa nu doar agricultura, ci și traiul oamenilor. „Politica Agricolă Comună este probabil cea mai importantă, cu bugetul cel mai mare, și a fost preocupată în ultimii ani, pe bună dreptate, de patru mari provocări. Prima e legată de schimbările climatice şi aţi văzut că UE este totuşi un campion în pactul de mediu; pierderea biodiversităţii, care influenţează şi viaţa oamenilor şi agricultura; vulnerabilitatea sănătăţii populaţiei, care e legată de o dietă necorespunzătoare, şi o să vedeţi cum influenţează aceste strategii politica privind sănătatea populaţiei, şi impactul asupra structurii şi funcţionării sistemului alimentar, pentru că sistemul alimentar şi agricultura s-au adaptat cerinţelor populaţiei, producând mai mult”, a explicat directorul executiv al Clubului Fermierilor Români.

Aceste patru mari schimbări au ca obiectiv restabilirea şi protecţia biodiversităţii până în 2030, respectând şi asigurând printr-o agricultură şi un sistem alimentar sustenabile un nivel de acces al populaţiei la o hrană mai curată şi, spune CE, la prețuri decente, care să o facă accesibilă tuturor. „Din păcate, aceste strategii nu au încă o fundamentare prin analize economice detaliate şi prin modificări în strategii individuale privind sănătatea, directiva nutrienţilor, directiva pesticidelor şi aşa mai departe”, a adăugat Florian Ciolacu.

Temerile sunt legate de faptul că lipsește o analiză care să arate dacă va mai exista suficientă hrană la acel nivel de calitate accesibil tuturor, astfel încât să nu avem o problemă de siguranţă alimentară în Europa.

Vom avea suficientă hrană?

Obiectivele specifice prevăd ca suprafaţa agricolă ecologică să ajungă, până în 2030, la 25% din terenurile agricole; reducerea pesticidelor chimice cu 50%; reducerea riscurilor asociate utilizării pesticidelor cu 50%; reducerea îngrăşămintelor cu 20%; reducerea vânzării de antibiotice pentru animale cu 50%. „Întrebarea este: reducerea acestor pesticide, a utilizării pesticidelor şi fertilizanţilor, nu pune sub semnul întrebării posibilitatea de a asigura necesarul de alimente către populaţie?”, se întreabă Florian Ciolacu. Mai mult, o reducere a substanţelor puse la dispoziţia fermierului va duce la reducerea productivității, a sănătății plantelor dacă nu vor fi înlocuite cu alte produse bio, spre exemplu. „Concluzia este că populația trebuie să conștientizeze că va fi hrană mai puţină, mai de calitate, mai scumpă şi e sub semnul întrebării accesibilitatea la această hrană. Acum, amintiţi-vă ce spun de fiecare dată când vorbim de obiectivul „piatra unghiulară”, pe care se sprijină Politica Agricolă Comună. Zice aşa: 500 de milioane de locuitori ai Uniunii Europene trebuie să aibă acces predictibil la hrană – adică şi în anul care vine, ieftină şi de calitate. Adică eu trebuie să-i asigur pe oamenii ăştia că toţi vor avea hrană. De aia preţurile în Uniune sunt cumva, prin aceste subvenții, ținute sub control”, arată directorul executiv al Clubului Fermierilor Români.

Dar schimbările climatice și alimentația necorespunzătoare sunt realități cu care omenirea se confruntă. Un raport al ONU de acum doi ani arăta că trebuie acționat ca aceste schimbări să nu devină ireversibile. „În 50 de ani, consumul s-a triplat, 90% din pierderea biodiversităţii e produs de această creştere a consumului, 55% din populare, 30% din popularea apelor... toate astea, consumul ăsta excesiv, cu o dietă necorespunzătoare care a dus la probleme de sănătate pentru populaţie, toate astea trebuie corectate. Dar ele trebuie corectate gradual şi, atenţie, nu toate ţările sunt pregătite să facă simultan aceşti paşi. Iar România e un caz specific în care eu nu cred că suntem pregătiţi în momentul ăsta”, susține Florian Ciolacu.

Dar pentru ca aceste măsuri să fie coerente, fermierii și reprezentanții lor trebuie să fie prezenţi, vocali şi activi în dezbaterile europene.

Pe lângă cele patru mari schimbări importante, Politica Agricolă Comună, strategia „Farm to Forck”, strategia privind Biodiversitatea și Pactul Ecologic European (Green Deal), există schimbări în multe alte planuri ale Comisiei Europene ce trebuie aplicate. Iar toate vor duce la schimbări care încă nu sunt suficient de bine analizate, crede specialistul, pentru a se vedea impactul asupra accesului la hrană şi siguranţă alimentară: „Sunt stabilite nişte obiective climatice, o foaie de parcurs în care vorbim de o reducere a emisiei gazelor cu efect de seră cu 50-55%; Sistem alimentar sustenabil, o nouă propunere legislativă a Comisiei Europene; Sistem de certificare a stocării carbonului; Directiva pesticidelor – sunt în revizuire –, Directiva nutrienţilor; Etichetarea produselor...

Costuri mai mari de producție în UE?

Aceste restricții se abat asupra producătorilor de orice fel din agricultură, industriei alimentare şi există riscul ca importurile din afară, din ţări din afara Uniunii Europene să continue, în condiţiile în care un producător din UE are parte de costuri mult mai mari.

Și iarăşi producătorii din Comunitatea Europeană vor intra în competiție cu alţi producători din afara Uniunii Europene care nu respectă aceleaşi condiţii – cam asta arată experienţa ultimilor 20 de ani. „Tratatele comerciale UE, cum e Tratatul MERCOSUR, care nu e ratificat încă, vor permite importul de carne de vită din Argentina, de porumb, de soia etc. Astea toate în condiţiile în care vorbim de un buget redus pentru PAC, deci mai puţini bani pentru fermieri, condiţii mai stricte de mediu, reducerea capacităţilor pe care ei le pun în funcţiune ca să-şi asigure productivitatea – nutrienţi, pesticide... –, reducerea suprafeţei, pentru că ei vor trebui să lase o suprafaţă nelucrată din suprafaţa agricolă, ţinta e de 25%, și o suprafață să fie exploatată ecologic. Prin urmare, toate aceste condiții trebuie văzute integrat. Reţineţi: subvenţia pe care Uniunea o acordă fermierilor pentru agricultură nu este un bonus pentru fermieri. Subvenţia este un sprijin direct pentru competitivitate, pentru asigurarea funcţionării, existenţei acestor ferme care dau de mâncare oamenilor”, subliniază Florian Ciolacu.

Spre exemplu, în Elveţia valoarea subvenţiei din valoarea producţiei agricole este 75%, iar în Japonia, de 80-85%. Aceste două ţări civilizate şi foarte bine organizate au înțeles că, dacă vor să aibă hrană mai bună, mai ieftină și mai sănătoasă, trebuie să ofere o finanțare mai mare.

Iar la nivel de UE, discuțiile purtate sunt despre reducerea subvenţiilor sau plafonarea lor.

Reprezentare și servicii pentru toți fermierii români

În aceste condiții, fermierii trebuie să lucreze și să fie reprezentați la Bruxelles pentru a stabili clar ce poate România să își asume. „Trebuie să batem cu pumnul în masă şi să spunem: «astea sunt condiţiile pe care noi le punem»; trebuie să ne apărăm oamenii, fermierii, antreprenorii din agricultură, din industria agroalimentară, producători-procesatori, astfel încât la finalul acestor schimbări să nu devenim furnizori de servicii pentru alţii care ştiu şi vin să ne organizeze mai bine în România viaţa şi munca în agricultură”, a punctat Florian Ciolacu, subliniind în încheierea discuției că serviciile  Clubului Fermierilor Români și reprezentarea la nivel de Bruxelles sunt pentru toți fermierii români, nu doar pentru cei ai clubului.

Articol publicat în Revista Fermierului, ediția print – iulie 2020

Pentru abonamente: https://revistafermierului.ro/magazin/acasa/21-abonament-revista-fermierului-12-luni.html

Vara lui 2020 s-a anunțat a fi una dificilă pentru agricultori, începând încă din toamna lui 2019, urmată de o primăvară uscată. Adrian Oros, ministrul Agriculturii, a declarat la finele lunii mai că România are calamitate de secetă peste un milion de hectare de culturi agricole. Cel mai afectat județ este Constanța, cu 416.000 ha calamitate și irigate doar 13.000 ha. Agricultorii au nevoie de susținere, irigații și planuri concrete pentru a face față schimbărilor climatice și altor amenințări.

Pandemia împreună cu seceta i-au adus pe agricultorii români într-o situație extrem de sensibilă. De la inginerii constănțeni Dumitru Manole și Valentin Petre am aflat ce fac în noua realitate, dacă vom mai avea sau nu cereale în acest an, lipsit de precipitații până spre luna iunie și fără posibilitatea de a iriga în majoritatea zonelor agricole ale țării.

Dumitru Manole studiază de zeci de ani acest fenomen, seceta, și implicit influența perdelelor forestiere asupra culturilor agricole, chiar și într-un an ca acesta. Spune că nici acum 74 de ani nu a trecut România printr-o astfel de perioadă. „Istoria spune că la 1660, pe timpul lui Ștefăniță Vodă, din cauza secetei, oamenii mâncau trestie, papură și de aia i-a rămas numele de Papură Vodă. Observ că cele 484.000 de hectare de teren arabil ale județului Constanța, dintre care 194.000 de hectare sunt cultivate cu grâu și 60.000 de hectare cu orz și orzoaică, nu prea interesează pe nimeni. Ori această resursă extraordinară este dinamică în contribuția la PIB care era o țintă, de 6,5%, acum 8%. Dar, după cum se poate observa, majoritatea suprafețelor este calamitată, după cum se vede în arealul perdelelor forestiere pe care le-am hulit”, ne-a zis Dumitru Manole, pe când vizitam la Amzacea o solă de 120 de hectare cultivată cu grâu, a exploatației agricole a inginerului constănțean. El ne-a povestit cum, pe la 1921, prin Decret regal al regelui Ferdinand, nu s-au mai plantat perdele forestiere, dar că începând din 2007 s-a ocupat de acest aspect și a ținut simpozioane pe tema „Dobrogea în contextul deșertificării”. „Am plantat 14 hectare de perdele forestiere și nici până acum, în SAPS, plata unică pe suprafață, nu primesc subvenție pentru ele!”, exclamă Dumitru Manole.

E nevoie de perdele forestiere!

Problema este că din suprafața cultivată, 90% a fost declarată calamitată. Întrebarea sa este unde sunt cele zece hectare necalamitate. „Din suta de hectare mi-au lăsat zece hectare, iar restul de 90 de hectare sunt calamitate! Eu întreb: unde sunt cele 10 hectare necalamitate din 100 ha? Or, să fim serioși, pentru că spunea Albert Einstein «cea mai mare criză e criza de incompetență!». De ce? Pentru că eu trebuie să aplic procentul de 90% la toată suprafața, dar se referă la producția care urmează a fi realizată. Să înțeleagă toată lumea!”, exclamă Dumitru Manole, care ne-a arătat o solă pe care se vede lipsa perdelelor forestiere. Timp de 30 de ani nu s-a plantat nimic și asta îi afectează acum pe toți agricultorii. „Perdelele forestiere care erau în județul Constanța până în 1962, când a început programul de desțelenire și redarea către circuitul agricol a celor 4.084 de hectare, erau scuturi împotriva deșertificării și a secetei pe care anul 2020 o înscrie nemaipomenit. În toamna lui 2019, care și el a fost un an secetos, am adunat din octombrie până în decembrie 81 mm de apă, iar de la 1 ianuarie până la 9 iunie n-am avut decât 120 mm. De ce am făcut referire la 2019? Noi am trăit ani de zile pe baza a ceea ce se acumula în lunile de toamnă. Or, fiind secetoase, nu am mai avut rezervă de apă în sol”, arată fermierul, care adaugă că această cantitate de 200 mm de precipitații și cu temperaturile de 32° C ar trebui să fie un semnal de alarmă pentru toată lumea. Lipsa apei se traduce în migrație mai târziu și atenția trebuie sporită pentru a securiza generațiile viitoare.

Calamități de până la 100% și în arealul Costinești

Valentin Petre spune că și în arealul Costinești unde își desfășoară activitatea se confruntă cu aceeași situație și că influența mării, despre care se spune că mai aduce câte o ploicică, este doar un mit. „În condiții normale, poate mai aveam niște beneficii, dar în condițiile acestui an sunt declarate calamitate culturile între 90% și 100%, ca și la domnul Manole. Sper, dacă tot ajungem la calamități, să se stabilească odată despăgubirile și să ajungă banii cât mai repede la fermieri, pentru că anul acesta avem mare nevoie”, ne-a spus fermierul.

Valentin Petre a înființat circa 700 de hectare cu grâu și circa 200 de hectare cu orz și orzoaică, cu un procent de calamitate între 90% și 100%. Astfel, și el are estimat că de pe zece hectare va obține o medie de producție de cinci tone.

Se vehiculează despăgubiri ce nu reflectă realitatea

Fermierilor care au suferit pierderi din cauza secetei li s-a promis că vor primi o sumă forfetară, iar schema de despăgubire va fi notificată la Comisia Europeană.

„Ministerul a făcut Ordinul 97 în 2020, cu toate că trebuia făcut din 2017. Constatăm pagubele. Ca să putem să despăgubim, trebuie să avem o centralizare a suprafețelor afectate de calamități și după aceea cu siguranță vom notifica schema aceasta de despăgubire la Comisia Europeană și vom acorda, pentru a nu intra sub mecanismul acesta de pierderi-venituri în care să verificăm contabilitatea fiecărui fermier, o să acordăm o sumă forfetară fiecărui fermier care a suferit pierderi generate de secetă”, a afirmat secretarul de stat din MADR Emil Dumitru.

În prezent, avem Legea antisecetă aprobată în Parlamentul României prin care se stabilesc procentele de despăgubire din valoarea investiției făcute de fermier într-o cultură, plus o extindere până la 18 luni a împrumuturilor sau a datoriilor pe care le au fermierii către bănci. S-au vehiculat mai multe ipoteze din partea Ministerului Agriculturii. Una este calcularea investiției la nivel de țară, cu cifre de la 150 de euro până la 170 euro/ha de cultură înființată și calamitată, fără a se avea în vedere procentul de calamitate și investițiile făcute de fermieri. „În momentul în care am depus acele înștiințări, au venit comisiile formate din reprezentantul Direcției Agricole și cel al APIA, împreună cu Primăriile de pe raza unde avem terenurile agricole; dânșii au venit cu niște sume, 2.400 și ceva de lei la grâu, 2.300 și ceva de lei la orz, din care s-au stabilit acele procente de despăgubire. Sperăm ca măcar aceste sume să ne fie rambursate sau măcar să se ia în calcul, să știm că avem ceva de primit”, a specificat Valentin Petre, care subliniază că dincolo de pierderea culturilor, au de plătit furnizorii de inputuri și să achiziționeze sămânță pentru a reînsămânța, plus creditele sau leasingurile existente.

Despăgubiri conforme cu producția, nu cu suprafața

Dumitru Manole ne spune că nu este simplu să faci aceste calculații. Un motiv îl reprezintă faptul că fenomenul de secetă pedologică extremă nu a fost, în toate arealele geografice ale României, de o asemenea agresivitate ca în județul Constanța. Dar chiar și doar la nivelul unui județ, diferențele sunt mari între areale, în Constanța existând zone unde se produc undeva la două tone de grâu pe hectar.

Apoi, sunt diferențe mari între sumele cheltuite de fiecare fermier în parte pentru un hectar. „În condițiile exploatației noastre, cheltuielile din toamnă, mă refer la producția neterminată, au fost 2.011 lei pe hectar, care au inclus: lucrările de pregătire, sămânță, semănat, aplicare pesticide, tratament sămânță. Am ajuns până la data de 1 aprilie – dincolo de care n-am mai aplicat tehnologie pentru că nu mai aveam de ce –, când aceste cheltuieli au ajuns undeva la 2.800 de lei. La care trebuie să adăugăm arenda, al cărei contract are caracter executoriu. Eu am spus să aplicăm o arendă liniară, 800 de lei – cu toate că sunt foarte multe situații cu 1.000 de lei, cu 1.200 lei, de la caz la caz – și în felul ăsta la cei 2.800 se adaugă 800, fac 3.600 lei, care înmulțit cu 70% ce prevede legea, ne dă o sumă”, arată specialistul, care a propus o altă schemă de calcul. „Dar am o altă propunere, care e mult mai ușor de realizat: luăm producția medie realizată în ultimii trei ani la nivelul fiecărui județ, o înmulțim cu prețul mediu de vânzare. Și, ca să fiu mai la subiect, bunăoară în Constanța producția medie pe ultimii trei ani a fost de 5.011 kg/ha la grâu, înmulțită cu prețul stabilit de specialiști, dar zicem acum un preț de 680 de lei, că așa s-a vândut – și atunci ne dă undeva o cifră de 3.411 lei. Înmulțit cu 70% vezi cât rămâne”, a continuat Dumitru Manole, subliniind că toate sumele vehiculate până acum de autorități sunt departe de a fi un sprijin real pentru fermieri. Trebuie păstrată stabilitatea exploatațiilor agricole din România, iar sumele trebuie să țină cont de realitățile din teren.

Irigațiile au devenit obligatorii

În acest moment, după datele Direcției Agricole Județene, în Constanța sunt aproximativ 480.000 de hectare, din care s-au înființat în toamnă 194.000 de hectare cu grâu și 60.000 de hectare cu orz și orzoaică. Adică 254.000 de hectare de cereale păioase de toamnă.

Oficial, sunt declarate calamitate circa 1.300.000 de hectare la nivel național, din 2.800.000 de hectare. Soluția? Irigațiile! „Dar în Constanța, din 194.000 de hectare cu grâu, eu spun că 170.000 de hectare sunt calamitate în diverse procente. Am organizat două asociații de udători acum doi, a apărut ordinul de ministru și nici până acum nu a ieșit preluarea patrimoniului de la ANIF – care, scuzați-mă, nici nu mai există! Dar hai să trecem la fapte mai repede, nu la vorbe, birocrație, pentru că uite ce e în 2020!”, ne-a spus Dumitru Manole supărat că acum 30 de ani, pe când la Amzacea existau echipamente de irigații de ultimă tehnologie, lipsea apa, pentru că „cineva a spus atunci la Stația Basarab Pădure că mai bine importăm grâu decât să plătesc energie electrică”.

Schimbările climatice progresează, iar agricultura nu se poate limita la apa venită din ploaie. „Ultimul an în care s-a irigat în zona noastră a fost 2003. Dar de atunci, a fost distrus progresiv tot sistemul de irigații, nu mai există”, a spus și Valentin Petre, care a avut recent o întâlnire cu cei de la ANIF Constanța, pentru a demara înființarea unei Organizații a Utilizatorilor de Apă pentru Irigații. „Sunt de acord că trebuie să înceapă de jos (programul pentru irigații, n.r.), și de la noi de la fermieri, să începem să facem peste tot aceste asociații de udători. Dar mai departe urmează și partea guvernanților, în care ar trebui să se investească în canalele principale, să le impermeabilizăm, să investească în stațiile de pompare. Apoi și noi, cu ajutorul banilor europeni, putem să refacem instalațiile secundare, să le luăm de la zero, pentru că nu mai există absolut deloc. Tot ce a fost – antene, vane, hidranți – a fost smuls din pământ, dar nu de către noi, de fermieri, care am încercat fără succes să le păzim, să le protejăm”, a completat Valentin Petre.

Tristețea agricultorilor este cu atât mai mare cu cât în vecinătate se află canalul Dunăre–Marea Neagră.

La nivelul întregii țări se irigă în prezent, potrivit ministrului Adrian Oros, 222.121 de hectare.

Județele cu cele mai mari suprafețe calamitate:

-         Constanța: 416.000 ha

-         Tulcea: 129.000 ha

-         Ialomița: 123.000 ha

-         Brăila: 97.000 ha

-         Buzău: 75.000 ha

-         Galați: 61.000 ha

Suprafețe irigate în cele mai calamitate județe:

-         Constanța: 13.000 ha

-         Tulcea: 13.000 ha

-         Ialomița 25.000 ha

-         Brăila 100.000 ha

-         Buzău 7.000 ha

-         Galați 27.000 ha

Proiectul de Ordonanţă de urgenţă pentru instituirea unei scheme de ajutor de stat acordat producătorilor agricoli care au înfiinţat culturi în toamna anului 2019, afectate de seceta pedologică poate fi consultat aici:  detalii proiect (pdf)

Despre cuantumul despăgubirilor pentru fiecare cultură am scris aici: https://revistafermierului.ro/din-revista/stiri/item/4564-despagubirile-pentru-seceta-in-septembrie-intre-772-lei-ha-si-1-002-lei-ha.html

 Articol publicat în Revista Fermierului, ediția print – iulie 2020

Pentru abonamente: https://revistafermierului.ro/magazin/acasa/21-abonament-revista-fermierului-12-luni.html

Suprafețe în scădere cultivate cu cartof, competiția cu producătorii de tradiție din Vest, mana, ploile excesive și băltirile din 2019, imposibilitatea efectuării tratamentelor avio pentru mană sunt doar câteva dintre problemele cu care s-a confruntat și se confruntă această cultură cu tradiție în România. Realitatea acestui sector și soluțiile pentru dezvoltarea lui le-am discutat cu Romulus Oprea, președintele Federației Naționale Cartoful din România (FNCR) și Sorin Chiru, director general al Institutului Național de Cercetare-Dezvoltare pentru Cartof și Sfeclă de Zahăr Brașov (INCDCSZ).

Anul trecut a fost, ca și cel precedent, un an în care cultura cartofului a avut de suferit. Problemele au început în primăvară, care a fost destul de timpurie, cu ploi la plantare, ploi care au ținut aproximativ două luni. „Anul 2019 a fost un an destul de dificil din punctul de vedere atât al condiţiilor climatice, cât şi al repartiţiei precipitaţiilor. Noi am fost afectaţi pentru că la un moment dat a plouat și o sută de litri într-o zi, dar ca repartiţie a fost destul de prost asigurată şi din această cauză producţiile au fost diminuate. Chiar şi la cereale am avut producţii mai mici decât în anul 2018, mă refer la zona de influenţă a Institutului, în Ţara Bârsei”, arată Sorin Chiru, director general INCDCSZ Brașov (Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare pentru Cartof și Sfeclă de Zahăr).

S-a plantat „printre picături” și mulți fermieri nu au reușit să rebiloneze toată suprafaţa de cartof. Astfel, cartoful a fost expus și afectat de epidemia de mană care a continuat încă vreo două săptămâni. „Am avut mari probleme în a controla această boală deosebit de păgubitoare. N-am avut nici posibilitatea de a face tratamente avio, pentru că nu sunt omologate produsele care ne interesează pe noi pentru controlul manei – sunt interzise pentru tratamentul avio. Sunt în schimb omologate produse precum insecticidele, care n-au nicio relevanţă pentru ceea ce ne interesează pe noi. Aşa că majoritatea a forţat şi a stricat utilajele de aplicare terestră, s-au făcut ogaşe în terenuri, am avut băltiri. Foarte mulţi fermieri au pierdut între 10% și 15% din producție, din suprafață de fapt, din start. S‑au oprit ploile – a venit seceta. Am sărit, cum ziceam, de la o extremă la alta și pământul s-a întărit”, ne-a spus președintele Federației Naționale Cartoful din România (FNCR), Romulus Oprea, el însuși fermier, cultivator de cartofi.

În Covasna și Harghita, județe de tradiție pentru cultura cartofului, a continuat această alternare a zilelor cu temperaturi foarte ridicate cu perioade ploioase. „Aș zice că, în general, producţia a fost mai mică cam cu 15% decât în 2018, care deja a fost un an foarte, foarte problematic, mai ales în Europa de Vest. În schimb, în 2019 a fost invers: în Europa de Vest a fost aproape bine, aproape un sezon normal, cu producţii normale, și se vede ce se întâmplă pe piață, la începutul anului aveam numai cartofi de import – noi şi polonezii am fost cei care am suferit din cauza climei şi anul ăsta nu prea au fost cartofi importaţi din Polonia pe piaţa românească. Stocurile fermierilor români, în martie, erau aproape epuizate, probabil 10% din ce vedeţi pe piaţă sunt cartofi româneşti, restul sunt cartofi de import”, a explicat Romulus Oprea.

Diferența a făcut-o, dincolo de vremea bună în anumite zone, aplicarea corectă a tehnologiilor. „Per ansamblu pot spune că, în final, acolo unde s-a aplicat o  tehnologie corespunzătoare, chiar dacă producţiile au fost diminuate comparativ cu 2018, anul trecut a permis obținerea unor rezultate pozitive din punctul de vedere al profitului realizat”, susține Sorin Chiru.

Cifre „scoase din burtă”

În 2018, România a avut 33.246,42 ha cultivate cu cartof, din care 29.852,64 ha cartof consum, 496,26 ha cartof pentru sămânță, 2.897,52 cartof timpuriu pentru industrializare. În 2019, suprafața a scăzut și a ajuns la 27.000 ha.

Suprafețele cultivate cu cartof de sămânță au scăzut enorm. Dacă în 1999 se putea vorbi de 6.500 ha, în 2019 vorbim de până la 600 ha suprafață plantată (nu certificată). „Dacă ar fi să facem o comparaţie, acum 7-8 ani aveam 54.000 de hectare înregistrate la APIA. Avem în schimb o discrepanţă foarte mare faţă de cifrele oficiale publicate de INS (Institutul Național de Statistică), respectiv de Ministerul Agriculturii, care vorbesc de 174.000 de hectare. Și nu sunt nefiscalizate, din moment ce regulile sunt aceleaşi pentru toţi, din moment ce toţi fermierii mari sau mici plătesc impozit pe normă de venit. Asta înseamnă că orice fermier care produce sub două hectare de cartofi nu plăteşte niciun impozit, deci nu ar avea absolut niciun motiv să nu declare acea suprafaţă. Plus că beneficiază de acea subvenţie pe suprafaţă, ca orice alt fermier. Diferenţa cred că este în aer, eu cred că aceste cifre sunt scoase din burtă, pe româneşte”, afirmă Romulus Oprea, care crede că e posibil să mai avem 20.000-30.000 de hectare. „Vă dați seama ce ar însemna asta pentru producătorii de sămânţă? Cât material de plantat am avea nevoie cu 175.000 de hectare, când noi producem 10.000 de tone în România?”, a completat cultivatorul.

Doar 10% din necesarul propriu de cartofi pentru sămânță este asigurat de România

Legat de suprafețe, în România, cartoful pentru industrializare se cultivă pe 3.000 de hectare, cartoful de sămânţă până în maximum 600 de hectare. „Asigurăm cam 10% din necesarul de cartofi pentru sămânță, la cele circa 30.000 de hectare. Că, bineînţeles, se poate planta material necertificat pe celelalte suprafeţe şi drept urmare avem şi producţii foarte mici. În statistici avem producţiile cele mai mici din Europa, pentru că avem material de calitate slabă, sămânţă necertificată în primul rând, aşa-zisul cartof de sămânţă care, de fapt, este cartoful mărunt din culturile de consum, unde putem găsi orice”, explică Romulus Oprea.

Fermierii profesionişti, cu toate dificultăţile pe care le întâmpină, obţin producţii rezonabile, 35-45 de tone pe hectar. „De aici şi până a spune că în România se fac 12-14 tone de cartofi pe hectar în medie, iarăşi este o diferenţă foarte mare, şi eu zic că vine numai din raportarea la acele cifre care n-au nicio legătură cu realitatea. Dacă vorbim de datele INS, se spune că românul consumă cam 90-95 kg de cartofi pe an. Acum nu ştiu câţi români mai sunt în ţară, probabil sunt 15 milioane, dar dacă punem 15 milioane cu o sută de kilograme, avem nevoie de 1,5 milioane de tone. Dacă noi avem 30.000 de hectare şi producem 30 de tone, înseamnă că avem un milion de tone, ne mai trebuie 500.000 care se aduc din import, este clar. Calculul din punctul nostru de vedere este mai simplu. Celălalt cartof, produs neînregistrat la APIA, aș zice că este pentru autoconsum, nu este în niciun caz cartof destinat pieţei. Dar, repet, diferenţa între suprafeţele raportate şi ceea ce este în realitate este imposibil de justificat, nu cred în aceste cifre”, a detaliat președintele FNCR.

Statul trebuie să intervină în competiția neloială cu producătorii din Vest

Considerat a doua pâine a românului, cartoful este o cultură dificilă, care are nevoie de susținere și suport, iar acest fapt a fost semnalat, în ultimii ani, de mai toți cei implicați în domeniu.

După 1989, cartoful a fost lăsat de izbelişte. Iar dacă până în 2007, cât am avut piaţa „noastră” şi nu am fost membri în Comunitatea Europeană, fermierii români n-au avut probleme cu desfacerea producţiei pe piaţa românească, după 2007 a început competiţia directă cu marii producători de tradiţie din Vest, producători capitalizaţi, în care s-a investit 50-60 de ani după război. „Atunci trebuia să intervină statul şi să ne pună măcar pe picior de egalitate cu aceşti fermieri, pentru că peste tot în Europa cartoful este considerat o cultură liberală, nu presupune subvenţii, nu presupune nimic, doar că fiecare stat responsabil a găsit pârghiile de a ajuta această cultură prin subvenţii mascate, prin accesul la credite foarte ieftine la inputuri foarte ieftine. Noi plătim pe inputuri în agricultură mai mult decât fermierii din Vest; avem acces la credite cu dobândă de 6-7 ori mai mare decât un fermier din Vest, deci e imposibil să te capitalizezi. Am intrat în competiţie directă cu ei şi suntem, cum ar veni, cu pieptul gol în faţa gloanţelor”, a subliniat Romulus Oprea.

Ca un exemplu, legat de așa-zisul cartof toxic, în România nu se pot folosi substanţe pentru protecţia cartofului în timpul depozitării împotriva putregaiurilor, inhibitori de încolțire, pentru că sunt produse neomologate în România. În schimb, toate ţările din vest folosesc aceste produse şi-şi protejează cartoful cu care vin pe piața românească. „Inclusiv în primăvară, până în vară târziu, și nu se întreabă nimeni cum pot fi acei cartofi atât de turgescenţi. Iar producătorul român este aproape obligat să-şi vândă marfa în lunile noiembrie, decembrie, ianuarie, vorbim de cel din zona tradiţională, pentru că producătorii de cartof timpuriu din bazinele specializate din sud, în principal Dâmboviţa, Dolj, Galaţi, Constanţa, îşi vând marfa deja din vară. Or, producătorii noştri din zona tradiţională sunt „forţaţi” aproape să-şi vândă marfa în primele luni ale iernii, pentru că după aceea intervine deshidratarea, deprecierea şi competiţia cu marfa venită din import care arată, trebuie să recunoaştem, mult mai bine”, a punctat președintele FNCR.

Astfel, producătorii din Vest au putut folosi substanțe interzise la noi. Vestea bună pentru producătorii români este că, de anul acesta, acele substanțe vor fi interzise și la ei.

Tot mai puțini fermieri cultivă cartoful

Foarte mulți fermieri au renunțat la această cultură, deoarece e o cultură care într-un an te poate duce în faliment. Necesită o investiţie enormă, echivalentul înființării în fiecare an a unei plantaţii de viță-de-vie: pentru un hectar de cartofi de sămânţă, de exemplu, costurile se ridică la 10.000 de euro.

Aceste costuri le au producătorii în fiecare an la însămânțare, iar apoi sunt supuși vicisitudinilor climatice. „Poţi să ai și declasări, respingeri – ai pierdut toată cultura și n-are nimeni nicio treabă, este numai şi numai riscul tău. Dacă ar trebui să comparăm cu o cultură gen grâu sau porumb, unde se investesc 1.500-2.000, poate 2.500 de lei pe hectar și comparăm cu 25.000 de lei sau 30.000 de lei cât se consumă pentru un hectar de cartof pentru consum, deja vorbim de cifre considerabile. Prin urmare, trebuie să fii un pic nebun să continui să produci această cultură, care e fără dus și întors. În momentul în care ai investit atâţia bani în utilaje specifice şi în depozite, nu prea mai poţi să dai înapoi, pentru că ai pierdut totul”, ne-a explicat Romulus Oprea.

Din această cauză, numărul fermierilor producători de cartof e în continuă scădere, lucru observabil și la suprafețe. De pildă, Suceava era un judeţ dominant ca suprafață cultivată cu cartof în România, înainte de 1989 și până spre 2002, cu nu mai puțin de 30.000 de hectare. În prezent, suprafața cultivată se situează între 6.000 și 7.000 de hectare.

Covasna, care este cel mai mare producător de cartof pentru consum, pentru sămânţă şi pentru industrializare, a ajuns în prezent la aproximativ 9.000 de hectare. „Și acum câțiva ani avea 14.000-15.000 de hectare! Harghita, la fel, Braşovul, la fel. Deci suprafeţele sunt într-o continuă scădere şi se pare că nu observă nimeni treaba asta. În câţiva ani, noi n-o să mai avem cartof românesc şi e păcat, pentru că până la urmă vorbim de siguranţa alimentară”, a mai spus Romulus Oprea.

Dispariția cartofului de pe rafturile magazinelor a atras și creșterea prețului. Specialiștii din domeniu se tem că această creștere va fi tot mai mare, dacă nu va exista o minimă concurență cu produsul intern.

Atenția trebuie îndreptată către cercetare

O soluție pentru asigurarea continuității acestei culturi în România este ca fermierul să se îndrepte către cercetarea românească, iar aceasta să vină în întâmpinarea nevoilor lui. „La ora actuală, noi nu mai suntem în faza în care facem cercetare fundamentală. Noi facem cercetare aplicativă, acesta e profilul Institutului Național de la Brașov, şi, fiind aplicativă, se adresează în primul rând fermierilor – ceea ce facem noi prin loturi demonstrative și nu numai la institut, ba chiar la fermier. Avem acest eveniment cunoscut de toată lumea, „Ziua verde a cartofului”, când în fiecare an mergem într-o altă zonă, la un alt fermier, unde prezentăm tehnologii și soiuri noi, iar fermierii vin cu problemele lor. Şi iată că din această platformă de discuţii se generează direcţii de cercetare noi”, ne-a explicat Sorin Chiru, director general INCDCSZ Brașov.

Ca un exemplu, fermierii români sunt preocupaţi de o serie de probleme, cum ar fi Nematodul comun, Clavibacter sau Ralstonia și de cum putem evita răspândirea lor. „Apariţia acestor boli de carantine poate să genereze cinci ani de interdicție de cultură a cartofului, ceea ce din punct de vedere economic este un dezastru. Noi avem o relaţie foarte bună cu Federația Națională Cartoful din România, care cuprinde principalii fermieri din acest domeniu, care, dată fiind raţiunea asolamentului şi a rotaţiei, nu se ocupă numai de cartofi, ci au în planul lor de cultură și cereale, sfeclă, plante furajere, și iată că ne regăsim în aceste preocupări, venim către ei de fiecare dată. Inclusiv soiurile noi pe care le creăm sunt testate în aceste câmpuri ale fermierilor şi numai în momentul în care le trezesc interesul continuăm cu promovarea lor pentru a produce sămânţă”, a detaliat directorul general al Institutului Național de Cercetare-Dezvoltare pentru Cartof și Sfeclă de Zahăr Brașov, institut care a avut de suferit în perioada de tranziţie.

Potențial nevalorificat?

În România, înainte de ’89 se producea sămânță de cartof pe 40.000 de hectare, iar astăzi discutăm de circa 600 de hectare. Acest fapt este reflectat și în activitatea instituțiilor. „Dar la ora actuală, părerea mea este că potențialul institutului și al stațiunilor de profil care încă sunt la Miercurea-Ciuc şi Târgu Secuiesc nu este pe deplin valorificat, în sensul că sămânţa care se produce la ora actuală este departe de ceea ce ar trebui să oferim noi fermierilor. De ce? Pentru că soiurile noastre sunt create în condiţiile din România, sunt mai adaptate condiţiilor de la noi din câmp și, să nu uităm un lucru extrem de important, factorul economic, sămânţa românească este mult mai ieftină decât sămânţa din import”, a detaliat directorul general INCDCSZ, Sorin Chiru.

Dar sămânța nu e destulă și institutul brașovean nu acoperă cererea. Astfel că anul acesta o să multiplice suprafaţa de cartof de sămânţă.

Prețul mic i-a determinat pe unii fermieri să renunţe să mai multiplice cartoful, iar pe alții să renunţe chiar la cultura cartofului, migrând spre culturi „mai în trend”, cum este soia sau rapița. „Dar punctul meu de vedere sau punctul nostru de vedere, al Institutului, este că ultimii doi ani au demonstrat pe deplin că aceia care s-au implicat în cultura cartofului la un nivel tehnologic acceptabil, de la mediu spre bun, au obţinut rezultate economice pe măsură. Deci asta ne face să sperăm că în continuare va deveni interesant şi pentru alţi fermieri să intre şi să menţină cel puţin la nivelul ăsta cultura. Din calculele noastre, o suprafaţă care s-ar stabiliza undeva la 130.000-150.000 de hectare ar fi suficientă nu numai pentru a acoperi cererea din România, dar şi pentru disponibilități de export. Ceea ce zicem noi că s-ar putea realiza”, arată Sorin Chiru, specialistul care caută soluții ca această cultură să rămână în continuare a doua pâine a României.

Mai mult, Olanda şi Germania au suferit în anii trecuţi din cauza secetei, ceea ce a dus la o cerere mai mare de cartof românesc.

Faptul că la noi se cultivă la Paralela 45, care reprezintă condiţii foarte bune pentru cultura cartofului, dar și faptul că nu se folosesc abuziv tratamente fitosanitare pot duce la păstrarea cartofului ca o cultură principală pentru români.

Atragerea fermierilor mari în producerea de sămânță

La Institutul de Cercetare-Dezvoltare pentru Cartof și Sfeclă de Zahăr Brașov s-au brevetat în ultima perioadă șapte soiuri care sunt de viitor. „Avem un sistem de multiplicare in vitro, deci dorim să facem tot lanţul de producere a cartofului pentru sămânţă şi ne dorim foarte mult să ne implicăm astfel încât să oferim cantităţile care lipsesc, să mărim cantitatea. Şi în acelaşi timp, dorim foarte mult să atragem din fermierii mari, care au potenţial să intre în acest sistem de producere a cartofului pentru sămânţă din nou, pentru că economic au şi ei de câştigat, iar noi ne răspândim în ţară creaţiile obţinute la institut în ultimii ani”, ne-a zis în încheiere directorul general INCDCSZ, Sorin Chiru.

Articol publicat în Revista Fermierului, ediția print – iunie 2020

Pentru abonamente: https://revistafermierului.ro/magazin/acasa/21-abonament-revista-fermierului-12-luni.html

Asociația Crescătorilor de Suine Autohtone Mangalița și Bazna organizează, la sediul din Arad, întâlniri cu crescătorii, pentru a discuta problemele cu care se confruntă sectorul, precum și pentru a înțelege crescătorii cum stau lucrurile cu certificatele de rasă, deoarece în continuare multă lume nu a înțeles exact ce presupun acestea. La o asemenea întâlnire a participat și Revista Fermierului, iar președintele asociației, dr. medic veterinar Ioan Cleja, el însuși crescător de Mangalița și Bazna, ne-a vorbit despre ce înseamnă aceste două rase autohtone pentru România.

Crescătorii de Mangalița și Bazna sunt instruiți legat de ce înseamnă certificat de origine sau certificat zootehnic, dar încă e greu de implementat acest concept. „Cred că e problema majorității asociațiilor profesionale din România și eu sunt convins că mulți n-au înțeles exact ce trebuie, pentru că e totuși ceva nou. 50 de ani la noi în țară n-a contat pedigree-ul, n-au contat originile la populație. Dintr-odată, s-au trezit cu certificat de origine sau certificat zootehnic. De unde să știe omul, de unde să înceapă? E ca și cum ar învăța un alfabet nou. Dar, treptat, i-am instruit, avem acum membri care sunt tot mai pregătiți, care au înțeles, care s-au adaptat, și de aici încep să vină și beneficiile unei asociații”, ne-a detaliat Ioan Cleja, președintele Asociației Crescătorilor de Suine Autohtone Mangalița și Bazna, o asociație tânără, cu aproximativ 150 de membri activi. „E o asociație mică la nivel național, reprezentăm foarte puțin din ce este porcul în România, ca efective. La Mangalița, efectivul este undeva la 1.700-1.800 de capete cu certificat de origine. La Bazna, sunt undeva în jur de 200”, a adăugat președintele asociației crescătorilor.

Exemplare de Mangalița, mult mai numeroase decât cele de Bazna, au fost aduse și din Ungaria, dar nu toate aveau certificate de origine. În prezent, registrul de rasă pentru Mangalița și pentru Bazna se află la această asociație.

Sunt două registre separate, care, fiecare, are secțiune principală și secțiune secundară. „Noi îi sprijinim pe toți din secțiunea secundară să intre în secțiunea principală: cei care au animale care corespund fenotipic, dar n-au origine, n-au descendenții – bunici, străbunici – dar corespund din punct de vedere fenotipic și când te uiți la ele arată perfect, dar nu le știm originea, să-și ia și să vină cu certificat de origine. După două generații după ce au produșii rezultați din scroafele și vierii cu origine din prima generație, din a treia intră în produși cu origine deplină, în secțiunea principală. Și atunci au certificat de origine sau certificat zootehnic”, a explicat Ioan Cleja.

În cazul rasei Mangalița, există varietățile blondă, roșie, neagră, cu „abdomen de rândunică” și „bariș”, dar în registru apar doar trei și aceste varietăți nu pot fi amestecate între ele. „Nu se poate încrucișa burtă de rândunică cu varietatea blondă și trebuie să duci burtă de rândunică pe burtă de rândunică”, arată Ioan Cleja.

La Bazna se regăsesc în secțiunea principală a registrului doar 200 de exemplare. Motivul numărului scăzut ar fi susținerea inadecvată din trecut.

Numărul de purcei obținuți la Mangalița și la Bazna este de aproximativ cinci – cu variații în sus sau în jos.

Condiții și măsuri specifice

Provocările crescătorilor au fost și din cauză că legislația a fost făcută pe porcul industrial. Dar s-au demarat discuțiile, și Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor (ANSVSA) a venit în întâmpinarea cererilor acestora. „La centru, la ANSVSA, am găsit o mai mare deschidere decât în teren. Adică medicii de la DSVSA județene de multe ori au fost mult mai obtuzi cu condițiile de biosecuritate”, spune specialistul.

Aceste condiții impun o împrejmuire pentru a împiedica pătrunderea animalelor sălbatice: se poate face un gard, plus împrejmuire pe interior, chiar un gard electric. E mai simplu cu un gard electric, cost mai mic, eficiență destul de bună. Pe lângă acesta se impun, la exploatațiile comerciale, filtru, vestiar, baie, duș, controlul persoanelor care intră în fermă. „Prima discuție pe care am avut-o la ANSVSA cerea ca gardul exterior să fie la zece metri de coteț. Și dacă era terenul de 18 m, ca idee... și după aceea am început din nou discuțiile și am ajuns la normalitate. Suntem lăsați să creștem porcii astfel încât să aibă acces pe pământ, unde se simt cel mai bine. Dar totul s-a realizat prin discuții, pentru că ăsta e rolul asociației: să facă drumuri, deplasări, discuții, pierde timp pentru membrii ei, pentru plăcerile noastre, că până la urmă cei care cresc Mangalița și Bazna, majoritatea, cresc din hobby, nu cresc numai ca afacere. Că în viitor o parte dintre ei pot să transforme hobby-ul ăsta în afacere, e altă problemă”, arată Ioan Cleja, subliniind că toți crescătorii se îndrăgostesc de aceste rase, de gustul deosebit al produselor care sunt realizate după sacrificare.

Crescătorii sunt mulțumiți însă că autoritățile au înțeles că aceste rase au nevoie de măsuri specifice, că nu există ferme industriale – cea mai mare are doar câteva sute de exemplare – și că au venit în ajutorul lor în mod coerent.

Trasabilitatea produselor

Problema pe care o întâmpină acum crescătorii, distribuitorii, dar și consumatorii care preferă produsele realizate din aceste rase este invazia de produse ce poartă doar numele „Produs din Mangalița/Bazna”, dar care nici măcar nu au trecut pe lângă aceste rase.

În prezent, sunt vreo șase-șapte procesatori care distribuie local, în Dăbuleni, Sibiu, Cluj, Moldova, Arad etc. „E bine de amintit și să se știe că în fiecare zonă a țării există câte unul sau doi procesatori, dar mici. Noi în țară găsim produse în toate piețele! E plin și numai falsuri. Ăsta e un mare păcat. Trebuie să apară legea Produs 100% autohton – 100% românesc, legea porcului Mangalița și Bazna. Abia atunci se va putea urmări trasabilitatea și de unde se vinde, pentru că niciunul dintre cei care au ce trebuie nu vinde și vând cei care nu au ce trebuie sau n-au nimic! Aici e durerea”, explică Ioan Cleja.

Medicul veterinar adaugă că la fel au pățit și fermierii din Ungaria, care au o experiență mai îndelungată și care au avertizat că problema va fi la preparatele din Mangalița și Bazna, unde unii vor pune doar slănină și restul carne industrială, dar că treptat se vor delimita cei care fac un produs bun.

Gust deosebit, calitate superioară

Cumpărătorii trebuie să știe ca Bazna sau Mangalița are o carne mai grasă, care o fac să aibă aspect marmorat și să fie mai fragedă și mai aromată, cu o savoare deosebită. „Mirosul cărnii proaspete e mult mai pregnant decât la carnea industrială, unde e mai fad. De aici pleacă și gustul, de la toate calitățile astea și în principal de la grăsime. Mulți se feresc, că zic că e o carne grasă – dar calitățile gustative și beneficiile aduse sănătății sunt mult mai mari, deoarece nu se forțează creșterea porcului, nu se modifică nimic la carne. Sperăm ca în următorii zeci de ani să nu se modifice genetic, iar drumul pe care-l prevăd asociației și crescătorilor este pe un trend foarte bun. Crescătorii din Ungaria mi-au zis că noi suntem cum erau ei în urmă cu 20 de ani. Asociația de acolo e formată de 25 de ani și acum exportă în Statele Unite, Japonia, Brazilia, Spania”, povestește președintele Asociației Crescătorilor de Suine Autohtone Mangalița și Bazna. Mai mult, cantitatea mare de jambon exportată către Spania i-a determinat pe vecinii unguri să solicite ajutorul asociației. Cu timpul, va ajunge și România să fie una dintre țările exportatoare, afirmă cu optimism dr. medic veterinar Ioan Cleja.

Legislație sanitar-veterinară adaptată suinelor autohtone

Există județe, cum este Cluj, care nu au abatoare pentru animale mari, iar crescătorii trebuie să meargă uneori chiar și o sută de kilometri, cu mai multe animale deodată, pentru a le sacrifica. Deoarece abatoarele mobile nu mai sunt o opțiune, nefiind cuprinse în programele de sprijin, există proiecte aprobate, măsuri, pentru puncte de sacrificare. „Trebuie să tai doi-trei porci, trebuie să te duci la abator cu două mașini! Împreună cu autoritățile, tot încercăm să găsim o modalitate de subvenționare. Apoi, trebuie schimbată, adaptată legislația sanitar-veterinară la aceste rase autohtone de suine, să poți face un mic abator, nu trebuie să ai 7-10 camere, ca să tai doi porci pe zi”, a specificat specialistul.

Porcii s-au tăiat și înainte în spații igienizate, controlate de medicul veterinar, fără a trebui să ceri avioane pentru că e nevoie de cameră de necropsie.

Rezolvarea acestor aspecte, dar și procesarea în familie ar reprezenta deschiderea spre ferma de familie. „Ca să faci o slănină bună, trebuie să pârlești animalul și atunci nu poți să-l bagi într-un abator unde-l opărești, unde vine fluxul, unde sunt anumite proceduri respectate, termene, pe când aici e totul manual. E mai mult manufactură decât industrie”, explică Ioan Cleja.

Porcul acesta necesită o abordare aparte, impusă de specificitatea sa, dar produsele pe care le dă sunt superioare.

Articol publicat în Revista Fermierului, ediția print – iunie 2020

Pentru abonamente: https://revistafermierului.ro/magazin/acasa/21-abonament-revista-fermierului-12-luni.html

Gelu Bogdan este inginer de profesie, iar pasiunea pentru horticultură l-a făcut să depună două proiecte cu finanțare europeană, pe Submăsura 4.1a - Investiții în exploatații pomicole, și să dezvolte o plantație de cireși în comuna Izvoarele, județul Giurgiu. Munca a fost grea, dar spune că în sfârșit se bucură că totul s-a conturat și vede pomii plantați.

Fost programator la IBM, apoi angajat tot în domeniul IT, a urmat cursurile Facultății de Inginerie în Limbi Străine, specializarea Génie Électrique et Informatique, de la Universitatea Politehnică din București, Gelu Bogdan este un tânăr în vârstă de 37 de ani care s-a îndrăgostit în ultimii ani de horticultură. De altfel, încă din copilărie „a stat pe lângă agricultură”, bunicii și părinții săi cultivând pământ. Spune despre sine că e „țăran de București”, deoarece locuiește în Capitală.

Birocrație, muncă, 7.172 de pomi, satisfacții

Aventura „cireșilor” își are începuturile în 2015, când a pornit munca legată de avize și acte, pentru un proiect făcut pe fonduri europene, Submăsura 4.1a, în valoare de 330.000 de euro. Alături i-a fost soția, care l-a susținut atât financiar, cât și moral, însă greul s-a dus cu birocrația și cu vremea. „Practic, proiectul a fost depus în mai 2016 și am reușit să fac plantarea în 10 și 11 mai anul acesta. Imediat după, au venit ploile. Inițial, ne-am bucurat foarte mult, fiindcă nu a fost nevoie să irigăm, însă cantitatea mare de ploaie care a venit ne-a cam speriat. În cazul cireșilor, dacă umezeala în sol este foarte mare, apare riscul de înecare. Solul este foarte bine lucrat, dar în condițiile în care a plouat 60-100 l/mp în două, trei ore, nu reușește să-și facă drenarea singur și a trebuit să intervenim: cu canale de drenat la marginea plantației, cu motopompe… o adevărată aventură”, ne-a povestit Gelu Bogdan.

Plantația este bio și este compusă din patru soiuri: Burlat, Merchant, Regina și Kordia, toate, pe portaltoi Gisela 5. În total, pe cele aproape cinci hectare sunt 7.172 de pomi, în cantități egale pe soi.

În prezent, livada arată foarte bine, pomii s-au prins în proporție de aproape 100%. Sunt câțiva, de ordinul zecilor, din zona în care nu a reușit să scoată apa, care vor fi înlocuiți la toamnă.

Provocări la găsirea unui teren compact bio

Ca peste tot în România, i-a fost foarte greu să găsească o suprafață compactă, conformă cu necesitățile sale. „Am reușit să obțin suprafața de cinci hectare prin alipirea a trei cadastre: de la tata, de la mama și de la bunicul meu. Mai mult, terenul este certificat bio și nu în conversie, motiv pentru care subvenția nu este de 620 de euro, ci în jur de 400 de euro. Sunt bani frumoși, dar puțini față de costurile pe care le presupune o livadă”, arată tânărul pomicultor.

Proiect complex, soiuri olandeze

Dintre stațiunile de cercetare pentru pomicultură românești, a ales să lucreze cu cea de la Băneasa, județul Giurgiu, deoarece e cea mai apropiată de el. „Acolo am făcut proiectul, iar soiurile sunt luate de la Pepiniera Fleuren din Olanda. Pomii au venit refrigerați, imediat după ce i-am luat în primire, i-am mutat în alt camion frigorific închiriat de mine – altă muncă, alte costuri, dar am făcut tot ce era necesar ca să asigur o plantare optimă. Foarte multă muncă și stres, însă acum mă bucur de ceea ce mi-am dorit să fac, abia acum, când sunt copacii plantați, am cu adevărat satisfacția înființării unei livezi”, povestește Gelu Bogdan, care, deși locuiește în București, din 11 mai a.c. a ajuns acasă doar în weekenduri.

Proiectul prin care a realizat plantația a început în 2016, implementarea s-a încheiat în iunie anul acesta și timp de cinci ani va fi monitorizat.

Proiectul, cât se poate de complex, are în componența lui susținere pentru plasă antigrindină și irigare prin picurare. „Am săpat un puț de mare adâncime pentru a asigura necesarul de apă, care alimentează o lagună. Din lagună, cu ajutorul pompei de suprafață, apa este împinsă în sistemul de irigare prin picurare. Avem utilaje specifice activităților de livadă: un tractor, o tocătoare, o freză cu palpator, un atomizor și încărcător pentru tractor, foarte util lucrului în livadă. Bineînțeles că a trebuit să asigurăm și partea de energie electrică: o centrală fotovoltaică, pentru a avea curent la plantație. Inițial, aveam trei angajați permanenți. Acum, am mai depus un proiect tot pe Submăsura 4.1a și, conform legislației care s-a modificat între timp, a trebuit să mai angajez un inginer horticol, însă fiind specialist, ne este de mare ajutor”, ne-a spus tânărul fermier.

Astfel, are acum în total patru angajați la cinci hectare și crede că îi va fi destul de greu până când livada va intra pe rod. „Anul viitor, ar trebui în mod normal să avem o producție de 2 t/ha. Dar vom vedea ce va vrea Dumnezeu, pentru că vremea ne face surprize din ce în ce mai mari”, a adăugat Gelu Bogdan.

Exportul, vizat pentru valorificare

Gelu Bogdan este foarte preocupat de tot ceea ce înseamnă informație. Astfel, este reprezentant al uneia dintre cele 40 de firme din România care beneficiază de un program european realizat de Ministerul pentru Mediul de Afaceri, Comerț și Antreprenoriat, în colaborare cu Ambasada Elveției. „Suntem instruiți cum să ne desfacem marfa, cum să gestionăm promovarea produselor pentru a reuși să facem export. După plantare, trebuia să plec în China prin acest program. Aveam viza și biletele luate, dar am renunțat la vizita în Shanghai deoarece am avut peripeții în livadă cauzate de ploi. Era un târg cu participare la nivel internațional, unde se întâlnea cererea cu oferta – târg de profil pentru producătorii bio”, a menționat pomicultorul de la Izvoarele, Giurgiu.

Inițial, în primii ani, nu va avea marfă pentru exporturi, însă speră că lucrurile vor evolua, treptat. „Olandezii ne-au spus că vom produce undeva la 15 t/ha, începând cu anul 5. Ar fi foarte bine, însă la anul așteptăm doar 2 t/ha. Așa că ne vom orienta spre piața internă. Și supermarketurile din România au program prin care să achiziționeze marfă bio de la producătorii locali. Totul va depinde însă de preț și de cantitățile solicitate”, ne-a spus în încheiere Gelu Bogdan.

Articol publicat în Revista Fermierului, ediția print – iulie 2019

Pentru abonamente: https://revistafermierului.ro/magazin/acasa/21-abonament-revista-fermierului-12-luni.html

Pagina 1 din 3

Publicitate

revista fermierului 300x250

DLG ET 2021 rum 336x280px

produsenaturalfermieri

Banner Corteva 2020

Revista