Ștefan Rancu - REVISTA FERMIERULUI
Ștefan Rancu

Ștefan Rancu

Dan Moşneag este unul dintre „făuritorii de vinuri” și director al Cramei Mugurel, cu o plantație de struguri pentru vin de 18 ha la Blaj, în județul Alba. Spune că încearcă să o administreze cât mai bine alături de prietenul și asociatul său Ioan Fleşer, ba chiar să diversifice producţia, să crească desigur calitatea, să lucreze mai bine şi să obţină producţii adecvate pentru zona Transilvaniei.

Dan Moşneag a lucrat inițial la Staţiunea de Cercetare și Dezvoltare pentru Viticultură și Vinificație Blaj, iar despre tranziţia spre meseria de oenolog spune că nu a fost uşoară, dar că știa totul despre vie și vin chiar de copil. Mai mult, s-a specializat în a face vin pentru consumul propriu, chiar în gospodăria sa. „Pe vremuri, părinţii mergeau la serviciu şi-ţi lăsau, ca să te obişnuieşti cu lucrul, un rând sau două de vie „până vin acasă, te rog să-l sapi!”. Crescând, mai speli un butoi, îi mai ajuţi să tragă vinul şi mi-a plăcut. Apoi, la staţiune era o modă: toţi colegii, toţi prietenii făceau vin şi, după ce se limpezea vinul, fiecare venea cu ceea ce a reuşit să facă. Am constatat că, de la început, nu eram printre cei mai slabi care făceau vin. De multe ori, calitatea vinului meu era un pic mai ridicată, pentru că acolo am mai întrebat, am mai pus în practică acasă şi mi-am format un pic o deprindere de a face vin. Ulterior, prietenul meu având nevoie, i-am zis: dacă ne putem înţelege, eu spun toţi paşii pe care-i fac şi tu îi aprobi, mergem mai departe. Şi se pare că n-o ieşit prea rău”, și-a amintit oenologul care a ajuns în al patrulea an de când lucrează la Agro-Serv-Comp, societate al cărei proprietar este antreprenorul din Blaj, Ioan Fleșer, mai cunoscut ca „Mugurel”.

horti 225 vie blaj 2

 

Producții bune în ultimii ani

 

Despre producțiile obținute în ultimii ani am aflat că la domeniile viticole din Blaj ale cramei Mugurel, din fericire, au fost bune, atât din punct de vedere cantitativ, cât şi calitativ, cu o medie de 10-11 tone de struguri la hectar. „O producţie mai mare bineînţeles că ar fi în detrimentul calităţii vinului. Anii trecuţi am recoltat struguri din soiul Fetească Regală în jur de 200-210 g zahăr şi Sauvignon Blanc la 250 g zahăr, Pinot Gris la 250 g de zahăr. Asta spune ceva”, ne-a zis Dan Moşneag. Despre anul 2021 însă spune că din punct de vedere cantitativ seamănă cu anii trecuţi, dar din punct de vedere calitativ, din cauza condiţiilor climatice, o primăvară şi o vară mai ploioase şi fără soare suficient, acumularea de zahăr a avut de suferit, la fel și maturarea. Soiul Pinot Gris a avut în anul agricol încheiat 220 g zahăr, dar o producție mai mică decât cea din 2020. De altfel, întreaga producţie a fost mai mică decât în 2020 şi probabil aceasta a favorizat acumularea de zaharuri. Dar pentru ca vinul să fie de calitate, nu doar cantitatea de zahăr contează, ci întregul proces de obținere a strugurilor, din primăvară și până toamna târziu. „Dacă viile au fost bine lucrate manual şi în verde, a permis obţinerea unor struguri mai frumoşi, chiar am şi desfrunzit un pic ca să fie mai expuși la soare, ca să ne ajute şi pentru protecţie împotriva putregaiului, pentru care am și stropit. (...) Trebuie să fie un echilibru între cantitatea de precipitaţii şi durata de strălucire a soarelui sau suma gradelor de temperatură care se cumulează pe parcursul unui an”, a detaliat viticultorul. În vara anului trecut a fost o perioadă mai lungă cu ploi multe şi o temperatură sub media anuală, ceea ce a dus la o întârziere a recoltatului de aproape două săptămâni Din calcule, cantitatea de zahăr a fost mai mică cu 20 g zahăr pe kilogram comparativ cu anul 2020.

 

Toate soiurile spun o poveste

 

Pe plantaţia de 18 hectare de la marginea Blajului sunt 1,4 hectare cu Pinot Gris, 3,6 hectare cu Sauvignon Blanc şi restul de 13 hectare sunt cu Fetească regală. Zona nu a permis până acum viticultorilor să planteze și soiuri roșii, aici, pe Târnave. Dar schimbările climatice din ultimii ani, cu ierni cu zăpadă mai puțină, cu primăvară timpurie, toamnele mai lungi, temperaturile pe parcursul anului mai ridicate decât mediile multianuale – cel puțin în ultimii 2-3 ani, au făcut ca lucrurile să se schimbe. „Unii producători, care şi-au şi permis, au început să planteze şi soiuri de struguri roşii – cu toate că n-au fost specifici zonei noastre – şi se pare că au rezultate mulţumitoare, mai ales că în ultima vreme a apărut moda cu rose-ul, cu vinuri spumante rose”, a menționat Dan Moşneag.

horti 225 vie blaj 10

Dacă îl pui pe oenologul cramei Mugurel să aleagă un soi anume, spune că nu se poate decide. „Fiecare îşi are locul lui. Într-adevăr, Pinot Gris este mai puţin pentru că avem o suprafaţă mai mică și nu produce o cantitate mare de struguri la hectar, dar este un vin deosebit, mai ales dacă reuşeşti să laşi un pic de rest de zahăr şi chiar un pic să se matureze. Feteasca regală, în schimb, este specifică acestei zone a Târnavelor și, într-adevăr, este, poate, vinul cel mai bun în prima parte a anului următor, din februarie până prin vară. E un vin proaspăt, tânăr, este deosebit, mai ales dacă ai condiţii şi să faci o anumită calitate. Cred că puţine vinuri în România sunt aşa de savuroase şi aşa de bune proaspete. (...) Nu suntem noi inventatorii vinului tânăr, francezii au brevetat Vin Nouvelle sau aşa ceva. Ei, probabil, culeg mai devreme decât noi, că e altă temperatură şi în noiembrie deja ies cu vinul nou. Dar, din punctul meu de vedere, Feteasca regală nu se poate compara cu alte vinuri produse în zona noastră. Este savuros, deosebit, are şi o culoare deschisă galben-verzui”, a afirmat Dan Moșneag, care crede că fiecare vin, fiecare soi de strugure își are locul lui. Mai mult, e de părere că trebuie să ne promovăm vinurile din soiuri autohtone, care nu diferă cu mult din punct de vedere calitativ față de altele din lume.

 

Mustul, salvare pentru micii producători

 

O nevoie care rămâne la crama din Blaj este achiziţia de tehnologie care devine dificilă chiar și cu finanțarea europeană. „Sumele pentru un proiect de retehnologizare a unei crame, adică procentul care trebuie să-l asigure de cofinanţare, de 50%, pentru majoritatea oamenilor şi pentru firmele mai mici, nu este simplu. O firmă mare are alte posibilităţi”, explică Dan Moșneag.

horti 225 vie blaj 4

Mai mult, toată perioada pandemică și-a pus amprenta asupra vânzărilor, care au scăzut. O soluție a fost cea a vânzării, în toamnă, a strugurilor și a mustului. Iar telefoanele au sunat pentru programări, programări făcute tot pentru binele consumatorului. S-a evitat astfel situația în care ar fi fost prea mulţi oameni într-o zi și nu ar fi putut fi serviți.

„În mai puţin de o oră de când strugurele a fost tăiat de pe viţă se transformă în must şi omul vede traseul, cum vin strugurii, cum se zdrobesc, cum se storc, iar mustul ajunge direct la el în vas. Deci o trasabilitate mai bună ca la noi nu cred că poate să ofere cineva. Şi lumea este mulţumită, toţi care au cumpărat struguri anii trecuţi ne caută, pe lângă ei mai aduc şi pe alţii, că au fost mulţumiţi de vinul obţinut din produsele noastre. Într-adevăr, noi dăm mustul aşa cum este el, nedeburbat, pentru că nu avem posibilitatea să deburbăm şi să-l şi dăm omului imediat. Nu avem tehnologia necesară. Şi atunci oamenii sunt mulţumiţi, cu burba care se mai adună îşi fac un pic de ţuică sau ce-şi fac ei”, povestește oenologul.

Astfel, în perioada de cules, când numărul zilierilor e crescut și necesarul de flux numerar destul de mare, soluția cramelor mici o reprezintă vânzarea strugurilor și a mustului. Toate acestea au făcut ca, în timp, crama să cunoască o creștere.

 

Dezvoltare pas cu pas

 

horti 225 vie blaj 5

Pentru a face alți pași spre dezvoltare, așa cum este îmbutelierea, trebuie avut grijă și la alte aspecte. Stabilizarea și detartrarea vinului creează la o firmă mică nişte probleme şi chiar costuri suplimentare. „În următorii ani, poate anul viitor, vrem să rezolvăm şi această problemă, pentru că este foarte greu să vinzi o sticlă de vin şi să nu fie exact aşa cum trebuie, adică limpiditate, să nu se depună bitartatul… pentru că lumea plăteşte şi are nevoie de o anumită calitate. (...) Dar, din păcate, ca să pui vinul pe piaţă la sticlă sunt nişte costuri mari. Şi dacă se întâmplă să-ţi vină înapoi, şi pierderea e pe măsură: pierzi dop, pierzi sticlă, spală, desfă etichetă, capişon... la ora asta nu prea vinzi vinul la aşa un preţ care să-ţi permită să-l aduci înapoi. Noi ne bucurăm dacă vindem vinul şi avem câştigul ăla pe care ni-l propunem noi, ca să putem să mergem înainte, să putem să ne mai dezvoltăm pas cu pas”, ne-a zis în încheiere Dan Moșneag, care se consideră tipicar și nu vrea să sară nicio etapă, deoarece nu va atinge nivelul pe care și-l dorește sau să realizeze un vin de calitate. „Dacă sari nişte etape, n-ai să rezolvi niciodată problema la nivelul pe care ţi l-ai propus. Partea asta de a respecta fiecare etapă este esenţială în realizarea unui vin de calitate. Noi trebuie să înţelegem că doar consumatorul decide ce vrea să consume. Şi atunci noi trebuie să-i asigurăm vinuri de cea mai bună calitate şi care să-l satisfacă. Dacă-l satisface, mai cumpără. De obicei, eu cam aşa sunt. În general dacă-mi place vinul, cu siguranţă consumatorul o să-l aprecieze”.

 

Articol scris de: DELIA CIOBANU & ȘTEFAN RANCU

Publicat în Revista Fermierului, ediția print – martie 2022
Abonamente, aici: https://revistafermierului.ro/magazin/acasa/21-abonament-revista-fermierului-12-luni.html

O vizită în câmpul marilor fermieri este o experiență interesantă, atât pentru reporteri, dar mai ales pentru cei către care aceștia, adică noi, transmit cele mai interesante fragmente din experiența pe care gazda și-o mărturisește. L-am vizitat pe Gheorghe Nițu, acel fermier, doctor agronom, pentru care agricultura nu este loterie. Riscurile sunt calculate și prevăzute. Tot pe post de gazdă a fost, alături de domnul Nițu, și Gheorghe Dumitrescu, șeful fermei de la exploatația Mihăilești și Valea Plopilor, unde am poposit.

DSC05445

Momentul vizitei a fost spre sfârșitul toamnei anului trecut, atunci am mers și am văzut două culturi, pe cea de grâu și pe cea de rapiță. Gheorghe Nițu ne-a explicat condițiile climatice de până la momentul întâlnirii noastre: „Am avut o toamnă lipsită de precipitații începând cu luna iulie și am întârziat, de altfel în ultimii ani, pe baza schimbărilor condițiilor climatice, am împins perioadele de însămânțare cu mai mult în afara epocii optime de acolo, după carte, stricto-sensu, cum am învățat noi la facultate. De pildă, rapița, care trebuia să o punem la sfârșitul lunii august, ne-am dus cu ea aproape de începutul lunii octombrie. În dorința și speranța că vin precipitații. La grâu, la fel, ne-am întins. Ne-am dus cu el după 20 octombrie. Totuși, după aceea, au venit două ploi «agronomice», cum îmi place mie să le spun, ploi sănătoase, cu mai multe cifre, respectiv peste 40, 50 de litri, și ne-au ajutat, pe fondul lucrărilor solului pe care le-am făcut la timp, dar degeaba, dacă nu avea mobilitate, era o problemă cu răsărirea”. Zice că împingând timpul de semănat mai târziu a scăpat și de afide.

DSC05436

 

Grâul, printre cifre

 

Locul unde am stat de vorbă era același în care am mai vorbit și în primăvara anului trecut, doar că era o cultură de rapiță, samulastra pe care o vedeam stând și ea mărturie. Sola despre care vorbim are 45 de hectare și anul acesta a fost semănată cu grâu din soiul Ingenio. Iată cum ne descrie modul de lucru domnul Gheorghe Dumitrescu: „Imediat după recoltarea rapiței, am făcut o lucrare de dezmiriștire a solului,  am scarificat și am așteptat să vină o sfântă de ploaie. Ploaia ne-a ocolit și nu a venit, și nu a venit, și atunci am fost nevoiți să mai forțăm cu o lucrare, de fapt, am fertilizat după prima lucrare de discuire, de după scarificat, am dat 200 de kilograme de complexe 18-48-0, am mai făcut o lucrare și încă o lucrare, deci anul acesta, practic din cauza secetei, care s-a extins, am fost nevoiți să mai facem o lucrare de pregătire a solului. Solul s-a mărunțit în condiții destul de bune, aș spune, nu sută la sută mulțumitor, dar în jur de 90%. Am semănat chiar pe 1 octombrie și am avut noroc că pe 10, 11 octombrie a venit o sfântă de ploaie, bună, în jur de 40 de litri. După cum se vede, grâul arată foarte bine, de mâine o să facem o lucrare de erbicidare, pentru că am stat să răsară cât mai multă buruiană să nu prindem doar samulastra, pentru ca eficacitatea lucrării pe care o facem să crească”.

Dr. ing. Gheorghe Nițu a precizat și ce fel de erbicide folosește: „Lucrăm cu tritosulfuron – adică Biathlon, denumire comercială – cu 714 gr/kg și florasulam 54 de gr/kg, am folosit de vreo doi-trei ani acest erbicid și e minunat, merge și la temperaturi mai joase și curăță bine plantele, lăsându-le libere de buruieni”.

Domnul Dumitrescu a mai precizat că semănatul s-a întins până spre 27 octombrie 2021, având și o perioadă de trei zile de pauză din cauza ploii de care a amintit. Zice că în afară de fertilizarea făcută odată cu semănatul va urma și o fertilizare după erbicidarea amintită, preconizând 50 kg de substanță activă de azot la hectar, pentru ca la intrarea în iarnă să aibă 80, 90 kg de substanță activă azot, pentru a acoperi trei sferturi din cantitatea necesară. De altfel, despre nutriție Gheorghe Nițu spune că „vom urma graficul nostru din ultimii ani, pe fenofaze, păstrând acele proporții în funcție de cartarea agrochimică și având în vedere producțiile programate și randamentele pe care ni le-am propus la hectar, ținând în mână cheltuielile, costurile de producție”.

Spune domnul Dumitrescu că pentru a avea o bună rezistență peste iarnă, „grâul trebuie să fie înfrățit, să aibă patru-cinci frați, să acopere practic terenul; să aibă până la șapte, zece centimetri”. Oricum el nu prea se mai teme de iarnă, pentru că nu prea mai sunt ierni grele, „adică cu geruri năprasnice, iar ca să-l afecteze greu ar trebui un ger de -18, -20°, care să țină o săptămână, că dacă vine într-o noapte, chiar nu este nicio problemă, chiar dacă nu este acoperit de zăpadă. Și să știți că nici rapița, am avut într-o iarnă -18°, într-o singură noapte, nu a avut probleme. Hibrizii de rapiță făcuți în ultimul timp sunt mult mai rezistenți la ger”.

DSC05462

 

Prețuri și nesiguranță în aprovizionare

Spunea la un moment dat domnul Nițu că încearcă să țină în frâu costurile pentru că au cam scăpat de sub control. S-au bucurat fermierii că au avut prețuri bune la producția de anul trecut, dar se pare că pentru prea puțină vreme, pentru că problema actuală este cea a prețurilor la inputuri. „Îngrășămintele au crescut cu 400%. A fost ceva neprevăzut și nu știm unde se vor opri. Nu știm dacă vom mai găsi îngrășăminte. Eu, datorită experienței, mi-am pus bugetul la bătaie și am făcut rost pentru întregul an agricol, dar tot cu 300%, cu 350%, m-am apropiat de 400%”. Este de părere că statul ar trebui să repună în funcțiune combinatele chimice pe care le-a avut, pentru că se teme că altfel nu o să mai avem nici producțiile actuale și că ne vom întoarce la epoca când socoteam „sacii în căruță, nu tonele în camioane”.

 

Piața nu stimulează calitatea

 

Gheorghe Nițu este printre cei care folosește încă soiuri românești, cei mai mulți renunțând la acestea. Zice că la început folosea soiuri românești trei sferturi din cultură, dar că acum a redus la jumătate ca urmare a presiunii pe care piața a pus-o: „Calitatea soiurilor românești, nu o au cele străine. Acelea de afară se îndreaptă mai ales către furaj, nu au calitățile de panificație ale celor românești, dar prețul de valorificare a lor nu acoperă diferența de producție în favoarea celor de afară”, afirmă Gheorghe Nițu. Nici soiurile din import nu le-a ales la întâmplare, „cele mai apropiate de spațiul geografic al nostru, după experiențe minuțioase, făcute pe suprafețe mai mici, apoi mai mari, an de an, și-au făcut loc la noi Ingenio – care a dat producții constante începând de la șapte tone jumate la nouă tone – Avenue, Apilco, Alcantara și altele, soiuri care s-au adaptat condițiilor noastre. Nu luăm un soi pentru că ne-a spus cineva de el, îl testăm întâi în condițiile noastre”.

Legat de soiurile românești pe care le apreciază încă foarte mult, Gheorghe Dumitrescu a ținut să aducă totuși o critică: „Rezistența la boli e cam scăzută. Nu s-a lucrat în ultimii ani pe creșterea rezistenței la boli. Primăvara, dacă e mai ploioasă, pe lângă banii pe care trebuie să-i dai pe tratament, nici nu poți să-l dai la momentul oportun; dacă ai pierdut o săptămână, zece zile și nu ai putut să intri, deja ți-a mâncat o parte din bucătăria plantei și deja producția ți-a fost diminuată. Am avut în 2021 o diminuare a producției de cel puțin 20% la soiurile românești, din cauza rezistenței reduse la boli. Faptul că am redus de la 70% la 50% prezența soiurilor românești, putem să ajungem și la 10%, este în detrimentul nostru ca țară, dar noi avem nevoie să fim rentabili, dacă pun soiuri românești și țin steagul sus că sunt patriot, dar sunt patriot cu buzunarele goale și ăla care nu e patriot are buzunarele pline…”. Este o dovadă că economia de piață, nereglementată în vreun fel, nu va promova calitatea, ci cantitatea și prețul cel mai mic. Așa se întâmplă în orice domeniu de activitate. Iar interlocutorii noștri sunt pe lângă niște profesioniști pasionați și niște oameni de afaceri care înțeleg, după cum se vede, foarte bine mecanismele economiei de piață.

Gheorghe Nițu continuă să ne atragă atenția asupra unei greșeli pe care mulți fermierii, luați de valul performanței, o fac. „Cine face 8 tone și le face-n pagubă nu e în regulă. Eu am întâlnit foarte mulți fermieri, nu cu declarații de câmp, la unul chiar am găsit că a livrat producția respectivă, dar e dator. Trebuie să ținem cont de o fișă tehnologică ajustată economic, trebuie să gândim economic. Pe noi nu ne ajută nimeni, nu putem să ne împrumutăm la bănci, că banca zice stop. Deci, noi trebuie să ne gândim foarte atent, fac cinci tone și le fac economii sau fac șapte și mă împrumut? Împrumutul ăsta, ce cotă are din valoarea patrimoniului, din valoarea producției mele? Noi, în general, avem o cotă de îndatorare de 10, 15, 20 %. Mereu gândim că rentabilitatea în agricultură nu e mare”. Evident că oricine se gândește la stilul de lucru al lui Dimitrie Muscă, de la Arad, care investește foarte mult pe hectar, obținând, evident, rezultate mereu spectaculoase, de aceea a ținut și el să adauge: „Iar ca Muscă, cine are... cine are în Europa ca doctorul Muscă? Doctorul Muscă trebuie clonat. Dacă ar fi ca Muscă 20 % ar înnebuni Europa. Și nu-l ascultă..., s-a dus ministrul ăsta, Oros – bine c-a plecat, trebuia să-l plătim, să-l premiem –, n-a înțeles nimic de la el. Să dormi doi ani de zile! Să nu faci nimic! Ce a rămas în urma lui? Praf și pulbere!”.

DSC05461

 

„Nu găsim zilieri aproape deloc”

 

O problemă pe care o cunoaștem ca fiind foarte răspândită îi afectează și pe ei, poate chiar mai intens, este vorba de lipsa forței de muncă. „Situația este foarte grea, mai ales că noi ne aflăm la 25 de kilometri de București, unde toată lumea pleacă. Merg la București cu o plasă și un buchet de flori, se duc și vând, și se întorc acasă cu 50, 70, 80, 100 de lei. Noi nu găsim zilieri aproape deloc, foarte rar dacă găsești. Dar dacă te duci dimineață la cârciumă, găsești aceiași oameni în fiecare zi. Deci asta este cea mai mare problemă a agriculturii. Norocul nostru este dezvoltarea mașinilor și utilajelor care înlocuiesc forța de muncă umană. Îmi aduc aminte, când m-am angajat eu, această întreprindere avea 1.000 de zilieri, că aveam ferme de legume, ferme de pomi, ferme de semințe de legume..., era  o nebunie, căram cu toții din toate comunele astea cu mașinile. Acum, dacă ai nevoie de doi zilieri, abia îi găsești, te rogi de ăla, «ia-l bă pe unchi-tu ăla», «bă, cam bea», «nu-i dai să bea diseară și mâine dimineață îl aduci, să îmi rezolv și eu treaba», numai așa ne chinuim”, ne explică Dumitrescu, iar Nițu adaugă: „Hai să fim atenți cu aceste ajutoare sociale – avem foarte mulți care trebuie să gândească, dar trebuie să și aplice –, să le dăm celui sărac, care are o problemă reală, nu știu care, poate de tip locomotor, adică celui care-i potrivit, nu să aruncăm cu banii pe fereastră, ca ajutor, ajutor, ajutor, dacă el poate să lucreze, dărâmă munții cu pumnul și nu e bun să lucreze unde trebuie, în legumicultură, în pomicultură, în cultura vegetală – chiar dacă s-a mecanizat destul de mult, mai e nevoie de ei. Păi, dacă noi venim și îi dăm «ajutor» cât ar câștiga el pe câmp, de fapt noi îi dăm sticla de bere în mână, să «îmbrace» bufetele, să stea toată ziua, să se clatine acolo, îl șubrezim și cu sănătatea și nu facem altceva decât... frână”.

DSC05590

 

De rapiță, aproape mulțumit

 

Despre rapiță, directorul Agrozootehnica Mihăilești este foarte mulțumit. Mulțumit de munca inginerului Cătălin Matei, șeful fermei unde am mers să vedem această cultură. La început nu au fost îndeplinite chiar toate condițiile pentru ca toată lumea să fie mulțumită, pentru că au lipsit acele precipitații care ar fi pregătit o răsărire foarte bună, dar nu se poate spune că păreau chiar nemulțumiți. „Rapița arată cam cum trebuie. Cum spune cartea că ar trebui să arate, să intre în anotimpul iarnă cu planta bine dezvoltată, cu o densitate bună de 35 - 45 de plante, așa scrie cartea. Noi avem aici în jur de 35 de plante, sigur, cu un stadiu de dezvoltare nu chiar perfect, neuniform, așa, din cauza lipsei precipitațiilor la vreme. Cu un diametru al tulpinii, cum să cere, aproape de un centimetru, cu un sistem radicular bine dezvoltat. Asta spune că s-au făcut lucrările la timp. Dacă venea și apa..., dar, oricum, a venit ce trebuie. Este înființată după o cultură de grâu pe care dumneavoastră ați văzut-o anul trecut, care a dat aproape de 8 tone de grâu, cu soiul Glosa. Acum avem hibridul Pioneer pe care l-a cultivat domnul inginer anul trecut și a avut succes. A avut peste patru tone, 4200 kg/ha”, arată Gheorghe Nițu.

Inginerul Cătălin Matei vine să adauge niște detalii tehnice legate de această cultură de rapiță, provenită tot de la Corteva, de la Pioneer, un hibrid numit PT298/Agile, pe care-l apreciază pentru rezistența la scuturare – cea mai importantă caracteristică –, productivitate, rezistență la principalele boli, la phoma, la sclerotinia. „Noi, imediat după recoltatul grâului, am venit cu un disc mare, am executat lucrarea de dezmiriștit, imediat cum ne-a permis terenul, pentru că în  perioada aia a fost un pic de umiditate peste ce ne trebuia. Câteva zile, în mod normal, imediat, în spatele combinei trebuie să lucrăm. Apoi am avut lucrarea de scarificat și o trecere cu teradiscul. Deci trei lucruri, mari și late. Două superficiale și una de scarificare.” Zice că patul germinativ trebuie făcut bine, dar nu foarte tare mărunțit, pentru că o eventuală ploaie puternică poate forma o crustă care va împiedica planta să răsară. Cică trebuie un pat puțin mai bine pregătit decât la grâu.

De semănat, au terminat pe data de 3 septembrie 2021, iar semănatul a durat vreo 3-4 zile. Îngrășămintele, le-a administrat înainte de semănat, 250 kg la hectar, iar cu câteva zile înainte de discuția noastră, i-a administrat nitrocalcar, pentru corectarea acidității, și urmează să dea și un fungicid, un tebuconazol, pentru că, spune el „în primăvară, când revine în vegetație trebuie să aibă, fix în momentul acela, substanțele de care are nevoie să poată pleca, le mai completăm și cu niște tratamente foliare, deja i-am dat unul, și urmează și în primăvară, cel puțin două”.

Este foarte interesantă replica pe care a avut-o domnul dr. ing. Gheorghe Nițu atunci când i-am lăudat colaboratorii: „Au experiență, stau cu cartea în mână, citesc în fiecare zi, de altfel, ca și mine. Deviza mea este așa, să fim studenți în fiecare zi. Atunci ținem pasul cu ce trebuie”.

DSC05719

 

Mai puține lucrări, mai multă eficiență

 

Solul poate fi adus la o calitate bună în timp. La efortul și grija investite cu răbdare, el îți răspunde pe măsură. Dar cum faci asta? De aceea este interesant de știut ce fel de abordare au în lucrarea solului. Domnul Nițu ne asigură că este adeptul tehnologiei no-tillage. „Eu, cu școala asta pe care am făcut-o în America, mi-am fixat, încă din anii ‘75, că solul se lucrează altfel. Pe verticală și nu pe orizontală, cum eram obișnuiți și cum învățasem, și am trecut, treptat, când am avut posibilitate să cumpăr și tehnică bună, cu tractoare pe șenile – încă de acum 14-15 ani – și am trecut la acest tip de abordare, cu scarificare și cu lucrări cât se poate de puține pentru a păstra apa, să nu scoatem organismele, se cunosc avantajele și dezavantajele. Sunt în favoarea și în avantajul fermierului, încorporează materie organică, se creează un mulci, sunt foarte multe avantaje. Consumul de carburanți la nivel de 45 - 55 de litri pe hectar, noi mergem pe 55 – 60, dar tendința noastră este să ajungem la 45 de litri pe hectar. Știm cu toții ce prețuri or să atingă și ne dăm seama ce trebuie să facem, mai multe lucrări la o singură trecere.”

Invocă experiența americanilor, pe care îi consideră cei mai buni agricultori, pentru că practică acest tip de agricultură de foarte mulți ani, cu succes. Nu este radical, înțelege că trebuie să te adaptezi situațiilor, „sigur, depinde de sol, zero lucrări se pot face pe un anumit tip de sol. Nu se poate face un șablon pe care să-l aplici peste tot, însă cei care au avut succes, cu randamente și cu o agricultură economică, au practicat această agricultură, cu minimum de lucrări, cu tractoare de mare capacitate, care lucrează în profunzime, la 50-60 de centimetri, mărind spațiul de nutriție al plantelor, ca să-și atingă randamentul și potențialul biologic al amelioratorilor obținut prin cercetare. Că atunci e un agronom satisfăcut, când reușește să obțină ce spune cartea, ceea ce a spus geneticianul,  amelioratorul. Să obțină randamentul maxim al plantei”. Recunosc și el, și colegul său, inginerul Cătălin Matei, că potențialul acesta maxim se poate obține doar în condiții ideale de precipitații, temperatură și aport de substanțe nutritive, fără boli sau dăunători, dar că trebuie tot timpul să ai ca obiectiv atingerea potențialului maxim, să cauți calea cea mai bună, să vezi dacă ai făcut vreo greșeală, pentru a nu o repeta. Cât despre apă, insistă că avem nevoie de ea, să dăm potență celorlalți factori. Dar că sunt posibilități pe care trebuie să le folosim, să găsim acele soluții posibile de a iriga, puțuri, foraje, salba de lacuri și hidrografia bogată, de care consideră că nu ducem lipsă.

Articol publicat în Revista Fermierului, ediția print - februarie 2022
Abonamente, aici: https://revistafermierului.ro/magazin/acasa/21-abonament-revista-fermierului-12-luni.html

Dacă vrei să fii la curent cu ce se întâmplă în agricultura din judeţul Alba, mai precis cu cea din zona Blajului, trebuie să discuți cu Dinu Şandru, fermier care lucrează peste 600 de hectare și îngrijește peste 500 de bovine. Zootehnist de mai bine de 20 de ani, a derulat trei proiecte cu finanțare europeană, în valoare de peste două milioane de euro, pentru a-și dezvolta ferma. Problemele cu care agricultura românească se confruntă nu l-au ocolit și a fost nevoit să aducă forță de muncă de peste hotare. Este de părere că e nevoie de o susținere adecvată din partea statului român și de proiecte strategice pe termen lung.

dinu sandru 1

În anul 2000, fermierul din satul Mănărade, care aparține de orașul Blaj, a achiziţionat opt juninci din rasa Bălţată românească, de la Staţiunea de Cercetare-Dezvoltare pentru Creșterea Bovinelor Târgu-Mureş, pe care a început apoi să le înmulţească din efectivul matcă. Dar dezvoltarea unei ferme presupune investiții pentru achiziția de utilaje sau construirea unor adăposturi adecvate, astfel că accesarea de fonduri europene a reprezentat o soluție pentru mulți fermieri. Astfel, în 2005, Dinu Șandru a depus un proiect prin SAPARD, în valoare de 144.000 de euro, care viza achiziţia de animale şi construirea unui adăpost pentru 50 de capete, plus sală de muls 2x4. „Am finalizat în 2007 primul proiect SAPARD și am decis să mai depun un proiect pentru cumpărarea de utilaje prin PNDR, în valoare de 420.000 de euro, pe care l-am realizat în 2009, iar în 2012 am depus un proiect care mi s-a şi aprobat în același an, de 1.478.000 de euro, pentru construirea adăpostului, plus achiziţie de uscător cereale, depozitare cereale şi o parte din utilajele de care mai aveam nevoie pentru cultura mare”, ne-a povestit fermierul din județul Alba.

dinu sandru 3

La ora actuală, ferma lui Dinu Șandru însumează 520 capete de vaci de lapte, plus tineretul aferent, precum și o suprafaţă arabilă de 610 hectare, plus păşuni. Și-ar fi dorit să acceseze și alți bani de la UE, în perioada 2015-2021, dar nu a mai avut cum din motive financiare, plus că nu mai putea realiza punctajul necesar pentru a fi eligibil, având accesate deja trei proiecte.

 

Procesare și distribuție locală

 

Dezvoltarea fermei a presupus și diversificarea raselor deținute, dar și o fabrică de procesare a laptelui, realizată doar prin investiție proprie. „Am început cu Bălţată românească, am trecut la un moment dat la Holstein Friză, dar fiind foarte pretenţioase am renunţat la o parte din Holstein şi vreau să trec acum pe Montbeliarde şi Jersey. Acestea vor fi rasele de vaci care vor rămâne în fermă, în viitor. Acum avem cam 180 de vaci la muls, am achiziţionat recent din Franţa 66 de juninci Monbeliarde, iar din Danemarca încă 44 de juninci Jersey. Urmează să ne reprofilăm pe alte rase, pentru a fi laptele mai benefic în procesare. Ai un randament mai bun din procesare dacă laptele are proteină ridicată, cu grăsime ridicată. Calitatea produselor lactate este mult mai bună când calitatea laptelui e la un standard mai înalt”, a arătat fermierul.

zoo 223 ferma blaj 6

Strategia pentru distribuția produselor realizate a vizat o piaţă locală, pentru care să fie trimise produse proaspete. „Inclusiv firma are un magazin de prezentare în Blaj, în schimb nu avem acces deocamdată la marile magazine, pentru că acolo se cer nişte condiţii pe care noi nu le îndeplinim, deoarece termenul de valabilitate la produsele noastre, care sunt naturale, e foarte scurt. Cel mai lung termen îl avem la telemeaua proaspătă, de 30 de zile, la caşcaval de 90 de zile sau 120 şi untul, de 90 de zile”, explică Dinu Șandru.

 

Fermă românească, angajați din Nepal

 

Mulți crescători de vaci de lapte afirmă că e  „o adevărată nebunie” să te implici în acest domeniu care te lasă fără vacanţă, libertate și devii practic prizonierul fermei. Dinu Șandru spune chiar că a crește vaci de lapte a devenit o îndeletnicire dificilă chiar și pentru alte țări, mai ales că generațiile care vin nu se arată prea dornice a se mai implica în zootehnie. „Necesită foarte mult timp şi nu mai avem forţa de muncă necesară. Nimeni nu-şi mai doreşte să ajungă în zootehnie. Nici chiar medicii veterinari nu mai vor în fermă, ci să fie agenți de vânzări la medicamente, într-o farmacie veterinară, să trateze animale de companie. Nimeni nu-şi mai sacrifică timpul liber şi familia pentru zootehnie. Am căutat ceva medici veterinari în ultimii doi ani, dar niciun medic veterinar nu‑şi mai doreşte să lucreze efectiv în fermă”, ne-a declarat fermierul, subliniind că, dacă vrei să faci o investiţie la nivel industrial, devine o misiune imposibilă în lipsa unei echipe, indiferent cât de bun profesionist ești tu.

Pentru a depăși provocările cauzate de forţa de muncă, chiar şi de cea necalificată, a decis în urmă cu mai bine de doi ani să aducă muncitori din Nepal. „Am recrutat în prima fază 15 persoane şi, la momentul actual, avem zece persoane, trei femei şi șapte bărbaţi în fermă, cu care facem munca necalificată”, a precizat Dinu Şandru.

zoo 223 ferma blaj 2

 

Roboții, viitorii „angajați” din zootehnie

 

Pentru utilaje spune că nu are probleme atât de mari cu personalul, deoarece a investit foarte mult în tehnică. „Avem utilaje de generaţie nouă care costă şi mulţi bani, dar care și creează confort angajatului. Acesta e singurul avantaj pe care-l avem, acolo nu ducem chiar atât de mare lipsă de forță de muncă precum în ferma de animale, unde viitorul ar fi de robotizare. Pe viitoarea PAC, adică PNS 2023-2027, proiectul pe care aş dori să-l realizez ar fi investiția în roboţi, respectiv robiţi de muls, roboţi de curăţat, roboţi de furajat, indiferent cât ar costa. Să presupunem că m-ar costa două milioane de euro să robotizez toată ferma, tot aş prefera să mai trag zece ani de rate, de proiectare şi de tot, ca să pot să cumpăr roboții”, ne-a spus fermierul.

 

Atitudine conformă realității românești

 

Deși optimist pentru că a realizat cam tot ce și-a propus până în prezent, Dinu Șandru afirmă că viitorul îl vede „un pic în ceaţă”: „Se vor face multe schimbări pe Planul Național Strategic 2023-2027. Vor fi anumite modificări şi vor fi finanţări pe zone – în ultimul timp, a fost mai mult pe zona sudului, unde s-au dezvoltat mai mult ferme. Dar depinde de Ghiduri şi pe ce se bazează Uniunea Europeană să subvenţioneze, să dezvolte mai mult. Îl văd în ceaţă că nu mai avem siguranţă, mai ales în România, din partea instituţiilor care fac legile, nu știu dacă peste doi ani am unde să mai vând produsul, nu știu dacă nu voi avea nişte condiţii foarte grele, de neîndeplinit. Vă dau un exemplu clar, Legea mirosului. Sunt pasibil să iau o amendă oricând, dacă deranjez un trecător.”

Dinu Şandru crede că ne-am schimbat foarte mult ca naţiune și nu mai suportăm nimic. Când a ridicat silozul de porumb, a fost nevoit să treacă prin localitate cu utilaje, tractoare, cu remorci de tonaj mare, ceea ce a nemulțumit localnicii. „În doar trei zile am făcut silozul şi ieşeau la poartă, urlau şi făceau cu mâna că suntem nebuni, că nu mai terminăm odată… şi stăm într-un sat. Oamenii nu mai înţeleg că mai trebuie produsă și mâncare... Eu am fost în Franţa, în Germania, în Danemarca, în Ungaria. Acolo nu are nimeni treabă cu agricultorii. Am rămas surprins când în Franţa am văzut și femei conducând utilaje agricole, inclusiv pe câmp şi prin oraş.”

Este nevoie de crearea unei infrastructuri pentru utilajele agricole, dar până atunci fermierii sunt nevoiți să o folosească pe cea existentă, iar atitudinea localnicilor și a autorităților să se conformeze realității românești.

zoo 223 ferma blaj 5

 

Nu merită să investești într-o țară nesigură, fără strategii

 

O altă provocare pentru agricultorii români este lipsa unor strategii pe termen lung în agricultură. Chiar dacă din 2027 nu ar mai fi subvenţiile agricole, agricultorii cred că existența unei pieţe libere şi corecte le va permite să producă în continuare, deoarece la mâncare nu se poate renunţa. „Ar trebui însă să ne gândim la siguranţa alimentară, la care nu se gândeşte nimeni, indiferent cine vine. «Vin ai noştri, pleacă ai voştri»  rămâne tot la nivelul discuţiei și nu se pune accent pe absolut nimic, ca să avem un viitor în siguranţa alimentară. E nevoie de o strategie pe cel puţin trei sau cinci ani, să ştim: da, putem produce cinci ani o cantitate de lapte... un exemplu este cota de lapte.”

Această lipsă de predictibilitate îl face să afirme că-și va sprijini copiii să-şi facă un viitor în altă parte, pentru că nu merită să stai într-o ţară nesigură care nu-ţi asigură un plan de viitor.

zoo 223 ferma blaj 4

Este necesară susținerea sectoarelor afectate, mai ales în contextul actual, în care prețul tuturor input-urilor a crescut. „Noi vindem laptele astăzi la acelaşi preţ ca şi acum un an, când motorina era 4,50 lei pe litru, acum trecând de 6 lei, iar statul nu intervine deloc cu o subvenţie indirectă, să zică «stai un pic, nu putem omorî un sector!». Deci e o nesiguranţă mare în ţara noastră, pentru că nu se intervine din partea statului. Într-adevăr, ne-a dat subvenţia de COVID, dar nu s-a dat cât s-a promis, 100 de euro, ci 69 de euro. Subvenția aceasta a scăzut cam cu 40%. Deci în loc să dai când e greu, tu scazi. E o greşeală mare, pentru nişte investiţii costisitoare. Sincer, dacă lucrurile în viitorii cinci ani, până când termină copiii, cel mare termină inclusiv facultatea, nu se îndreaptă spre o cale mai sigură în România, eu sincer mi-aș sprijini copiii să-şi facă un viitor în altă parte, pentru că nu merită să stai într-o ţară nesigură, care nu-ţi asigură un viitor, un plan de bătaie de viitor”, ne-a zis în încheiere fermierul Dinu Șandru.

Articol scris de: DELIA CIOBANU & ȘTEFAN RANCU

Publicat în Revista Fermierului, ediția print – ianuarie 2022
Abonamente, aici: https://revistafermierului.ro/magazin/acasa/21-abonament-revista-fermierului-12-luni.html
Sâmbătă, 06 Noiembrie 2021 17:19

Agromalim, un târg foarte iubit

La Arad are loc, de peste trei decenii, un târg cu specific agricol. De altfel, pentru dumneavoastră, cititorii noștri, el este atât de cunoscut încât nici nu are rost să îi facem o prezentare prea amplă. Vom rezerva spațiul acesta pentru a vă reda câteva povești și opinii culese de noi de acolo.

Ediția din acest an, desfășurată între 2 și 5 septembrie, s-a socotit a fi a treizeci și una, pentru că aceea de anul trecut nu a avut loc, din motivele cunoscute. 

Prezența la târg, din partea comercianților a fost în parametrii apropiați de cei de dinaintea pandemiei, 230 de firme, dintre care 35 au provenit din străinătate, din Ungaria, Germania, Olanda, Cehia, Bulgaria și Ucraina. În schimb a fost un plus la capitolul vizitatori, nu cu mult, dar suficient să ne dovedească cât de intens își doreau fermierii să vină la un asemenea eveniment. Acum doi ani au fost puțin peste 16 mii de vizitatori, iar acum sau apropiat de 18 mii. 

Această dorință a fost remarcată și de Florin Neacșu, director general adjunct  al NHR Agropartners: „Cred că am așteptat să ne întâlnim, și noi, și fermierii, pentru că am avut contacte cu ei și am sesizat că au nevoie să iasă, să vadă noutăți, să vadă ce mai oferă producătorii sau importatorii de utilaje. Mulți dintre ei sunt dornici să facă investiții și acest târg le dă ocazia să vadă ce mai este nou și să se orienteze asupra unor utilaje de care ar avea nevoie și pe care ar dori să le achiziționeze”, iar Răzvan Tomescu, directorul de marketing al Titan Machinery România, a confirmat: „Da, într-adevăr, ne bucurăm să fim din nou în preajma fermierilor și alături de partenerii noștri, pentru a arăta noile tehnologii și noile produse ale furnizorilor pe care îi promovăm și suntem bucuroși, anul acesta, să venim la Agromalim, un târg de tradiție, pe zona de vest a țării”. Asta, în ciuda faptului că producătorii de mașini și utilaje au reușit să se mai întâlnească cu o parte dintre fermieri, chiar și în perioada pandemiei, pentru că au organizat evenimente proprii, dar prezență așa de mare ca la târgul de la Arad nu aveau cum să aibă. 

Profesorul Constantin Pascal a venit tocmai de la Iași. „Având în vedere faptul că în ultimii doi ani nu au mai fost organizate asemenea evenimente, chiar am vrut să vin să văd ce se mai întâmplă în acest domeniu, care mai este părerea, care mai este optica crescătorilor, care mai este nivelul la care s-a ajuns în ameliorarea acestei specii”, a mărturisit domnia sa referindu-se la crescătorii de oi.

Directorul Agenției Naționale pentru Zootehnie (ANZ), Bela Vaida, zice, caracterizând târgul, „vreau să vă spun, de la bun început, că s-a simțit pandemia de anul trecut, iar această chestiune pot să o confirme cel mai bine crescătorii de animale, pentru că, un an să treacă, doi chiar..., perioadă în care ei nu au comunicat, nu s-au întâlnit, ne-au povestit că a fost un moment destul de greu, dar cu ajutorul lui Dumnezeu și al lor, bineînțeles, iată că în 2021 s-a realizat această expoziție, acest loc unde ei s-au întâlnit din nou și să știți că s-a văzut multă fericire pe fețele lor. Este, într-adevăr, un târg frumos, un moment de bucurie pentru toți agricultorii, în special pentru crescătorii de animale, pentru că ne aflăm în sectorul zootehnic”

Parteneri ai Camerei de Comerț, Industrie și Agricultură a județului Arad, pentru organizarea acestui târg, au fost Consiliul Județean Arad, USAMVB „Regele Mihai al României” Timișoara, Stațiunea de Cercetare Dezvoltare pentru Creșterea Bovinelor Arad, Asociația Aberdeen Angus România, Asociația Crescătorilor de Bovine „Narcisa” Timiș, Oficiul Județean pentru Zootehnie Arad, Asociația Crescătorilor de Animale Arad și ACO Păstorul Crișana. 

Noi ne-am aflat printre partenerii media, de aceea, se înțelege, nu puteam lipsi. Am fost și ne-am bucurat alături de fermieri de posibilitatea revederii cu mai vechii prieteni. Am ales să vorbim cu câțiva dintre ei, cu care am povestit despre ce s-a mai întâmplat de la ultimele întâlniri, cu ce noutăți vor să ne surprindă, pe noi, dar mai ales pe fermieri. Cu alții, poveștile au fost despre problemele pe care le au, pentru că, de, după cum spune unul dintre cei cu care am stat de vorbă, parte a statului, fiind directorul Autorității Naționale de Zootehnie, l-am numit pe domnul Bela Vaida, „probleme sunt multe, s-au acumulat, dar să știți dumneavoastră că este un sector în care, dacă rezolvăm astăzi toate problemele, mâine apar altele, așa că probleme vor fi tot timpul și de aceea suntem aici, noi și dânșii, să rezolvăm aceste probleme”. Aceste spuse se refereau la disputa pe care instituția pe care o conduce o are cu crescătorii de oi. Probabil că nu este chiar un izvor nesecat de probleme, dacă este puțină bunăvoință se mai așterne și echilibrul. 

Vă invităm așadar să parcurgeți cele câteva teme pe care le cuprinde dosarul din ediția de față, organizat astfel, pentru a cinsti într-un fel evenimentul de Arad ce poate fi, în conjunctura actuală, singurul eveniment de acest fel de anul acesta.

Poveștile pe care vă îndemnăm să le parcurgeți sunt despre vaci, rasa Aberdeen Angus, despre oi, mai precis despre rasa Țurcană, despre conflictul pe care crescătorii de oi îl au cu autoritățile, dar și despre temerea că s-ar putea interzice comercializarea animalelor vii. La acestea, din zona zootehnică, adăugăm două din cea a mașinilor și utilajelor agricole. 

Aberdeen Angus, o rasă bine primită în România

De remarcat faptul că, după mai multă vreme, încă de dinainte de pandemie, revine la târg și expoziția de animale. Printre ele, o rasă de taurine care capătă o din ce în ce mai mare apreciere printre crescătorii de la noi, ajungându-se, după cum ne-a spus cel cu care am stat la povești în standul Asociației Aberdeen Angus România, directorul tehnic executiv al acesteia, Ioan Gociman, să avem cea mai mare populație de taurine din rasa de care se ocupă asociația amintită. „Avem mai bine de 1.300 de ferme în toate județele țării, aproximativ 100.000 de capete și, cu bucurie, vă spunem că România, de un an de zile, respectiv Asociația Aberdeen Angus România, înseamnă țara și asociația cu cea mai mare populație de taurine din rasa Aberdeen Angus din Uniunea Europeană. Primul import de asemenea taurine în România a fost în 2008 în Mărginimea Sibiului și, iată că după 13 ani, efectivele de taurine aparținând acestei rase au crescut semnificativ, datorită și susținerii prin subvenții, dar și promovării prin cadrul Asociației Aberdeen Angus România”.

gociman

Practic, Ioan Gociman se ocupă de tot ceea ce înseamnă punerea la dispoziția membrilor a tehnologiei de creștere și, sigur, de reproducție. Asociația, ne spune chiar domnia sa, este împărțită în două departamente, „Departamentul de control oficial pentru performanțele de producție de carne și, cel de-al doilea departament, Registrul genealogic. Suntem singura societate de ameliorare conducătoare a Registrului genealogic pentru rasa Aberdeen Angus în România”. 

Domnul Gociman ne explică și care ar fi principalele motive pentru care această rasă a avut așa succes în România: „Fermierii au început să își dezvolte alte businessuri în domeniul agro-zootehnic, să renunțe la alte rase și să prefere o rasă care se crește mai ușor. Rasa Aberdeen Angus, cu cele două varietăți, varietatea roșie și cea neagră, este o rasă cu fătări ușoare; cu o creștere rapidă, ceea ce ne interesează; este o rasă rezistentă care s-a adaptat bine condițiilor pedoclimatice din România, din experiența fermierilor, rezistă la temperaturi de la -30 ° până la +40 °. Carnea este foarte apreciată, la nivel mondial este considerată „regina cărnii de vită”, pentru că din totalul populației de taurine specializate pentru producția de carne, 70 %, este rasa Aberdeen Angus. Mai exact, la nivel de ADN, la nivel de caractere morfo-productive ale rasei are anumite baze azotate și caractere care dezvoltă a cea marmorare și perselare, respectiv grăsimea intramusculară care îi dă acea calitate specială”.

Realitatea este că lipsa de popularitate a consumului de carne de vită provine și de la faptul că multă vreme la noi s-a consumat o carne de vită fără aceste proprietăți de care amintea interlocutorul nostru și care făcea ca în momentul în care aminteai că vrei să gătești carne de vită te gândeai la o fiertură îndelungată sau la o friptură ațoasă, greu de mestecat. Amuzantă a fost și descrierea tânărului inginer cu care am stat de vorbă: „Eu sunt tânăr, adică născut imediat după revoluție, dar și atunci părinții, din când în când, găteau carne de vită și când știam că se gătește acasă carne de vită, nu știam cum să nu vin acasă. Era tot timpul gătită la cuptor cu morcov, era ațoasă, rămânea între dinți, mai bine mâncam niște Hubba Bubba”.

gociman1

Ferma de testare, un pas făcut

Domnul Gociman spunea la un moment dat despre cele 1.300 de ferme care sunt înscrise în asociație, ceea ce ne-a dus cu gândul la faptul că pe lângă acestea sunt și alte ferme neînscrise și care ar duce la un efectiv și mai mare decât cel amintit de 100 000. El însă, ne contrazice spunând că sunt puține ferme care nu sunt înscrise în cadrul registrului genealogic, apreciind că „din cele aproximativ 100.000 de capete, în care includem vacile matcă, taurii de reproducție și tineretul, undeva la 70 %, vorbim de rasă curată și 30 % de metis cu alte rase. Fermierii din cadrul asociației noastre, în ultimii ani au investit mult în genetică. În cadrul asociației avem în genofondul, în varietatea de gene, în genetica pe care o avem în cadrul asociației, genetică din Canada, Statele Unite, Australia, Marea Britanie, de la cele mai valoroase ferme care cresc taurine rasa Aberdeen Angus de câteva secole. Chiar unele din aceste ferme sunt o parte din fermele fondatoare ale acestei rase. Avem o parte de ferme care produc o genetică foarte valoroasă, dar, cum am învățat și la facultate, vorbim din punct de vedere genetic de acea piramidă în care în vârf avem fermele de elită, am reușit să finalizăm, acum doi ani, ferma de testare a taurinelor din rasa Aberdeen Angus, unde sunt introduși în testare cei mai valoroși tăurași ai rasei.

Din punct de vedere genetic, când vorbim de fenotip, respectiv performanțele animalului și aspectul animalului, este egal cu genotip, bagajul genetic și mediu. Iar noi, în această fermă de testare, introducem tăurașii în același mediu, să vedem care sunt mai performanți, un mic concurs al performanțelor. Acolo, ne dorim, în următoarea perioadă, să dezvoltăm și un laborator pentru analiza materialului seminal, pentru spermograme, cu tot echipamentul, pentru analiza acestui material seminal și de ce nu, Doamne ajută, pe viitor, recoltare material seminal, bancă de gene și stocarea materialului seminal valoros. Și ne dorim, tot în această fermă, să dezvoltăm o tehnologie nouă, se numește «feed efficiency», eficiență furajeră, în care să selectăm animalele din punct de vedere genetic, ele să consume o cantitate cât mai mică de furaj să producă cât mai multă carne de calitate, evident”. 

Auzind aceste aspirații nu poate decât să ne uimească. O adevărată piatră filozofală care transformă, nu în aur, iarba de pe pășuni, ci în hrană foarte apetisantă, și nu oricum, ci din puțin, mult, așa, în ciuda lui Antoine Lavoisier, cu a lui butadă: „În natură, nimic nu se pierde, nimic nu se câștigă, totul se transformă”

Un animal foarte rezistent

Lăsând gluma la o parte, trebuie să evidențiem că această rasă este un dar divin pentru un crescător. Ea valorifică cel mai bine pășunea, consumând doar iarbă, cum se spune, fermierul uită, practic, pe pășune animalul, pentru că o vacă din această rasă fată singură, nu este nevoie să aibă supraveghere, nu trebuie să o mulgi, pentru că vițelul își face treaba 6 luni ca atare. Întrebarea care se pune, la final, cât de mult faci, din puțin, cum spuneam? Adică, ce spor de greutate are? Un răspuns ne oferă interlocutorul nostru, directorul executiv al asociației. „Din punctul de vedere al creșterii taurinelor din rasa Aberdeen Angus, vorbim despre factori interni și factori externi de influență. Numim factorii interni: genetica, starea fiziologică, sex, vârstă, iar factorii externi, care sunt și ei foarte importanți, partea de furaj, de bunăstare, de aer, de apă, de lumină. Din punct de vedere tehnologic, majoritatea fermelor din cadrul asociației noastre s-au dezvoltat și au un potențial tehnologic foarte ridicat, pentru că multe din ele sunt ferme specializate și pe partea producției vegetale și o parte din subproduse le folosesc pentru furajarea taurinelor din rasa Aberdeen Angus, pe perioada de iarnă, pe perioada de stabulație. 

În perioada de vară, taurinele din rasa Aberdeen Angus sunt crescute, majoritatea în sistem extensiv, iar cealaltă perioadă a anului, pe perioada de iarnă, o parte din fermierii le aduc aproape de adăpost, pentru că angusul, nu-i nevoie să-l ții într-un adăpost călduros și închis, din contra el preferă să stea afară, îi faci un pat de paie, îl întreții, din când în când, cu o perie, nici de acoperiș nu are nevoie, e atât de rezistent, sub cerul liber și iarna, și vara. Dar este important, în perioada de iarnă, să-i acorzi un furaj mai bogat în conținut proteic și energetic”, arată Ioan Gociman.

gociman2

Valorificarea, la peste 600 kg

În ceea ce privește vârsta de valorificare a tăurașilor, specialistul de la Asociația Aberdeen Angus România spune că „cei mai mulți o fac la o vârstă de 20-24 de luni, la o greutate de peste 600 kg. Sunt și situații în care unii, în funcție de solicitări, sacrifică la o greutate de 300 kg, acesta fiind sistemul de îngrășare ultra baby beef, baby beef, baby beef precoce, în funcție de clientul final. Și tot la această greutate sunt ferme de reproducție și tineretul îl dau mai departe către îngrășare sau către export. Dar majoritatea fermelor de îngrășare valorifică la o greutate de peste 600 kg, să rămână o carcasă de minimum 300 - 320 kg, în funcție de randamentul la sacrificare, care, la această rasă, variază de la 55% la peste 60%”.

La final am să las un cuvânt în care tânărul și inimosul director al atât de performantei asociații, despre care am tot vorbit, face un fel de declarație de dragoste meseriei pe care o practică, alături de colegii lui și, nu în ultimul rând, o expresie sinceră a unui patriotism viu. „Pentru că activitatea asociației noastre, lăsând la o parte activitatea de bază, de zi cu zi, de a rezolva prompt problemele fermierilor, respectiv activitatea de COP, cea de registru, partea de subvenții, noi, fiind o echipă tânără, în cadrul echipei executive și cu susținerea domnilor din Consiliul Director, suntem ingineri zootehniști la toate universitățile din țară, pasionați de această rasă și de creșterea animalelor, a taurinelor, în special. De aceea am rămas și în România, pentru că avem un vis suprem, cum tot povestim noi, ca România să devină un brand european pentru producția de carne de vită, indiferent de rasă, avem un potențial așa de mare, suprafețe de pășuni așa de mari, pe care rumegătoarele, atât mici, cât și mari, îl pot valorifica și pot să dea plusvaloare în a produce lapte, carne și toate celelalte subproduse”.

Ameliorarea, la un alt nivel

Printre partenerii Camerei de Comerț, Industrie și Agricultură a județului Arad s-a aflat și Asociația Crescătorilor de Ovine Păstorul Crișana, cea care a organizat expoziția de ovine din cadrul târgului. Ne-a făcut plăcere să îl întâlnim la această expoziție pe cel care s-a prezentat ca fiind consultant științific pentru Asociația Păstorul Crișana, dar și un pasionat al creșterii animalelor, fiind, de fapt, profesor de ovine și caprine la „Facultatea de Zootehnie”, de la Universitatea „Ion Ionescu de la Brad” din Iași, care acum se numește „Facultatea de inginerie, resurse animale și alimentare”. De altfel, și universitatea ieșeană și-a schimbat denumirea, din USAMV a devenit „Universitatea pentru Științele Vieții”, denumire urmată, pe mai departe, de numele savantului agronom Ion Ionescu de la Brad. 

profesor

Cu profesorul Constantin Pascal am vorbit cum era firesc despre oi, mai ales despre rasa Țurcană, pe care o consideră, și domnia sa, ca mulți alți specialiști, o suprarasă, ce ar trebui să fie împărțită în alte rase. „Dacă ne uităm doar aici, vedem patru tipuri diferite, asta înseamnă că Țurcana este o rasă cu caractere variabile. Variabilitatea vine și ca urmare a zonei sau arealului mare în care se extinde. Este întâlnită peste tot, din Carpații Meridionali, Carpații Occidentali, inclusiv Carpații Orientali, iar această variabilitate și numărul mare pot crea condiții pentru omologarea de noi rase”. A adăugat pe aceeași temă într-un alt moment al discuției noastre că: „nu poți să ai într-o țară o rasă cu aproape 7 milioane de capete, pentru că o rasă cu asemenea efectiv, vă dați seama că nu are suficientă susținere pentru progres și ăsta este un motiv pentru care cei în drept ar trebui să identifice populațiile care pot reprezenta vârful, pot reprezenta salt, pot reprezenta pârghii pentru ameliorare genetică, pentru creșterea performanțelor și pentru creșterea eficienței economice în exploatarea acestei specii”.

A ținut să atragă atenția că trebuie să se meargă în continuare pe caracteristicile care au făcut-o apreciată. Iar specializarea nu ar trebui să lase nicio caracteristică în urmă, pentru că ea se remarcă și pentru producția de lapte dar și pentru cea de carne. „Dacă discutăm despre Țurcană, obiectivele ar trebui să fie aceleași, ca și până acum. N-ar trebui să ne abatem de la gradul de rezistență la condițiile climatice, pentru că sunt cele mai importante, mai ales acum, când se vede cum se modifică clima. Nu trebuie să neglijăm programele de ameliorare și caracterele care sunt specifice acestor populații. Și tot legat de discuția despre caractere sau despre obiective, având în vedere faptul că țurcana este crescută îndeosebi pentru lapte, toate lucrările de ameliorare trebuie derulate în acest scop, însă, având în vedere faptul că din exploatarea oilor rezultă mai multe producții și dacă asociem aceste producții, ne gândim în mod imediat la producția de carne, nu trebuie să neglijăm în ameliorare și caracterele pentru producția de carne, deoarece carnea vine în completare pentru a aduce venituri importante pentru crescători, mai ales în condițiile actuale, când este căutată peste tot în Europa. Iar carnea de calitate are căutare peste tot”.

oioi

Țurcana nu are o carcasă apreciată în UE

El chiar critică această tendință, de a lua în considerare doar producția de lapte, atunci când se fac planurile de ameliorare, considerând-o vinovată de lipsa de conformitate a carcasei în Uniunea Europeană. „Țurcana este o oaie, într-adevăr, mixtă. Noi am exploatat-o întotdeauna pentru lapte, carnea a fost ca un produs secundar, rezultat din exploatarea oilor pentru lapte. Ani de a rândul am livrat doar berbecuți și femele improprii, neimplicându-ne în programul sau în procesul de ameliorare a acestei producții. Ăsta este motivul pentru care carcasa de ovine de la țurcană nu îndeplinește cerințele sau standardele ridicate din Uniunea Europeană, nu că nu poate fi exportată, însă la alt preț. Carcasa de la țurcană este o carcasă longilină, adică lungă, o carcasă care este dominată, mai ales în zona trenului posterior, de infiltrații mari de grăsime, lucru care nu este agreat de către consumatorul occidental. Marele avantaj al României este faptul că Orientul Mijlociu, Orientul Apropiat solicită oi în viu, pentru că dacă popoarele arabe ar spune că începând de nu știu când nu mai importă în viu, am avea o mare problemă.”

Centrele de testare, o necesitate

Observațiile față de ceea ce reprezintă scopul unui registru genealogic al cărții de rasă, cum este și Țurcana, despre care vorbim, ținut, după cum se știe, de Asociația Crescătorilor de Ovine Păstorul Crișana Arad, sunt destul de critice, în contextul a ceea ce s-a făcut până acum și a ceea ce ar trebui să se facă. „Indiferent de rasă, cel care deține registrul sau cartea de rasă are datoria de a promova plusvaloarea. Întotdeauna, performanța cere calitate. Ar trebui ca în acest registru să fie introduse într-adevăr animale care sunt performante, animale care se disting prin caractere total diferite sau prin nivelul de exprimare a caracterului la un alt nivel sau la un alt palier, față de ceilalți indivizi din cadrul populației. Ameliorarea, pe actualul nivel sau pe aceste coordonate de acum, nu are șanse de reușită. Sunt bani care probabil că se vor pierde. Având în spate experiența de la catedră, cercetarea științifică pot să spun că este necesar ca exploatațiile să fie ierarhizate în funcție de nivelul genetic al populației, să treacă la acea structurare sau piramidă a ameliorării. Nu poți să ai în cadrul unui registru de rasă 3.000 de fermieri care toți să vândă berbeci reproducători. Acești berbeci reproducători trebuie certificați prin anumite standarde. Ei trebuie verificați în stațiuni de testare. Deocamdată, în România nu funcționează asemenea centre de testare.”

oi1

Iată așadar o critică de factură constructivă venită din partea unui consultant, cum s-a autodefinit mai devreme, și, adăugăm noi, foarte competent. Evident că aceste centre de testare ar avea loc în cadrul acelor ferme de elită ce sunt de dorit să apară și pentru care ar mai trebui lucrat din partea autorităților, care sunt chemate să creeze cadrul potrivit. Domnul profesor consideră, asemenea nouă, că acolo își vor găsi locul respectivele centre de testare pe care le vede foarte importante. „În cadrul fermelor de elită trebuie fixate centrele de testare în care berbecii sunt testați după anumite criterii și certificați ca amelioratori. Și acei berbeci sunt difuzați către baza piramidei, iar crescătorii care sunt în vârful piramidei câștigă doar din vânzarea berbecilor considerați ca fiind amelioratori. Ei câștigă pentru că un berbec poată să ajungă și la 1.000 - 1.500 de euro, ba chiar 2.000 de euro. Iar ceilalți câștigă din multiplicare și din creșterea producțiilor. Lucrul acesta este dovedit științific, este dovedit și practic, pentru că în toată Uniunea Europeană, în țările care au zootehnie avansată funcționează această piramida a ameliorării, funcționează aceste centre de testare a berbecilor, a reproducătorilor și certificarea lor pe baza unor criterii pur genetice.”

În plus este convins că astfel va dispărea și incertitudinea în calitatea reproducătorilor care pot fi cumpărați astăzi în baza unor „condiții minimale”, cum s-a exprimat domnia sa. „Dacă ar funcționa această stratificare a efectivelor, dacă ai avea sus fermele de elită, dacă avem centrele de testare, nu vor mai fi dubii, toată lumea care vrea să aplice program de ameliorare cumpără berbeci reproducători doar din aceste centre de testare, pentru că ei sunt verificați și certificați ca fiind amelioratori pentru lapte, carne, pielicele, lână. Și atunci ar dispărea aceste probleme care creează nemulțumiri în rândul crescătorilor.”

Din păcate, ca și noi, este conștient că toate acestea sunt doar o viziune de perspectivă, un deziderat de dorit, dar că nu sunt încă premise pentru împlinirea lui. „Știu că este foarte greu, pentru că fiecare crescător, când stai de vorbă cu el, spune că are cel mai valoros efectiv, ca el n-are nimeni. Dacă îl întrebi, «spune-mi, te rog, care este originea berbecului de aici? Ce performanțe a avut mama lui? Ce performanțe a avut bunica lui?», dă din colț în colț și încearcă să-ți vândă o poveste ieftină. Ăsta este și motivul pentru care apar aceste situații, care, după atâția ani, nu ne fac cinste. Cert este că n-ar trebui să mai fim în anul 2021 la acest nivel.”

Trebuie mers către un alt nivel

Dar în ciuda faptului că îi este greu să fie optimist în această privință, crede că e foarte important să se pornească în direcția respectivă. „Creșterea oilor în România, în mod normal, ar trebui să se îndrepte deja, suntem într-un punct de cotitură, către alte coordonate, nu mai putem sta la nivelul actual, să mergem pe criterii de evaluare subiective. Trebuie să găsim soluții pentru a crește performanța, pentru a crește eficiența economică, să vedem care sunt căile prin care putem interveni, prin mijloace mecanizate, pentru că forța de muncă este foarte, foarte scumpă și nici nu prea o găsim în acest moment, iar din acest punct de vedere, sectorul este deficitar, pentru că nu sunt foarte mulți dispuși să mai stea de dimineață până seara sau să mulgă oaia sau să facă alte activități, iar oaia reclamă prezența omului 24 din 24 de ore, necesită supraveghere și intervenție, dacă vrei să ai performanță. Trebuie să schimbăm foarte multe în viitor, plecând de la selecție. Trebuie să aplicăm selecția pentru muls mecanic, pentru forma glandei mamare. Trebuie să modificăm modul de valorificare a producțiilor, pentru că vânzarea laptelui sub formă de caș proaspăt nematurat nu este o soluție. Fermierii trebuie să înțeleagă să se unească în cooperative pentru a deveni mai puternici, pentru a crea cadru tehnic, astfel încât să valorifice producțiile. La producția de lapte mă refer, în primul rând, și la valorificarea ei sub formă de brânzeturi maturate sau nematurate. Una este să vezi un kilogram de brânză proaspătă, de caș proaspăt, și alta este să vezi să vinzi un kilogram de brânză maturată, cu mucegai verde sau mucegai alb. Prețul la brânză proaspătă este 20 lei, la brânza maturată depășește 40-45 de lei. Și în plus oferă avantajul că poți să o valorifici și iarna, în schimb brânza proaspătă trebuie s-o dai atunci, la orice preț, pentru a nu te întoarce cu ea acasă.”

oi3

Este, în pofida acestei deficiențe, convins de vivacitatea acestei rase, spunând, cu titlu de enunț, că aceasta nu va dispărea din această zonă. „Dacă discutăm în ansamblu despre Țurcană, ea este zeița raselor din România, pentru că pune în valoare ceea ce munții noștri ne oferă și transformă în carne pășunea sau iarba verde, fără mare efort. Ce-am face noi cu iarba verde de pe versanți, dacă n-ar fi Țurcana? Și dați-mi voie să fac o afirmație, pe care mi-o asum, că Țurcana va dispărea când în România sau în această zonă a Europei va dispărea viața, pentru că ea rămâne ancorată pe versanții Carpaților atât cât viața va fi posibilă în aceste areale.”

Ordinul 180, o piatră de poticnire

Dacă, despre un lucru, doi susțin, cu tărie, fie că este alb, fie că este negru, sigur trebuie să ne punem problema că ori greșesc amândoi, și acela ar putea fi roșu, spre exemplu, ori numai unul. Sigur e un singur lucru, amândoi nu pot avea dreptate. Acela care greșește, unul, sau amândoi, fie are o problemă de percepție, fie are un interes, ceea ce poate fi condamnabil. Rezolvarea ar putea veni de la un al treilea. Dar ce te faci dacă nici pe al zecelea nu îl crezi? Iar dacă disputa mai și durează, oare am putea spune că e caz de rea-voință sau neputință de înțelegere și încăpățânare? Nu vreau să spun că această punere în scenă se potrivește leit cu disputa pe care crescătorii de animale o au cu autoritățile, dar ceva, ceva tot e. Acum un an, Agenția Națională pentru Zootehnie „Prof. dr. G. K. Constantinescu” a stat la originea unui ordin, emis de guvern, prin care încerca să reglementeze desfășurarea montei naturale autorizate. În articolul 9 al normelor tehnice, aferente respectivului ordin, se spune: (5) Toți berbecii și țapii prezentați pentru autorizare trebuie să dețină testul de genotipare pentru rezistența la scrapie, conform protocolului de colaborare încheiat între Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor (ANSVSA) și ANZ.

(6) Reproducătorii care participă la programele de ameliorare aprobate, indiferent de specie, trebuie să fie identificați prin analiza grupei sangvine (verificarea filiației), în procent de 3%, din efectivul de masculi existent în exploatație, dar nu mai puțin de 1 cap. În exploatațiile în care rezultatele testării depășesc 20% neconformități, ANZ dispune verificarea întregului efectiv.

Așadar, două teste prin care inițiatorii își doresc, cu siguranță, să aducă un beneficiu mediului de afaceri din zootehnie. Vorbim despre încredere, predictibilitate, sănătatea animalelor, valoare la export și probabil multe alte caracteristici care au stat în intenția legiuitorului. Dar... intenția bună nu a coincis și cu un rezultat bun. Aproape toți crescătorii au fost nemulțumiți. Atât de nemulțumiți, încât au acționat în justiție respectivul ordin. Și, în primă instanță, au câștigat, ba și la recurs. Dacă stăm și numărăm sentințele, ar fi a treilea și a patra care se cheamă că înclină balanța disputei. Oare câte păreri ar trebui să mai vină, să îi convingă pe cei care au emis ordinul că au greșit? E adevărat că am auzit și sintagma, care nu mi se pare deloc deplasată, că adevărul nu depinde de numărul celor care-l contrazic. Oare e cazul aici? Domnul director al ANZ, Vaida Bela, este convins că tot ce a făcut este bine și în folosul crescătorilor. Probabil că la un calcul făcut cu pixul pe hârtie, „dacă facem așa, rezultă asta”, chiar au dreptate. Iată ce spune domnia sa: „Chiar săptămâna trecută am solicitat de la Autoritatea Sanitară Veterinară Națională cât a cheltuit România în ultimii 3 ani pentru închiderea focarelor de scrapie și, vă rog să mă credeți, în 3 ani am cheltuit peste un milion-jumate de euro. Ori cu un milion-jumate dacă noi făceam testele de scrapie, puteam, astăzi să declarăm scrapia din România eradicată și altfel ne priveau statele cu care noi avem relații privind comerțul cu ovine”. Într-adevăr, are dreptate. Dar nu s-a pus problema ca niște bani pe care nu i-am mai cheltui într-un viitor fără scrapie să îi investim azi în procesul de eradicare. S-a pus doar problema că toți posesorii de animale trebuie să facă testul fără de care nu au voie să vândă, atât. Nu s-a indicat nici unde se face acel test, nici cine plătește. Domului Vaida nu i se pare normal ca statul să plătească de fiecare dată, „nu poți cere tot timpul statului român să plătească. Pentru că și statul român plătește din impozite și taxe, dacă statul român tot timpul plătește, de unde mai acumulează alți bani? Eu cred că la un berbec care are o valoare de 2.500 de lei, pe piață, pe motivul că are testul făcut, nu e mult ca proprietarul să cheltuiască 100 de lei. Sigur că și proprietarul spune că mai bine rămâne el cu 100 de lei în buzunar”. Iar trebuie să recunoaștem că are dreptate. Banul public trebuie cheltuit cu mare grijă, el trebuie investit pentru un profit viitor. Dar chiar despre un asemenea profit vorbea însuși domnia sa mai devreme. O economie de un milion-jumate în trei ani, vreme de mulți ani de atunci încolo, de la data eradicării, până atunci vorbim de investiție. Că doar nu vrei să scoți profit din investiția altora?

vaida

Și încă un argument, legat de acest test: „Dacă noi, poate sunt prea optimist, am eradica în 5 ani scrapia din România, gândiți-vă ce ar însemna piața din Turcia, care în momentul de față nu face import de animale din România pe motiv că noi nu suntem declarați ca fiind eradicată scrapia. Păi dacă ar intra turci să cumpere animale de la noi, vă garantez că mielul ar crește, nu ca acuma la 14 lei, poate ajunge la 18 lei pe kilogram în viu. Or, pentru un crescător, ce e așa de greu să facă testul de scrapie, să declarăm odată eradicată boala?”. Adevărat, asta ar părea în favoarea fermierilor, deci ar fi corect să se implice. Dar pentru mulți această socoteală este o vânzare a pielii ursului din pădure, nu ai de unde să știi dacă prețul va evolua astfel, nici dacă turcii nu vor găsi alt nod în papură. 

Problema e că fermierii nu s-au supărat că sunt nevoiți să scoată o sută de lei din buzunarul în care respectiva sută ar fi mai bine să stea, cum spunea domnul Vaida, ci pentru că li s-a cerut să facă un test de azi pe mâine și nu au unde să îl facă. Pentru că așa se întâmplă când faci legi din pix. Uiți să întrebi pe unii care probabil ar ști, „au unde să facă testul fermierii?” „Nu”, poate ar fi răspuns acela. „Atunci hai să facem, cu un milion-jumate de euro, ceva, ca fermierii să aibă unde face testul și apoi dăm ordinul.” Nu e ca atunci când pui căruța înaintea cailor? 

Noi după cine să ne luăm?

Povestea aceasta își găsește locul aici pentru că printre alte multe evenimente care au avut loc la Agromalim 2021 a fost și Conferința națională a crescătorilor de ovine și caprine, cu tema „Zootehnia - performanță, realizări, strategii, oportunități, în sectorul ovin și caprin din România”, conferință la care au participat și oficiali din partea statului, adică reprezentanți ai Direcției Sanitare Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor, ai Agenției Naționale pentru Zootehnie „Prof. dr. G. K. Constantinescu”, precum și reprezentanți ai administrației locale. Cred că este evident pentru oricine că la această întâlnire la care au participat reprezentanți ai crescătorilor din aproape 40 de asociații s-a ridicat, printre altele, și această problemă. 

cioranu

În urma discuțiilor, au rămas mai multe întrebări decât răspunsuri, după cum ne-a precizat președintele ACO Păstorul Crișana, domnul Nicolae Cioranu, care s-a arătat nemulțumit și de faptul că două instituții ale statului au venit și au dat răspunsuri contradictorii. „A fost subiectul care a acaparat cea mai mare parte din conferință, din păcate, fermierilor prezenți le-a fost dat să audă două variante, varianta ANZ și varianta ANSVSA. Cea din urmă susține că dumnealor stăpânesc un program de eradicare a scrapiei cu animale în rasă curată, cu minimum 10 masculi în fermă și așa mai departe. A venit domnul director al Autorității Naționale de Zootehnie care spune „nu, domnule, că și noi avem laborator, și noi avem și asta, și asta, și..., și... și am putea să facem noi”. Întrebarea mea, de față cu toată lumea și la care nu am primit răspuns clar, este următoarea, ce se poate face când sunt două păreri? Fermierii, astăzi, după cine să se ia? Bun și eu am întrebat: «Domnule director, da, aveți un laborator, dar noi, pe lista pe care o avem, de pe documentul primit de la RENAR, instituția care acreditează laboratoarele în România, avem numai trei laboratoare, și alea subordonate autorității veterinare. Laboratorul ANZ nu există pe acea listă. În situația asta, mergem pe încredere? Având test la ANZ, eu pot să îi fac dovada cumpărătorului meu că am un test oficial cu ștampilă, cu răspundere? Că de la ANSVSA așa avem». Eu fac parte din acel program de eradicare a scrapiei, cu ferma mea, în care, anul trecut, când am luat probe, am primit un buletin de analiză, în care specifică fiecare berbec, îmi dovedește din ce categorie de rezistență face parte etc. Părerile au fost împărțite, iar problema a rămas în aer”.

Testul de filiație, util sau inutil?

Vorbind despre testul de filiație, domnul Vaida susține importanța și beneficiile lui. „Testul de filiație confirmă că mama și tata berbecului înscris în certificatul zootehnic sunt animale care și faptic, și scriptic corespund și atunci dispar suspiciunile”. El recunoaște că acest test nu determină valoarea de ameliorare și că nu înlocuiește munca pe care fermierii au făcut-o în registrele genealogice. „Autoritatea competentă, în speță ANZ, nu șterge nicio activitate corectă pe care crescătorii au desfășurat-o atâția ani. Tocmai asta vrem să confirmăm, că ei sunt serioși. Suspiciunea este prea multă și nu neapărat din partea autorității competente. Suspiciune este între ei, crescătorii, nu mai au încredere și atunci o să intervină cineva care să spună, «nu, mă, oameni buni, toți sunteți corecți sau x este corect, y este incorect». Atunci orice cumpărător știe la cine să meargă să cumpere”. Într-adevăr, nevoia de încredere este importantă, dar dacă nu au încredere în registrele de ameliorare, de ce ar avea într-un test care este făcut doar pentru „3 % din efectivul reproducător masculin din exploatație, dar nu mai puțin de un cap” cum s-a și exprimat domnia sa. 

oi2

Beneficiile la care se referă domnul Vaida sunt mai multe, de exemplu acela prin care ar crește sprijinul cuplat pe cap de animal. „Scopul acestor reglementări este ca cel care face selecție și este corect să prospere, iar vânătorii de subvenții, trebuie eliminați. Cei mai interesați de eliminarea vânătorilor de subvenții ar trebui să fie asociațiile de crescătorii de animale, pentru că dacă elimini animalele care nu există, banul care revine unui animal existent crește, pentru că aici, la sprijinul cuplat, modalitatea de calcul este simplă, se alocă fondul și se împarte la numărul de animale eligibile. Cu cât numărul de animale eligibile este mai mic, cu atât suma pe animale este mai mare, atunci nu înțeleg de ce sunt probleme. Anul trecut au fost eligibili la plată, undeva la 3 milioane de capete, a ieșit pe cap de animal 18 euro, sprijin cuplat, dacă ar veni ei, să ne ceară să facem controale acolo unde știu ei că nu este în regulă și am elimina acele animale. Sprijinul cuplat ar putea urca, după estimarea mea, undeva la 25 euro. Ce facem noi, ar trebui să vină asociațiile, să ne spună: de ce nu faceți? Uite, eu știu că ăla n-are animale, de ce îi dați ăluia bani? Nu să fie invers, adică tot noi vrem să facem ceea ce ar trebui să ceară ei să facem, dar tot ei vin și ne dau în instanță pentru anulări și pentru suspendări”.

În replică, fermierii nu înțeleg de ce trebuie sa facă, pe cheltuiala lor, un test care nu se impune ca necesitate. „Domnul profesor Ioan Pădeanu zice așa, regulamentul 1012 spune clar, se cere testul de filiație numai în situația în care se face montă artificială”, îl citează Nicolae Cioranu pe cel pe care îl consideră și imparțial, și competent, justificându-și astfel opoziția. Admite, însă, că dacă există o suspiciune într-o fermă, pot să meargă și să facă acel test. „Noi ne supunem, nicio problemă n-avem nimic împotrivă, dacă ei au suspiciune, să meargă acolo”.

Pare un război economic

Și chiar dacă dezbaterea celor două teste au ocupat cea mai mare parte a timpului de desfășurare a simpozionului găzduit de târgul de la Arad, Agromalim 2021, s-au mai discutat și despre alte probleme ce îi afectează pe fermieri, cum ar fi finanțarea tinerilor fermieri sau comercializarea și transportul animalelor vi. Reacția președintelui ACO Păstorul Crișana a fost una tranșantă, considerând acțiunea un fel de război economic. „Eu rămân la părerea că aceste intervenții ale ONG urilor sunt strict comerciale. Până România a exportat în Iordania o țară mică, cu contingent, nu a fost problemă că se încărcau miei când era 40 °, când era 35 °, nu era nicio problemă. Odată ce am intrat în piața Arabiei Saudite, în piața Emiratelor Arabe, în Golful Persic.... Suntem noi, zic eu, mici, dar, uite, importanți în ochii celor care știu ce putere avem și ce oameni suntem și ce s-ar putea întâmpla dacă sectorul ăsta s-ar dezvolta frumos și ar avea, iată, acest debușeu de export și pe bani frumoși, de ce să nu recunoaștem”.

El susține că fermierii nu țin neapărat să vândă animalele în viu, că ar putea vinde și către abatoare dacă ar fi cine să le cumpere: „Chiar crede cineva că pe fermier îl interesează cine îi bate la poartă să-i cumpere mielul că e abator sau că-i arab? Ce ușor i-ar fi fermierului dacă prețul ar fi același și la unul, și la altul și să facă documente de abatorizare și în momentul în care a plecat de la poartă să nu mai aibă nicio grijă. Să nu ceară accept intrajudețean, să vezi că îl primește sau că nu-l primește, pentru că oricum e ocupat cu lucrul lui și are destul lucru. Important e să vândă și să vândă la un preț corect”.

cioranu1

Până la urmă, trebuie să ne punem și întrebarea „cât de slab comerciant ar trebui să fi, să îți bați joc de marfa pe care ai achiziționat-o spre vânzare?” Un asemenea comerciant nu credem că există. Din contră credem că un comerciant are grijă de acea marfă ca să ajungă, în cazul animalelor vii, acolo unde o exportă, cel puțin la aceeași greutate de la care a pornit. Adică, din câte mai știm și noi, trece o perioadă, mai stă câteva săptămâni, o lună, chiar două luni, comerciantul mai finisează animalele, să le uniformizeze, pentru că le ia de la mai multe ferme. Adică un comerciant, cu siguranță, la un animal viu, are grijă de el pentru ca să câștige bani de pe urma acestui comerț. Probabil că sunt și accidente, pe care nu și le dorește nimeni. Și fermierii suferă, ba de boli, ba de vicisitudinile vremii. Nicolae Cioranu chiar spune: „Și la noi s-au întâmplat accidente ne-au acoperit viscolul oile, la bătrânii noștri le-a luat zăporul Dunării, le-a luat oile, le-au scăpat în vârful sălciilor, i-au omorât pe ciobani. Ce credeți că țurcanele alea frumoase, la iarnă, când dă 100 de litri de ploaie pe metru pătrat și le vezi cu țurțuri pe sub burțile lor, crezi că li-i chiar bine, dar depășim momentul ăla și mergem mai departe”.

Concluzia este că problemele cu care fiecare se confruntă nu vin de niciunde, au cauze obiective, cunoscute, mai mult sau mai puțin, cu rezolvări concrete și punctuale. Pentru asta e nevoie de interes, deschidere și bunăvoință. Suntem convinși că niște oameni politici, fie de pe la noi, fie de pe la Bruxelles, nu au de unde să știe esența fiecărei probleme. Chiar dacă, întâmplător, acei politicieni au trecut prin viața lor și printr-o fermă, vorbind de cazul nostru, nu e obligatoriu să fi avut acea problemă sau poate au uitat, nu e nicio supărare. De neînțeles este doar faptul că nu se consultă cu cei care știu și care, până la urmă, le sunt parteneri în intențiile pe care le au, nici sclavi, nici dușmani. Sau poate ei cred altfel.

O ofertă amplă, de la foarte modern la second-hand

Pe Răzvan Tomescu, directorul de marketing al companiei Titan Machinery România, l-am găsit acolo unde era firesc să îl întâlnim, în cuprinsul întinsului stand al companiei, pregătit foarte bine, că, așa cum și recunoaște, au avut timp. Din mulțimea de mașini și utilaje, unele, aveam să aflăm, au intrat de curând în portofoliul lor. „Am avut ceva timp să ne pregătim, după un an jumate de pandemie, iar ca noutăți, am mărit paleta de furnizori în portofoliul nostru de produse, am demarat un parteneriat cu Unia, cu cei de la Pronar, pe lângă partea de remorci, am început acum să furnizăm și gama Green Line, pentru partea de fân lucernă și cositori. În același timp am semnat un parteneriat și cu Wacker Neuson, care sunt producători de utilaje mici, noi le spunem «între construcții și agricultură», pentru că încărcătoarele frontale își găsesc locul foarte bine și prin ferme. Tot pentru utilaje de construcție, am demarat acum parteneriat și cu cei de la Kovako, care au miniîncărcătoare frontale electrice – intrăm puțin în zona asta electrică, mai eco, astfel încât să mai reducem poluarea”.

tomescu

Realitatea este că am observat și noi evoluția acestei companii care la început comercializa doar tractoare și combine, iar acum au cam toată gama de echipamente necesare unei ferme. Răzvan Tomescu spune că asta și-au și dorit de la bun început: „Într-un fel, să spunem așa, e un vis devenit realitate, pentru că dacă, îmi aduc aminte interviurile de prin 2012-2013, doream să fim un one-stop-shop, în care fermierul vine și găsește utilaje sau găsește produse pentru toate activitățile pe care le desfășoară în fermă. Încet-încet acest țel a deveni realitate și ne putem lăuda zilele acestea cu o gamă diversificată de produse și pentru zona de agricultură și pentru zona de construcții și cu motoare prin combustie și cu motoare electrice și mai nou autonome, care sunt ghidate prin GPS”.

Instrumente pentru o agricultură de precizie

Titan Machinery este prima companie deținătoare de rețea proprie RTK, cu semnal care are o precizie de până la 2,5 centimetri. Iar domnul Tomescu susține că vor să dezvolte continuu această zonă de tehnologizare a agriculturii, fiind motivații de receptivitatea fermierilor: „Pentru că în momentul în care fermierii au constatat eficiența, avantajele și câștigul, până la urmă, că despre asta e vorba, agriculturii de precizie, mulți au venit, au început să vină către noi: «Și cum fac asta? Și cum scot mai mult din terenul pe care-l am?» și atunci am pus Departamentul nostru de Agricultură de Precizie în strânsă legătură cu ei. Generăm și facem proiecte personalizate, de exemplu, anul acesta am încercat semănat variabila la grâu, ceea ce nu s-a încercat până acum și am avut o platformă undeva lângă Furculești, lângă Alexandria în care totul s-a realizat cu tehnologia specifică agriculturi de precizie cu rată variabilă: de la scanare sol, creare hartă, fertilizat variabil, semănat variabil. Recoltatul a fost tradițional, cu sistemul Axial-Flow®, dar tot ce s-a întâmplat acolo a fost cu agricultură de precizie, iar eficiența ajunge undeva până la 25 % economie pentru semințe, partea de combustibil, parte de recoltă suplimentară, sunt avantaje pe care fermierii le pot obține, pentru că pământ nu mai avem să mai cumpărăm, ăla e, și noi, prin sistemele agronomice pe care le aplică producătorii utilajelor pe care le comercializăm, încercăm să îl eficientizăm. După cum vedeți, până și vedeta de anul acesta, un Magnum 400 AF Connect, face parte din noua gamă de utilaje de la Case IH, utilaje interconectate care comunică, și între ele, comunică și cu platforma AFS Connect. Managerul firmei nu mai este obligat să meargă pe câmp să vadă fiecare operator, fiecare utilizator de tractor ce setări are, cum face, vede totul pe platforma online, pur și simplu le transmite un mesaj: «Vezi că ai încărcare mare pe motor; vezi că setarea aia nu e OK». De aici, numai timpul pe care îl economisește, cu eficiența controlului operatorilor, și este un avantaj important”.

titan 1

Soluții împotriva tasării

Pe lângă aceste aspecte ale tehnologiilor de precizie sunt și aspectele tehnice legate de o anumită mecanică a impactului asupra terenului. „Vorbeam de vedeta din spate, Magnum 400 AF Connect, roțile pe care le are, fiind late, fiind mari, tasează solul mai puțin, au o suprafață de contact mai mare și, implicit, o eficiență mai mare la consum. Nu mai există patinaj și, automat, poate să tragă după el un utilaj mai lat.”

Ne-a mărturisit că specialiștii lor îi sfătuiesc pe fermieri să încerce, pe cât posibil, să aibă utilaje complementare, în ceea ce privește lățimea de lucru, astfel încât să aibă cât mai puține suprapuneri de lucrări, să evite tasare și astfel să existe doar câteva cărări tehnologice în solă pentru a putea germina semințele, pentru a se putea dezvolta și astfel să poată scoate cât mai mult din terenul finit pe care îl au. 

Iată așadar o rețetă pe care și-o dorește orice fermier, să-și reducă costurile și să-și crească veniturile. Și totuși această rețetă a eficienței nu este chiar așa de ușor de aplicat pentru ca nu e suficient să îți procuri tehnica necesară, ai nevoie și de cunoștințe pentru a o folosi la parametrii la care ea să îți aducă plusul scontat. 

Instructaj personalizat

Așa cum este de așteptat, specialiștii de la Titan Machinery, în momentul în care livrează un utilaj de o asemenea performanță, dotat cu tehnologii din sfera agriculturii de precizie, fac și instructaj cu operatorul care va urma să lucreze pe el. Răzvan Tomescu ne lămurește și ce se întâmplă dacă sunt mai mulți operatori: „În momentul în care unul dintre clienții noștri solicită sau are nevoie, pentru mai mulți operatori, putem crea traininguri personalizate pe utilajele pe care le au în fermă de la noi. Ne dorim, în viitor, să deschidem un departament separat de training-uri în care, pe perioada iernii, de exemplu, când operatorii nu prea sunt ocupați în campanie, să putem să facem o școlarizare în detaliu, cât se poate de puțin, o practică, pentru că nu mai intri în câmp iarna să faci ceva, dar cel puțin, în hală, să vedem, să le arătăm, cum să lucreze cu ele, cât de mult ajută automatizarea, cu care vin aceste noi tehnologii cu care sunt dotate utilajele pe care pe care le comercializăm”. 

titan 2

Finanțare în sprijinul fermierilor

Un alt aspect de noutate în oferta lor, dar în strânsă legătură cu tehnologiile din sfera agriculturii de precizie, este nivelul de garanție pe care îl acordă. „Anul acesta am demarat un program de 5 ani garanție pentru toate utilajele dotate cu AFS Connect. Așadar tot ce înseamnă utilaj Case IH, de la 150 cp în sus, dotat cu AFS Connect de anul acesta vine cu 5 ani garanție. Avem încredere în produsele pe care le comercializăm. Am avut întotdeauna o strânsă legătură cu fermierii, iar feedbackul lor a ajuns la producători, îmbunătățirile utilajelor s-au făcut și cu ajutorul acestora și de aceea ne putem permite să oferim acești 5 ani garanție utilajelor Case IH AFS Connect”.

Trebuie amintit că anii aceștia din urmă au fost foarte diferiți, adică, pe de o parte a fost dificultatea de rambursare a creditelor, pe care fermierii, ce au achiziționat în rate, le aveau către furnizori, ca urmare a recoltelor distruse în 2020, iar pe de altă parte anul în curs a adus un câștig mai bun, oferindu-le fermierilor ocazia de a putea să vină să achiziționeze alte utilaje. 

În ceea ce privește dificultățile financiare din 2020, Titan Machinery, spune interlocutorul nostru, a avut o relație apropiată cu fermieri, oferindu-le soluții financiare avantajoase: „Am avut campanii de finanțare cu 0 % AVANS, 0 % dobândă în primii unu, doi ani; prima rată după un an jumate; au existat și există în continuare parteneriate cu finanțatorii noștri, care sunt create pe pachete valorice, în funcție de suma pe care dorește să o acceseze fiecare fermier; am creat noi pachete avantajoase de: tractor plus implement sau unu, două implemente, astfel încât să mai putem reduce costurile”. 

titan 3

Un an în creștere

Iar legat de impactul pe care 2021 îl poate avea asupra pieței de mașini și utilaje primim din partea interlocutorului nostru confirmarea a ceea ce presupuneam: „Față de anul trecut, clar, vânzările au crescut, nu suntem la nivelul 2019, dar vânzările au crescut, cu siguranță. Au fost câteva impedimente, ca toată lumea, pe semiconductori, au fost serviciile conexe care ne-au pus câteva bețe în roate, dar consider că am gestionat cu brio solicitările clienților și am putut livra către ei ceea ce și-au dorit. Avantajul nostru fiind și extinderea teritorială în Europa, putând face relocări, ce nu vinde unul vinde altul, adică din punctul ăsta de vedere am putut livra către toate solicitările clienților”.

O platformă pentru second-hand

Ceea ce este evident oricărui este implicat în agricultura din România retehnologizarea încă este necesară la noi în țară. Sunt fermieri care au nevoie, pentru a crește, de utilaje, nu neapărat noi. Pentru ei, și un tractor sau un utilaj la mâna a doua este binevenit, până vor putea să treacă la un nivel superior și să-și poată achiziționa unul nou. Suntem convinși că de această nevoie sunt la curent și companiile distribuitoare de tehnică, așa cum sunt cei de la Titan Machinery, care ne-au confirmat acest lucru: „Am observat o creștere a interesului și pe utilajele second-hand. Și atunci având business-ul ăsta mare, se creează și un buy-back, luăm second-hand, dăm nou, second-hand-ul se rulează. Noi, întotdeauna, utilajele pe care le luăm, ca și buy-back nu doar le spălăm, ca apoi să le scoatem la vânzare, să le facem, acolo trei poze ca la autoturisme, nu, ele intră în service, intră într-o revizie completă, dacă este necesar, se vopsește capotă, se revopsesc toate componentele, se schimbă fluidele necesare, se creează teste de anduranță, astfel încât ceea ce scoatem pe piață să fie niște produse garantate de Titan Machinery. Nu doar luăm de aici și îl vindem dincolo, pentru că, până la urmă, dorința de a crea acea platformă second-hand vine la pachet și cu încrederea pe care dorim s-o aibă clienții în produsele noastre, fie noi, fie second-hand”.

Iar această grijă pentru calitatea produselor trebuia să fie valorificată eficient, iar calea cea mai bună este internetul, ușor de accesat de oricine. De aceea au creat și lansat de curând o platformă proprie de utilaje second-hand, la nivel european. Adresa la care poate fi accesată este https://used.titanmachinery.eu, acolo unde pot fi găsite toate utilajele pe care le gestionează Grupul Titan Mașinării în Europa, fie că sunt din Germania, Ucraina, Bulgaria, Serbia, România. „Este o platformă foarte bine pusă la punct, pentru că ceea ce am încercat să facem în ultimul an a fost să creăm noi o platformă de utilaje second-hand, care să fie preluată de celelalte platforme. Adică nu mai suntem noi aceia care gestionăm 7 stocuri în 7 platforme, acum avem platforma noastră de utilaje second-hand care este preluată de marile platforme europene.”

Și ne-a mai mărturisit Răzvan Tomescu că dificultatea cea mai mare a realizării acestei platforme a fost legată de concordanța pe care specificațiile utilajelor, exprimate în 5 limbi trebuiau să o aibă cu celelalte 5-6 platforme pe care se afișează produsele lor. O nouă dovadă a responsabilității pe care o au față de consumator. 

Noutăți și finanțare de la NHR Agropartners

Cu specialiștii în tehnică agricolă de la NHR Agropartners ne-am revăzut într-un asemenea cadru cam după un an și jumătate. Au mai fost evenimente la care am participat alături de ei, cum ar fi ceea pe care domnul Florin Neacșu a trecut-o la capitolul noutăți, inaugurarea unei filiale noi la Constanța „Un sediu nou, foarte frumos într-un spațiu în apropiere de Ovidiu, pe un teren mare care ne permite să facem și testarea utilajelor, test drive – dacă sunt fermieri interesați –, plus că avem acolo atelier de reparații, cu 6 posturi de lucru, un depozit de piese de schimb, generos și, bineînțeles, birouri moderne și un mediu de lucru foarte plăcut”.

neacsu

Evident că ne așteptam la noutăți mai ales în ceea ce privește flota de utilaje, adică oferta pentru cei interesați. „Ne-am înnoit flota de utilaje, prin faptul că sunt foarte multe modernizări, foarte multe utilaje care satisfac norme de poluare redusă, norma TIER (STAGE) V; avem câteva îmbunătățiri la combine; încărcătoarele cu braț telescopic, cu noi motoare și cu noi transmisii”, a completat Florin Neacșu, iar noi am concluzionat că se păstrează în oferta lor tendința actuală, prin care toți constructorii de utilaje agricole sunt „îndemnați” să producă utilaje care să fie, cum se spune, „prietenoase cu mediul”. „E adevărat, practic legislația europeană impune niște reguli, dar nu numai legislația este determinată, fiecare producător încearcă să-și îmbunătățească produsele și pe lângă faptul că se încadrează în legislație aduc inovații, soluții noi care îmbunătățesc foarte mult produsele. Pentru că vorbim despre autoghidare, agricultură de precizie, agricultură conectată, sunt acele sisteme de control al secțiunilor, ca să se evite suprapunerile, la mașinile de stropit, de împrăștiat îngrășăminte, tocmai pentru ca să reducem cantitatea de pesticide care se dă în anumite locuri și să se distribuie exact cât este nevoie, făcând astfel, pe de o parte economie de substanțe și, pe de altă parte, un impact cât mai redus asupra mediului. Tot în acest scop, acela de a reduce doza de pesticide la hectar și impact mic asupra mediului, la unele mașini, de exemplu, la cele pentru vie, avem soluții tehnice pentru recuperarea surplusului de soluție”.

nhr 1

Rate amânate și dobânzi cât mai mici

Un alt aspect pe care îl au în vedere cei de la NHR Agropartners este finanțarea. Asta și pentru că, așa cum recunosc chiar ei, fermierii au nevoie de așa ceva. „Tot ce s-a întâmplat anul trecut i-a influențat foarte mult și ei încă resimt probleme legate de finanțare și din acest motiv am încercat să îmbunătățim parteneriatele pe care le avem cu anumiți finanțatori, cu care lucrăm de mai mulți ani, să găsim niște soluții care să îi ajute pe fermieri. Adică, fie un avans foarte mic sau începând de la zero; primele rate, cât mai târziu posibil; dobânzile cât mai mici. De asemenea, am mers și pe credit furnizor, în unele situații, pentru ca să îi ajutăm pe fermieri să poată face investiția de care au nevoie și să aibă un timp de răgaz până la prima rată pe care trebuie să o plătească”. 

Trebuie spus că pentru mulți dintre fermieri producțiile de anul acesta au fost mai mari, iar prețul cu care au putut vinde a fost, poate, nesperat de bun, de aceea se poate spune că dispoziția lor spre a-și achiziționa utilaje a crescut. Supoziția noastră a fost confirmată de reprezentantul NHR: „Da, sunt foarte mulți fermieri care și-au cumpărat deja utilaje. Apetitul de achiziție a crescut foarte mult, incomparabil cu anul trecut, dar noi facem comparația cu anii de dinainte pandemie, 2018-2019, iar la ora actuală, pot să spun, că suntem cu vânzările puțin peste nivelul din 2019. Este îmbucurător și ne dă curaj și optimism, pentru ca că până la sfârșitul anului să depășim poate cel mai bun an al nostru”. 

nhr 3

Optimismul lor poate fi și bucuria noastră, căci asta denotă un moment bun în economia agriculturii din țara noastră. Ar fi de mare folos ca și guvernul să contribuie la acest progres și să dea drumul fondurilor europene, acele măsuri destinate dezvoltării exploatațiilor, pentru că așa cum spunea interlocutorul nostru „chiar dacă au început deja măsurile pentru tineri, fermierii așteaptă măsura 4.1 pentru achiziția de utilaje. Sperăm să fie și și aceste surse de finanțare, pentru că pentru fermieri orice sursă care vine în plus, este binevenită și îi ajută foarte mult, deși personal, nu am așa de mari speranțe, pentru că durează foarte mult și nu poți să previzionez, să-ți faci un plan, când va fi implementarea acestor proiecte. Noi sperăm să fie cât mai repede și să fie fonduri suficiente, pentru ca fermierii care au nevoie să-și poată face achizițiile”.

Articol scris de: ȘTEFAN RANCU & ADRIAN NEDELCU

Publicat în Revista Fermierului, ediția print - octombrie 2021
Abonamente, aici: https://revistafermierului.ro/magazin/acasa/21-abonament-revista-fermierului-12-luni.html
Vineri, 05 Noiembrie 2021 15:46

Breaza, regina țurcanelor

Când auzi de Petrila și de Valea Jiului ești tentat să te gândești la cărbune și la extracția sa, mai ales dacă ai făcut liceul în secolul trecut. Actualitatea nu mai este așa. Minele sunt o amintire, iar tradițiile au traversat epoca cărbunelui în valea celor două Jiuri și sunt vii în cu totul altă îndeletnicire, oieritul. Așa se face că bazinul este leagănul viitoarei rase de oi, ce va proveni din actuala varietate, Țurcana Brează.

2

Din discuțiile pe care le-am purtat cu localnicii înțelegem că ocupația tradițională în aceste locuri a fost creșterea oilor, în ciuda faptului că Petrila, localitatea unde am poposit recent, este cunoscută multora dintre noi pentru activitatea minieră. Paradoxul e doar aparent, pentru că dacă cercetăm puțin istoria locurilor, vom vedea că activitatea minieră a început abia prin 1840 – spunem „a început”, dar despre dezvoltare putem vorbi abia în secolul 20 –, pe când locurile sunt atestate documentar încă de prin 1493 –, iar atestarea se referă la ceva existent, deci zona era deja locuită cu mult înainte. Iată pentru ce dăm crezare localnicilor. Un alt paradox este că după revoluție, cu toate că mineritul aproape s-a desființat, numărul efectivelor de oi s-a redus, deși ar fi fost de așteptat să crească, din moment ce oamenii rămăseseră fără muncă. „Îmi aduc aminte că prin anii șaptezeci, zice baciul Eremia Jurj, până prin anii nouăzeci, mina era mină, era lucrul la mină, după ce se termina la mină, fiecare familie avea efectivul de animale intact. Nu știu de ce, după revoluție oamenii au renunțat la animale, în special la oi. Au fost 37 de baci în muntele ăsta, aveam șase sute și ceva de oi, am ajuns la două sute și ceva, deci s-au dus și minele, se duce și oieritul”, încheie baciul care a fost și miner, dar care nu a renunțat la creșterea animalelor, în special a oilor. Pentru că pentru el și pentru cei ca el din zonă, oaia are o însemnătate specială. „Pentru majoritatea momârlanilor noștri, oaia e ceva special, ei îi dai toată atenția. Dacă ai un fân mai bun, îl dai oii, dacă ai otavă din grădină, o dai oii, vaca mănâncă urme, probabil. Oaia e regina”. 

Primarul orașului, Vasile Jurca, spune că se străduiește să oprească acest trend de scădere a interesului pentru oierit – a pus la dispoziția celor interesați suprafața de aproximativ șapte, opt sute de hectare de pășune pe care o deține primăria pe alți versanți ai munților Parâng sau Șureanu – „Cererea de suprafețe de pășunat este acoperită în proporție de aproape 90%, din păcate efectivul de ovine în orașul Petrila, după 1989, a scăzut foarte mult și sunt din ce în ce mai puțini oameni care se îndeletnicesc cu această meserie, iar eu vreau să îi încurajăm și sper să reușim să își crească efectivele, pentru că dacă nu vom face asta, în viitorul apropiat, probabil, oaia o s-o vedem la grădina zoologică”.

Nu vrem să îi contrazicem temerile domnului primar, dar avem o urmă de îndoială că se va întâmpla asta, e prea mult spus, dragostea exprimată de localnici pentru animale pare suficient de intensă să spulbere o astfel de premoniție. Mai ales că tot domnia sa ne spunea că înainte de perioada minieră toată lumea trăia de pe urma creșterii oilor. „Îmi spuneau bunicii și străbunicii că dacă ai peste 50 de oi te țin ele pe tine, dacă ai sub acest număr le ții tu pe ele. Oile le-au asigurat lapte, brânză, carne și îmbrăcăminte, pentru că deși acum lâna nu mai are valoare, în trecut, chiar până la revoluție, lâna avea valoare foarte mare, înainte își confecționau singuri hainele, apoi o valorificau la un preț foarte bun, asigurându-și furaje pentru iarnă, de exemplu.” „10 lei kilogramul era înainte de revoluție, adaugă Adrian Boantă, iar cea de calitatea întâi era chiar 12 lei, aceea de pe spate, nu de pe coadă și de pe burtă. Bătrânii spuneau că veneau din Oltenia și coseau o zi pentru un kg de lână. Aveau mult folos după urma lânii. Apoi a pieilor, și ele aveau valoare bună, era tot așa, 12-15 lei o piele de miel și de oaie, până la 20 de lei se ducea. Acuma le aruncăm pe toate.”

3

Oameni și locuri

Petrila este oraș, chiar frumos. Face parte din județul Hunedoara, fiind situat la marginea de sud-est a lui. Este așezat pe malurile Jiului de Est (numit în trecut Jiul Transilvan sau Unguresc) și a afluentului său Jieț. Locuitorii sunt numiți momârlani. Un nume de care sunt foarte mândri, cu toate că originea apelativului este relativ recentă, destul de neclară și oarecum controversată. Se pare că mai înainte ar fi fost numiți jieni. Un apelativ la care îți vine să te gândești și azi, dacă nu știi despre ei mai mult decât că sunt locuitori ai Văii Jiului.

Oamenii ne-au invitat chiar în locul unde își urcă oile pentru păscut, nu tocmai în vârful muntelui, pe pășunile alpine – acolo unde iarba e mică și grasă și de unde coboară oile foarte robuste –, pentru că nu ne țineau pe noi picioarele, ci pe un vârf relativ mai mic – și el destul de sus, la peste 1600 m altitudine –, Dealul Popi – un munte care aparține de Asociația Composesorală „Obștea Jiană”. Acest composesorat este unul de tradiție, fiind înființat în 1886, și a funcționat până în 1947, după care a fost reînființat în 2001. Președinte este Dumitru Răscolean, cel care a ocupat această funcție încă de la reînființare până în 2006, revenind după 2017, ca urmare a faptului că persoana care a condus în restul perioadei, Aurel Marhan, a decedat. De menționat că domnul Răscolean a fost în acea perioadă vicepreședinte. Este o dovadă de stabilitate care cu siguranță a dus și la bunăstarea pe care am întâlnit-o la stâna de pe Dealul Popi.

4

Composesoratul este unul dintre cele mai mari din țară, are 1044 de membri, cu suprafețe diferite, ce compun 5.000 de hectare de pădure și 1.002 hectare de pajiști, cantonate în 9 munți. Au pentru paza și administrarea pădurilor un ocol silvic privat. În ceea ce privește activitatea pastorală, președintele composesoratului spune că au separat-o în două: „Pe de o parte, așezământul pastoral, unde oamenii își prepară brânza, și pe de cealaltă parte, grija pentru animale, așa-zisele saivane, loc unde animalele dorm, cu amenajări moderne, de la panouri fotovoltaice, la instalații tip paratrăsnet, avem inclusiv, eu folosesc un termen pretențios, piscină, care de fapt este un loc betonat unde facem deparazitarea, este îmbăierea care se face primăvara și toamna”. O viziune administrativă interesantă și modernă.

Tradiții și particularități

Momentul primei noastre vizite a fost în primăvară, cu ocazia urcării oilor la munte, atunci când are loc un eveniment tradițional numit  „măsuratul oilor”, fiind un obicei răspândit în foarte multe zone pastorale, cu destule similitudini, dar și cu particularități specifice locului. Specificitatea este atât de evidentă încât fiecare stână are un altfel de calcul al modului de împărțire a produselor obținute. „Fiecare își mulge oile, laptele se măsoară și astfel se știe cantitatea de brânză care revine fiecăruia până în toamnă. Calculul se face în funcție de stână, fiecare are regulile ei”, ne spune Dumitru Andreșoi, președintele Asociației Județene a Crescătorilor de Ovine „Dacia” din Hunedoara. La rândul său, Ioan Vulc, secretarul comisiei tehnice a Registrului Genealogic al rasei Țurcană,  spune, încercând să caracterizeze obiceiul locului: „Fiecare om își ține animalul de coarne, îl mulge și pe urmă măsoară laptele. În funcție de cantitatea de lapte, primește caș. După ce se termină activitatea aceasta de luat premânda, se mai face un măsurat, măsuratul mic, dacă e cazul. Oamenii sunt foarte corecți, foarte transparenți în ceea ce fac, nu se păcălesc unii pe alții, cum se mai întâmpla prin alte locuri, îi dădea 6 kg de brânză și gata și lua și mulți bani pe cap de oaie, pășunatul, paza, vatra focului, astea toate se plăteau de către crescător”.

Măsuratul oilor are loc în jurul Sf. Constantin și Elena, ne explică profesorul Ioan Pădeanu, de la USAMV Timișoara. „După ce oile sunt scoase la munte trei zile și sunt obișnuite cu zona, cu iarba, cu pășunea, atuncea proprietarii de ovine fac această activitate de măsurare a laptelui, tradițională și deosebită. În zona asta nu sunt proprietari de oi cu foarte multe exemplare și atunci formează împreună o turmă mai mare, pentru a o păzi, și de aceea își măsoară laptele pentru a ști cât revine fiecăruia, după care îl transformă în brânzeturi, este o formulă care diferă de la loc la loc. Este o notă de sărbătoare, vine un preot care ține o slujbă și se roagă pentru bunăstarea oierilor, bunăstarea animalelor și bunăstarea stânei, apoi cântă din fluier și stau la povești.”

zoo.219 breaza 50

Dumitru Răscolean zice că momârlanii au un simț pronunțat al proprietății, provenit evident din faptul că nu au cunoscut colectivizarea forțată. „Momârlanii își îngrijesc singuri animalele, o gospodărie nu are mai mult de 50 de oi, pentru că ei lucrau și în industria minieră – sigur, acum sunt și unele cu mai multe oi –, dar ei își măsoară oile, ei ciobănesc și ei își fac brânza. Fac cu rândul, în funcție de cantitatea de lapte și în funcție de numărul de oi, se organizează ciobănitul și își iau cantitatea de brânză, pe care tot ei o prepară”. Și încă o particularitate pe care a ținut să ne-o precizeze, ca argument, președintele composesoratului: „În satele noastre încă se practică îngropatul morților în grădinile caselor, tot un fel de atașament de pământ, de locul de baștină, de proprietate”. El pune pe seama conservatorismului și decizia de a nu strica vechile stâne, deși au construit unele atât de moderne, „vrem să le lăsăm ca zestre, pe mai departe”.

Modernitate în vârf de munte

Gazdă ne-a fost Adrian Boantă, șeful de stână și cel care a organizat evenimentul. Un eveniment care, după cum spune primarul petrilean, este replicat în toată zona. „Lucrurile astea se întâmplă pe toți munții din jurul orașului Petrila, momârlanii au aceeași practică, undeva de la 15 mai până la 1 iunie, toți urcă oile în munții unde sunt arendași sau chiriași, nu neapărat cum sunt cei de aici, membrii composesori, cărora composesoratul le-a pus la dispoziție tot ceea ce vedeți aici, stâna, infrastructura, saivan, inclusiv partea asta de curățat a muntelui, ei vin doar și pășunează cu efectivele lor”. Recunoaștem că ne-a impresionat această infrastructură, de care vorbea primarul, n-ai fi zis că ne aflăm la aproape 1.700 de metri altitudine, arăta ca și cum am fi fost la o stână de la șes, cu toate condițiile de igienă. „Camera de caș este cu gresie și cu faianță, avem dormitoare, avem terasă, avem tot ce ne trebuie, e curățenie, toate deșeurile se bagă în saci și se coboară în oraș la containere”, ne explică Adrian Boantă, iar domnul prof. dr. ing. Gheorghe Neață, acum și director general pe registrul de rasă Țurcană, în cadrul Asociației Crescătorilor de Ovine „Dacia” din Hunedoara, completează: „Aicea este o stână pe profil european, modernă, care are toate facilitățile necesare crescătorilor din zonă, apă curentă, electricitate. Ce am văzut aici este un început către care ar trebui să se îndrepte și acei sceptici care au impresia că telemeaua de oaie obținută la munte este neigienică, din contră”. Adevărul este că sunt condiții chiar pentru un turist din acela foarte simandicos. Intervenția modernității, cum erau panourile fotovoltaice, pe care le-am văzut în apropiere, nu afecta defel frumusețea peisajului – cu munții Parâng la orizont, încă înzăpeziți la finalul lunii mai, când am fost acolo –, cu atât mai puțin calitatea aerului și a hranei după care fiecare aleargă. Cei care vor chiar sunt bineveniți, pentru că sunt spații de cazare acolo. O dovadă că modernitatea poate coexista cu ocupațiile tradiționale. Noi nu credem în teoria conform căreia civilizația va compromite aceste ocupații, civilizația a pătruns de-a lungul istoriei, iar tradiția s-a păstrat. Altceva le alterează, nu știm ce și nici nu face obiectul articolului de față, redăm doar o părere exprimată de domnul Gheorghe Neață: „Pentru ca să poată sta pe munte, să ducă animale la munte e nevoie de bărbați și femei puternice, e nevoie de voinici, care să aibă, în primul rând, pasiunea și dragostea față de animal. Cred că suntem singura țară din Europa care nu a introdus, până acum, sistemul de susținere, acela pe care îl «cânt» eu de ani de zile, „subvenția pe izolare”. Ce-ar fi să dea statul român o subvenție pe cap de animal pentru izolarea lor aici? N-ar fi mare lucru și așa i-ar încuraja. Și atunci ar veni toți, și cei de la câmpie, și munții n-ar mai fi plini de jnepeni, iar pășunile alpine n-ar mai rămâne nevalorificate sau valorificate prin introducerea de pârtii de schi care ar afecta creșterea animalelor”. 

zoo.219 breaza 71

Performanțe la superlativ

Oile pe care le păstoresc ciobanii de acolo sunt din rasa Țurcană. Spunem asta cu puțină reținere pentru că specialiștii care ne-au însoțit vor să impună o altfel de taxonomie și chiar dacă mai este până vor reuși, pe noi ne-au convins. Astfel, rasa numită se dorește a fi considerată suprarasă, iar varietățile actuale să devină rase în sine. Argumentele sunt pertinente, după cum veți vedea. „Țurcana, pentru cine nu știe, trebuie să afle, este o suprarasă, care are patru subpopulații, pe care le putem defini rase. Aici suntem în situația să discutăm despre rasa Brează, o rasă extraordinară, o rasă eumetrică, foarte bună producătoare de lapte și bine adaptată muntelui, această adaptare este motivul pentru care sunt specialiști care o consideră rasă rustică”, spune domnul dr. ing. Gheorghe Neață, cel care și-a propus să înregistreze aceste populații ca rase. El ne explică de ce nu poate fi considerată rasă rustică o rasă de la care se obține un litru de lapte de la o mulsoare. „Rasele rustice au existat, dar trecute printr-un program de ameliorare, încă de prin ‘70 – ’72 – în 1976 s-a definitivat programul de ameliorare la ovine –, iar dacă este cuprinsă în program, nu mai putem să mai spunem că este o rasă rustică, este o rasă ameliorată, o rasă puternică, care, dacă i se pune în față mâncarea care trebuie și i se acordă îngrijirea de care are nevoie, poate să concureze, oricând, cu orice rasă din Europa. Mă străduiesc cât pot să omologăm această populație, dar și pășunile ca fiind ecologice, pentru că ne aflăm într-un loc în care n-a pătruns gram de pesticide sau de îngrășăminte chimice”. Din păcate, spre deosebire de celelalte varietăți ale suprarasei Țurcană, Gheorghe Neață zice că îi va fi mai greu să o omologheze, deoarece este mai puțin numeroasă. „În primul rând, va trebui să o declar o populație în reconstrucție, pentru a o aduce la statusul normal de populație. Acesta e și motivul pentru care am început demersul cu ea, pentru că este mai redusă numeric și apoi voi continua și cu celelalte, Bălă, Oacheșa, și Bucălaia.”

Ameliorarea, un proces științific

De altfel, prezența specialiștilor de la registrul de rasă, din cadrul Asociației Dacia, era legată de dorința acestora de a convinge cât mai mulți crescători să se înscrie în acest registru, pentru a putea să crească baza de selecție a exemplarelor amelioratoare. Asta nu știrbește cu nimic efortul localnicilor din Valea Jiului, care au adus, în timp, oile la aceste performanțe remarcabile. Primarul localității Petrila, Vasile Jurca, a ținut să amintească faptul că materialul genetic de oaie Brează pleacă în toată țara. „O să întâlniți pe la multe ferme mari din țară care s-au axat pe țurcana brează, berbeci luați de aici din orașul Petrila, de la fermierii noștri”. Iar Gheorghe Neață adaugă, legat de asta: „Ceea ce dorim noi este ca Valea Jiului să devină în totalitate ferma de elită de oi breze a României”.

Tocmai de aceea, credem că o abordare științifică a procesului de ameliorare ar fi mult mai eficientă decât cea făcută „la ochi”. Dumitru Andreșoi zice că acest obicei poate fi chiar dăunător: „Pe unele animale le-am stricat noi, pentru că le alegem ochiometric, arată bine, dar nu au producție. De aceea e foarte important controlul oficial și registrul genealogic, acolo nu poți să minți, cifrele nu te mint. Ai introdus niște date, niște producții și ele îți dau ca rezultat valoarea animalului, dacă este ameliorator sau nu”. Și-a propus să devină chiar el un exemplu pentru ceilalți crescători de oi. „Eu sunt crescător consacrat de bucălaie, dar acum, în cadrul fermelor, avem nuclee din toate ecotipurile, pentru că am vrut să dau exemplu mai întâi la mine în fermă și pe urmă la ceilalți, pentru că puterea exemplului la noi, la ciobani, contează foarte mult. Breaza originală se află aici, în bazinul Petroșaniului, la momârlani, unde sunt efective mai mici, dar de valoare genetică extraordinară și merită lucrat pe ele ca selecție, de aceea facem eforturi foarte mari, ca asociație, să îi prindem în controlul oficial al producțiilor, pentru că e păcat să nu încercăm să perfecționăm acest animal, pentru că are potențial foarte mare, are niște performanțe fantastice pentru o oaie care nu e furajată suplimentar. Ea se hrănește numai din covorul vegetal, cu iarbă, și avem exemplare care depășesc doi litri de lapte pe zi. Rivalizează cu rasele consacrate din Europa.”

Procesul prin care se face controlul oficial al performanței nu coincide prin nimic cu tradiția la care am participat. „Nu are legătură această tradiție cu controlul oficial pentru că procedura oficială are drept criteriu de muls dimineața și seara sau dimineața, la prânz și seara, pe când în tradiția măsuratului, oile nu au fost mulse cu o seară înainte, nici în dimineața respectivă, abia la amiază, când se măsoară”, ne-a explicat profesorul Ioan Pădeanu, care ne-a spus și despre metoda pe care o aplică ei cei de la Registrul Genealogic, „Registrul genealogic de la Deva, societatea de ameliorare, cum îi spune, că așa e după ordinul 12, aplică metoda A4, adică cel puțin trei mulsori, trei date de muls în care se mulge și dimineața, și seara, și apoi este un program special prin care se calculează producția de lapte muls. La nivel european mai sunt și alte metode, la noi este metoda A4, se face controlul la 30 de zile, plus, minus o zi, pentru că e treabă de programare, mai este A5, care se face la 40 de zile, și A6 la 46 de zile”.

zoo.219 breaza 30

Rasă specializată sau mixtă?

Aici oile sunt mulse de trei ori pe zi până la Sfântul Ilie, după care doar de două ori, ne precizează Adrian Boantă, șeful stânei de pe Dealul Popi. „De când se taie miei, de când începem să le mulgem și până pe 20 iulie, le mulgem de trei ori pe zi, după aceea le lăsăm la două mulsori, pentru că vrem să pună un pic și la spate să se poată mârli.”

Nu este de acord cu ideea de a lăsa să crească mare covorul vegetal. „Pășunea otăvește, dacă o paști constant și rămâne mereu iarbă proaspătă, bună de lapte. Dacă iarba e mai mare, cu vreo 20 de centimetri, oaia o pune jos, o tăvălește și nu o mai mănâncă. Aia e mai mult celuloză, zic eu, după ce se coace, nu mai are grăsimea asta, valoarea asta pe care o are acum. De aceea le și aducem în momentul acesta la munte, le lăsăm să se mârlească între 15 septembrie și 1 octombrie pentru ca să le aducem la momentul ăsta, să valorificăm cât mai bine pășunea, și în momentul ăsta să aibă lapte mult.”

„Laptele mult” este atributul principal al acestei rase. Dumitru Andreșoi, care are în ferma sa toate ecotipurile rasei țurcană, o apreciază ca fiind cea mai bună. „La lapte, într-adevăr, Breaza e numărul unu, deși avem și la celelalte ecotipuri animale valoroase, vârfurile, la care, tot așa, depășim lejer doi litri de lapte pe zi, muls fără furajare suplimentară, numai ce-și câștigă ea din covorul vegetal la pășune”. Baciul Adrian Boantă ne face o recapitulare din 2020: „Anul trecut, de la 230-250 de oi câte avem în stână, am dat undeva aproape de 14.000 de litri de lapte, pe toată vara vorbesc. Ne ajută și timpul, și pășunea, dacă nu ai pășune bună, nu o să poți să menții ritmul ăsta. La noi, și anul trecut a plouat constant”.

Gheorghe Neață zice că Breaza, rasa pe care intenționează să o omologheze, este una mixtă, dar are predispoziție pentru producția de lapte. „Per global se obține, în medie, un litru jumate de lapte pe zi, dar sunt exemplare care dau un litru de lapte la o mulsoare, iar noi prin controlul oficial al performanțelor urmărim să extragem aceste exemplare astfel încât, dirijând reproducția, să obținem din ele berbeci cu care să îmbunătățim alte efective să dea producții mari de lapte”. El o consideră la limita inferioară a raselor specializate pentru că nu primesc în perioada de lactație altceva decât iarba de pe pășune și este convins că dacă ar primi și suplimente, ar avea performanțe mult mai mari. „Dacă ele ar primi numai un supliment vitamino-mineral cu proteine, așa cum trebuie în rație, ar fi extraordinar. Am curaj să fac pariu cu oricine că aceste oi sunt capabile să bată recorduri pe care nu le bănuiți”.

Facem o paranteză acum pentru a spune că ne-am reîntâlnit cu oamenii aceștia în toamnă, cu ocazia întoarcerii de la munte, cum se zice la „coborâtul oilor”. Atunci, la Petrila a fost ținut un târg, și el tradițional. Cu acea ocazie, domnul prof. dr. ing. Gheorghe Neață a venit și mai entuziast în ceea ce privește performanțele în producția de lapte a acestei rase, pe care o consideră mai apropiată de o rasă specializată pentru lapte, chiar dacă este trecută ca o rasă mixtă, fiind o varietate a rasei țurcană. „Și formatul corporal o arată ca o rasă specializată aproape pentru producția de lapte. Iar producțiile de lapte la unele exemplare depășesc doi litri de lapte pe zi, asta spune foarte mult, poate să concureze cu orice fel de rasă specializată din Vest, pentru că, dacă stăm să gândim cum se obține laptele de la această rasă, vedem că e mult mai economic decât laptele obținut de la friză sau de la awassi, sau de la care mai sunt crescute în Occident, pentru că acelea sunt la stabulație și se bazează pe o hrănire superconcentrată, abundent proteică. La această rasă costurile sunt mult mai mici, pentru obținerea unui litru de lapte, față de celelalte rase, nemaivorbind de compoziție și de gust, care se vede și în brânzeturi. Ea ar putea să fie un etalon pentru România în ceea ce privește producția de lapte. Pe lângă asta, datorită formatului corporal mare și longilin, dolicomorf, cum zicem noi, fată miei foarte mari, care cântăresc 7-8 kg la fătare, este un lucru extraordinar, de aici vine și dezvoltarea ulterioară foarte bună și astfel și producția de carne e foarte bună, pentru că în perioada de alăptare îi dă o mare viteză de creștere.”

5

Omologarea, dorință, obligație, datorie

La rândul său, profesorul Ioan Pădeanu spune că este important să fie omologată rasa Brează pentru că „ugerul este perfect și pentru mulsul mecanic, de aceea trebuie să o declarăm ca rasă, să facem selecția și testarea pentru producția de lapte, poate pe semi surori, să vedem metode de testare, sau să încercăm să găsim o genă corelată cu producția de lapte. La capre am făcut un experiment, la Satulung, lângă Baia Mare, este o fermă modernă, este cea mai modernă din centrul Europei, am făcut niște analize pe genomul la caprele care erau în lactație, și la unele am găsit o genă prin care caprele respective în același condiții dădeau cu o sută de litri mai mult pe lactație, decât celelalte. Dorim ca în viitor să încercăm să găsim și la oaie, pentru că ar fi mult, mult mai ușor. Se lucrează la nivel european pe treaba asta, chiar am propus o temă de cercetare prin stațiunea de la Caransebeș, să vedem dacă va fi aprobată, să încercăm să găsim o metodă care să fie foarte exactă și foarte ușor de aplicat cu costuri mici”.

Dumitru Andreșoi, președintele Asociației crescătorilor de oi din Hunedoara, consideră omologarea acestei rase ca o datorie. „Sunt o dorință și o obligație ale noastre, ca asociație conducătoare de registru, să înregistrăm ca rasă aceste patru ecotipuri din cadrul suprarasei țurcana, pentru că e păcat ca țurcana, cu nouă, zece milioane de capete, să nu avem mai multe rase în cadrul acestei suprarase. Colegii din Franța au 60 - 70 de rase, între care sunt unele care au 400 de exemplare.”

Un aspect remarcat de cei care au tot povestit despre această rasă este faptul că nu îi place să stea în turme mari. „Breaza nu este o oaie pe care să poți să o păstrezi în efective de 1.500-2.000 de exemplare, ea, foarte bine, se comportă, până maxim în trei, patru sute de animale într-o turmă, având nevoie de o îngrijire atentă. Pentru că are mameloanele mai mari, trebuie ca mieii să fie ajutați să sugă până la două, trei săptămâni, asta fiind și o dovadă a cantități de lapte pe care o poate da.” Remarca aparține unui fermier obișnuit cu turme mari, l-am numit pe Dumitru Andreșoi, unul dintre cei mai mari fermieri din țară. Și Gheorghe Neață susține aceasta, estimând că este o rasă care nu poate să depășească 50 de exemplare într-o gospodărie. Ca argumente, pe lângă dificultatea în alăptarea mieilor, aduce condițiile de creștere, adică spațiul mic, dat de pășunile care nu sunt foarte întinse, pentru că munții sunt împăduriți, iar ca forță de muncă spune că se potrivește lucrul în familie. Probabil, din aceste cauze cei mai mulți crescători din zonă nu au efective prea mari. Gheorghe Neață spune de asemenea că ar trebui găsite noi forme de sprijin. „Când eram în ministerul agriculturii, am luptat pentru sprijinul voluntar cuplat la ferme mari, nu prea m-am aplecat asupra fermelor mici și am greșit. Sectorul pentru economie defavorizată trebuie să scadă numărul de oi de la 60 la 30, ca să poată să prindă cât mai multe oi din aceste zone, pentru că sunt foarte ușor de urmărit de către crescător.”

Și încă un aspect de particularitate a acestei rase, evidențiat tot de Gheorghe Neață: „Este o rasă care are o gemelaritate ridicată, peste 150% fătări gemelare, în crescătoriile unde este bine întreținută, de aceea putem să facem intensificarea producțiilor în ferme mici, pentru că ea se pretează la creștere în ferme mici”.

Nu știm cum se va numi viitoarea rasă, poate Breaza, Țurcana brează ori cu vreun cuvânt care să indice originea, de Jieț, de Petrila, de Valea Jiului sau cine știe cum, dar, după cum ați văzut, drumul către omologare a început, pentru că – nu-i așa? – totul începe cu o dorință.

zoo.219 breaza 69

Articol scris de: ȘTEFAN RANCU ȘI ADRIAN NEDELCU

Publicat în Revista Fermierului, ediția print - septembrie 2021, unde poate fi citit pe larg
Abonamente, aici: https://revistafermierului.ro/magazin/acasa/21-abonament-revista-fermierului-12-luni.html
Luni, 25 Octombrie 2021 19:26

Viticultura de pe Colinele Dobrogei

Lui Panait Trantu, mai toată lumea îi zice Iota Trantu. E un fel de brand, asociat cu regiunea viticolă Murfatlar. E un specialist apreciat și respectat, dovadă că este și președintele Asociației Profesionale Vitivinicole „Colinele Dobrogei”. Am stat de vorbă despre o grămadă de lucruri foarte interesante, despre irigații, despre conversie, despre eforturile pe care cineva trebuie să le facă dacă merge pe acest drum, despre banii care nu prea sunt, sau sunt, dar nu unde ar trebui, despre lipsa forței de muncă, despre poziția vinului românesc pe piața internațională și câte și mai câte. 

0V5A8624

Iota Trantu este din zonă, dobrogean, din comuna Stejaru, județul Tulcea. Când era copil, nu voia să facă agricultură, a urmat un liceu teoretic cu profil real și apoi s-a pregătit în domeniul industriei alimentare, fiind absolvent de chimie alimentară, la Galați. Doar că, pe vremea aceea, nu prea alegeai ce vrei tu, ți se dădea o repartiție unde aveau ei nevoie. Iar posturile pe care le primeau cei care absolveau domeniul amintit erau în locurile unde se valorificau produsele de origine animală sau vegetală. Așa a ajuns într-o unitate în care se producea vin, care avea în spate și o însemnată suprafață de vie, vreo 2.300 de hectare. Acolo a făcut ceea ce era pregătit să facă, același lucru pe care îl face și acum. Și nu doar că face același lucru, dar și în același loc, la Cernavodă. O dovadă de consecvență, statornicie și optimism. Ultima calitate răzbate din tot ce face și zice. Nu cred că riscăm prea mult să spunem că această regiune vitivinicolă îi datorează parcursul bun de care se bucură în ultima perioadă, pentru că a crezut în potențialul zonei și i-a încurajat și pe alții să treacă peste problemele care apar mereu.

Deschizător de drumuri

Crama sa, care-i și poartă numele, se află pe locul fostei crame a IAS-ului Cernavodă, al cărei director a și fost, o perioadă. Pentru că IAS-ul rămăsese fără nicio suprafață de vie, toate fuseseră retrocedate foștilor proprietari, în 1999 a hotărât să se privatizeze, înființând compania Vinex Murfatlar. A luat în arendă 300 de hectare de vie, devenind unul dintre primii producători privați de vinuri din țară.

Recunoaște că nu și-a dat seama cât urma să fie de greu, dar a mers înainte. „Cea mai grea perioadă a fost prin anii '98-'99, când la toate unitățile mari au dispărut suprafețele, societatea a intrat în lichidare, dar am avut noroc că îi cunoșteam pe foștii și noii proprietari, care au fost de acord să le iau eu să le lucrez. Am fost nevoit, ca urmare a situației create, nu era nimeni care să dorească să facă lucrul ăsta. Eu eram încrezător, dar a fost partea cea mai grea, nu aveam bani. Nu am avut bani să plătesc prima lună de salarii. Noroc că erau niște firme de inputuri, care îmi ofereau și motorina, îmi dădeau și avansuri, cei la care vindeam vinul, aveam și o relație pe export, și cu ajutorul lor am  reușit să depășesc problemele, ba chiar am putut să cumpăr la un moment dat o parte din suprafețele de vie, clădirile...” Acum lucrează doar 200 de hectare de vie, toate, în proprietatea sa, pe care le-a replantat, între 2005 și 2012, prin programele de reconversie, pe care le consideră foarte reușite. „Programul de reconversie a fost un mare ajutor, în sensul că a venit când trebuia. Suprafețele vechi aveau cel puțin 20-30 de ani, iar un ciclu la vie este de 30-35 de ani, maximum 40 de ani, dacă îl exploatezi foarte bine. Cred că s-au replantat undeva la 34.000-35.000 de hectare, asta începând din 2007 până în prezent.”

În ultima vreme nu se prea mai accesează banii ăștia, din cei 48 de milioane de euro pe an, de vreo 5-6 ani nu se mai accesează decât vreo 15-18 milioane pe an, deși loc pentru replantare mai este destul, dar s-au cam epuizat cei care doresc să își înființeze o suprafață de vie. „Noi în România avem comunicate la Comisia europeană 185.000 de hectare de vie. Până acum. Aceste suprafețe care au fost cu vie, ele există în continuare – ce vedeți dumneavoastră pe terase, acolo unde nu se poate cultiva altceva, cereale –, au rămas. Acum sunt împădurite, neîngrijite. Vă spun că aici, în zona Constanței, avem undeva la 6.000 de hectare care nu sunt plantate. Este teren disponibil, numai că trebuie făcute investiții acolo și trebuie dat ceva, stimulați beneficiarii care accesează aceste programe: ajutor și de la primărie, e vorba de drum de acces, de faptul că te-ncurci de niște proprietari care nu se găsesc, și ca să-ți faci o exploatație viticolă trebuie să ai cel puțin 20-25 de hectare parcele de titluri, nu poți să mergi sacadat cu aceste fâșii, trebuie să lucrezi în sistem intensiv. Și găsești proprietari care nu sunt depistați, terenuri care nu sunt atribuite, iar cei câțiva care vor să planteze se încurcă de anumite suprafețe, de intabulări, de cadastre, de tot ce înseamnă...”

Tehnica lucrărilor din vie este învechită

Din păcate, banii ăștia se pierd, iar viticultorii au nevoie de bani pentru tehnologizarea procesului de producție din vie. Ei, organizațiile de producători, chiar au cerut trecerea acestor bani la investițiile din vie. „Nu știu de ce, ni se tot spune că nu prevăd regulamentele, dar nu prea am găsit în regulamente unde să ne interzică să folosim. Noi, până acum, puteam accesa pentru fermele viticole doar pe AFIR, dar acum, după cum bine știți, nu aveam punctaj, deci în ultimii 7-8 ani, cei cu exploatații viticole n-au putut să-și facă investiții în zona fermelor, începând de la tractoare, combine de recoltat și utilaje de lucrare a solului, nu au avut acces. Pur și simplu. Nu știu cum vor fi, acum, noile Ghiduri ale solicitantului pe AFIR pe măsura 4.1 – 4.2, cum vor arăta și ce punctaj va fi acordat, că, vă dați seama, noi am modernizat unitățile de vinificație, dar avem un handicap la plantațiile de vie, pentru că nu avem automatizare, care ne-ar reduce foarte mult forța manuală de lucru, începând de la mașini de tăiat și mașini de recoltat și de stropit. Toți cei care au accesat și-au cumpărat la nivelul anilor 2000 majoritatea utilajelor, sunt deja 10-11 ani, uzate moral, iar atunci mai exista forță de muncă în România, acum suferim la acest capitol.”

trantu

Capitolul forță de muncă este unul destul de grav în toate domeniile de activitate. Nu avea cum să fie altfel în agricultură, iar în horticultură, în mod special, unde rolul acesteia este foarte mare. „Nu prea găsim oameni să vină la recoltat, forța de muncă pe care o folosim este formată din femei între 60 și 65 de ani, doar ele au mai rămas aici, care mai lucrează în câmp, care sunt și foarte ordonate. În rest, nu mai găsim tineret, pentru că pleacă afară, iar cei care rămân nu vor să vină la muncă. Iar ca să lucrezi cum trebuie, îți trebuie cam o persoană pe hectar, începând cu tot fluxul, de la vița-de-vie până la vin, cam acolo ajungem.”

Producem mai scump, vindem mai ieftin

Lipsa forței de muncă, lipsa utilajelor care să suplinească oamenii duc prețul de producție a vinului în sus. Iar acest aspect se pare ca este unul foarte important în decalajul pe care viticultura noastră îl are față de puterile mari din domeniu. Pentru că degeaba ai o calitate competitivă, dacă cheltuiești mai mult ca să o obții. „S-a început această afacere cu vinuri, în zona privată, cam după anul 2000, și pentru că suntem într-o piață concurențială, față de țările cu tradiții noi am fost dezavantajați, pentru că nu am avut terenuri, nu am avut tehnologie, nu am avut bani. Noi suntem, în acești 20 de ani, la scara investițiilor în viticultură, într-o perioadă de început. Cramele din România sunt foarte bine dotate, noi producem vinuri de calitate, dar față de concurență nu avem piață. Piața din România nu este la un nivel la care să poată să absoarbă ce producem noi și atunci e nevoie să ne adresăm și către piețele de afară, iar  pe acestea noi nu avem un nume. Pe piața europeană și americană România nu a fost cunoscută, poate doar cu vinuri foarte ieftine. Or, un produs ca să fie și foarte bun, și ieftin nu prea se poate. Noi avem costurile de producție mai mari decât ei, pentru că ei s-au tehnologizat mult mai rapid decât noi, au acces la fonduri, la împrumuturi cu dobânzi foarte mici.”

Nu se pune doar problema că nu avem acces pe piețele europene, așa-zise consacrate, nouă ne e greu să pătrundem pe orice fel de piață. „Peste tot există o piață, ea trebuie exploatată. Ca să ajungi pe această piață, trebuie să ai turnee de promovare. Noi nu suntem în stare să facem asta, nu avem bugete, nici nu suntem ajutați de instituțiile din țară. Ca să penetrezi într-o țară, nu te duci o singură dată, cu un stand, și gata. Trebuie să lucrezi 3-4 ani, să fie ceva consistent. Trebuie să investești cam 50000 de euro într-o țară pe an. Iar dacă țara respectivă nu mai este atractivă după ce ai investit? Sau te răzgândești între timp. Iar banii europeni pe care i-am putea accesa pentru asta se obțin foarte greu. Am colegi care au încercat și au renunțat. Se derulează foarte greu. Este foarte multă birocrație.”

Pe lângă aceste probleme pe care le ridică potențialul redus de care dispun viticultorii noștri pentru a pătrunde pe alte piețe, se adaugă o discrepanță între proporția cererii de vinuri albe comparativ cu cele roșii. În România piața solicită 70% vinuri albe, în timp ce în vest proporția este inversată. Cum să îți coordonezi producția? Dacă produci pentru piața locală, insiști pe producerea vinurilor albe, dar aceasta nefiind capabilă să absoarbă cantitatea produsă, reorientarea către export se lovește de lipsa cererii de vinuri albe în acea zonă. Cum o dai tot nu e bine. Tradiția consumului este, în opinia lui Iota Trantu, legată de nivelul de trai, de unele cutume. „Nu am avut un cult al vinurilor roșii. Asta este de înțeles, românul încă nu consumă vinuri la restaurant, pentru un vin roșu trebuie să ai un așezământ, trebuie să consumi carne roșie, să stai undeva să fie pregătită, carne condimentată, la noi cel mai mare consum se face la evenimente, sâmbăta, duminica, la o nuntă, la un botez, plus că e obișnuința asta a șprițului, mai ușor de băut.”

Soiurile românești, cele mai cerute

Consideră că este foarte bine pentru România că s-au plantat foarte multe soiuri românești. „La un moment dat se cam pierduseră, acum vreo 20 de ani. Feteasca neagră, la noi a fost pus în plantație prin anii ’85-’86, până atunci erau suprafețe mici, dar după acești ani s-au plantat suprafețe întinse în podgoria Murfatlar. Acum sunt foarte multe suprafețe cu Fetească albă, Fetească regală, Tămâioasă românească, Fetească neagră, Băbească neagră. Soiuri de care chiar și noi am fost surprinși de ce calitate au. Bineînțeles că au apărut și metode noi de vinificație, utilaje, și le-am scos în valoare, nu că n-ar fi fost ele bune.”

Știm cu toții că sunt regiuni viticole în care predomină ori soiurile albe, ori cele roșii. Iota Trantu ne-a explicat că asta nu vine ca urmare a impunerii din partea vreunei autorități. „Sunt stabilite niște soiuri care sunt potrivite cu zona, foarte multe variante, din care fiecare, după istoricul zonei, cu experiența sa, în baza cunoștințelor pe care le are, își plantează ce soi dorește, în proporția, de alb, de roșu, pe care o consideră potrivită.”

L-am rugat să comenteze acest trend, care se manifestă de vreo 10-15 ani pe piața mondială, de a consuma vinuri tinere, în special albe și roze. A zis că pe de o parte sunt puse în valoare prospețimea, cu aromele de flori proaspete de câmp, dar că ar putea să fie și raționamentul producătorului, care zice „de ce să mai ținem la învechit, atâția ani, și vinul alb, și să nu-l vindem mai repede?”. Despre vinurile roșii zice că se pretează la învechire, „ele trebuie să mai stea, cel puțin un an, prin butoi, apoi să mai stea și prin vinotecă și la sticlă, putând fi consumate mai târziu, peste  doi, trei, cinci ani. Dar asta înseamnă o blocare a unor valori în sticlă și trebuie să și suporți. De aceea e binevenit acest mix prin care consumăm vinurile albe și roze proaspete, ușoare, savuroase, pe care să le bei de plăcere, și vinurile albe care trebuie «împrietenite», să rămână la învechit”. 

Viticultura, cea mai afectată de pandemie

Evident că și pandemia și-a pus amprenta. Mai mult decât asupra altor agricultori. Și nu în zona de producție, ci în cea a vânzărilor, care au fost undeva la 20-30%, față de anul trecut, cel puțin așa susține gazda noastră, care vede și un aspect pozitiv, creșterea vânzărilor pe online, dar asta în condițiile în care acestea erau aproape inexistente. „În România, 90% din consumatori consuma doar la evenimente. A crescut pe piața de online, dar până acum doi ani noi nu prea vindeam mai nimic pe online. E un lucru bun acesta că a crescut, dar nu se acoperă pierderile, pentru că românul nu consumă vin acasă, foarte mult, era obișnuit la petreceri, la evenimente, nu s-a mai ieșit la restaurant, de exemplu, anul trecut, vă spun sincer, pentru cei care lucrează pentru HoReCa, pe produsele premium, vânzările au fost la 50-60% față de 2019. Se vorbește despre un ajutor de 500 de euro pe hectar, o sumă care, zicem noi, nu este suficientă, având în vedere că lucrările pe hectar ajung undeva la 3000-3500 de euro pe fiecare an, 500 de euro însemnând undeva la 15%, foarte puțin.”

trantu roze

O soluție ar fi distilarea vinului care, nefiind vândut, se deteriorează. Dar nu prea sunt distilerii în România. „Producătorii nu vor să se autorizeze pentru distilerie pentru că e birocrația foarte mare. În România nu sunt decât doi-trei producători de țuică autorizați. Restul sunt producători de produse tradiționale și sunt mici care nu apar pe piață, nu se văd sau sunt pe piața nefiscalizată. În celelalte țări, Spania, Italia, Franța, chiar și vecinii noștri bulgari, cam toți producătorii de vin au și distilerie pentru vinars.”

Irigațiile, eterna poveste

O temă extrem de importantă, care și-a pus, și asupra viticultorilor, amprenta foarte puternic, a fost seceta, chiar extremă în Dobrogea. Cultura viței-de-vie, în ciuda prejudecății că seceta ar favoriza o calitate înaltă a vinului obținut, nu este posibilă fără apă. Relația dintre calitate și precipitații este legată de cantitatea acestora, care nu este de dorit a fi prea mare. „Trebuie apă la vie, altfel mor plantele, ca să o înlocuiești îți mai trebuie trei, patru ani, dacă la cultura mare pierzi producția pe anul respectiv, aici pierzi o perioadă de patru, cinci ani, cu cheltuieli foarte mari.”

Iar dacă vorbim despre secetă, vorbim despre irigații. Care nu prea sunt. Iota Trantu s-a îngrijit și de asta, chiar dacă a fost nevoit să plătească mai mult decât face. „Eu sunt primul care a făcut irigații prin picurare în 2008, în vie, în România. Și nu am luat apă nici din canal, nici din Dunăre, am luat apă de la uzina de apă a orașului, la un preț mai mare, dar aveam nevoie. Deși aveam la îndemână aceste surse, nu am putut la vremea respectivă să iau de acolo. Plătesc cu un leu metrul cub, pentru vie nu e chiar scump pentru că nu e nevoie de foarte multă apă, fiind și sistemul de picurare... am nevoie undeva la 70-80 de litri pe metrul pătrat pe an, împărțite pe trei, patru luni, totuși e scumpă apa, în condițiile în care stăm între Dunăre și Canal la câteva sute de metri.”

Alături de el sunt toți cei din zonă. „Noi suntem un caz fericit la Cernavodă, această organizație de udători irigăm toată suprafața de vie pe teritoriul administrativ al localității Cernavodă și sunt undeva la vreo 700 de hectare. Noi irigăm aici cam de 12 ani, față de ceilalți colegi ai noștri din Dobrogea care, cu toate că sunt riverani Dunării sau Canalului, nu au reușit.”

Nu au reușit pentru că nici nu este foarte ușor, chiar dacă sunt fonduri ce pot fi accesate. Fonduri sunt, dar sunt și piedici, uneori de netrecut. Cea mai complicată situație provine din situația de fapt din România, unde pământul este foarte fărâmițat, sunt foarte mulți proprietari, pe mulți nu-i mai știe nimeni, sunt succesiuni nefăcute, iar unii dintre proprietari sunt și de rea-credință. „În lege scrie că trebuie să ai acordul proprietarului, acord notarial, or, unii proprietari nici nu sunt cunoscuți, pe alții nu-i găsești, nu au terenurile intabulate, chiar dacă-l găsești pe proprietar, trebuie să fie terenul intabulat, or, noi știm că în România nici jumătate din terenuri nu sunt intabulate, și te lovești de un proprietar care are o fâșie de 50 m și nu poți să treci conducta. Atunci te lovești pe o organizație mare, cu 5000-6000 de hectare, de un singur proprietar unde nu poți să traversezi și nu se asigură aceste irigații.”

Iota Trantu zice că ar fi și soluții care ar putea fi luate în considerare: „Irigațiile se fac primăvara-vara, nu se fac iarna, și s-ar putea folosi conducte care se pot pune suprateran, deci să nu intri pe proprietatea aceluia sau, chiar dacă ai intra, cu acordul primăriei poți să treci aerian o fâșie de pământ, după aceea s-o muți de acolo, să fie flexibilă”.

O altă problemă de care s-au lovit cei din zona lor este faptul că ANIF-ul nu pompează apă la stațiile de bază. Trebuie să ai o sursă de apă independentă, adică o sursă de apă curgătoare, un lac sau foraje independente. „Cred că ar trebui să regândească guvernanții noștri modul de atribuire a acestor proiecte, și acolo unde nu se poate face prin ANIF, ar trebui să lase producătorii sau cumva să gândească împreună cu autoritățile locale, cu primăriile, pentru că toate localitățile care sunt riverane Dunării și Canalului, până la distanțe de 5-6-7 km, se pot alimenta direct de acolo, ba se poate lua apă și din niște lacuri, Tașaul, Razelm. Acum sunt tehnologii, sunt stații de pompare plutitoare, care nu afectează integritatea malului sau a digului din zona respectivă, și se pot amenaja într-un timp foarte scurt, fără a fi nevoie să refaci această structură mare a ANIF-ului, care durează foarte mult. De 30 de ani, n-au reușit mai nimic și tot ce era s-a distrus. Cred că ar trebui să lase puțin mână liberă sau să acceseze împreună, într-o asociere cu autoritățile locale, cu primăriile, aceste fonduri.”

Consideră că dacă n-ar fi foarte multă birocrație cu mulțimea de aprobări și autorizații, programele de finanțare ar fi foarte bune. „Pentru vie sunt alocați 4000 de euro pe hectar, asta însemnând 75% din investiția necesară în realizarea unui hectar de vie. Nu știu anul ăsta, că am înțeles că s-au scumpit foarte mult toate pompele și conductele pe bază de plastic și inox, este o situație pe plan mondial, s-au dublat prețurile, aud că se și triplează.”

El a implementat recent un program de irigare prin picurare, de altfel foarte dificil și costisitor. „Ca să faci un sistem de irigații prin picurare sunt necesari cam 6000 de euro pe hectar, din care 4000 de euro îi poți lua prin programul de reconversie. Eu aici, pentru 35 de hectare, am îngropat 7 km de conductă principală și vreo 150 km de tub de picurare. Numai să-l întinzi, vă dați seama ce înseamnă.”

Spune că programele pentru susținerea irigațiilor prin picurare, prin APIA, sunt greoaie. „Sunt bani, dar foarte mulți renunță din cauza birocrației, accesează, dar renunță pe parcurs. Ar trebui avute discuții la nivel de minister, să se facă mai accesibil. Această măsură e de vreo doi ani, s-a amânat vreun an și jumătate pentru cei care voiau să pună conducta îngropată, s-a stat pentru ca să schimbe ordinul. Acum sunt mai mulți solicitanți, în cadrul asociației noastre, Colinele Dobrogei, sunt șase care au depus dosare.”

Nici mare, nici mic

Din păcate unitățile mai mici, de câteva hectare, nu sunt prea eficiente economic. Pe de o parte, nu au posibilitatea să construiască o cramă, numai autorizațiile și i-ar copleși, pe de altă parte, dacă reușesc să obțină vinul, vinificat într-o cramă din apropiere, cantitatea obținută nu e nici mică, să o consume singur, dar nici mare să o poată vinde eficient. Marketingul presupune cheltuieli care sunt la fel de mari ca și în cazul în care ai vinde mai mult. Doar un preț foarte mare obținut ar face eficientă o astfel de plantație. Dar cine poate vinde la prețuri foarte mari în România? Gazda noastră a observat că există în asociația pe care o conduce o dilemă printre cei aflați într-o astfel de situație. „Pentru a face un business din treaba asta trebuie să îți mărești suprafața, să treci de 15-20 de hectare, sau lucrezi doar ca hobby, sub un hectar, pentru consumul propriu, iar cei cu patru, cinci, șase hectare, sunt într-o dilemă în momentul acesta dacă să își mărească suprafața sau să o micșoreze.” 

De altfel, în sectorul vitivinicol nu este sprijinită producția în vreun fel, „la noi subvenția este foarte mică, raportată la costurile de producție, adică undeva la 3-5% din costuri pe un an, e doar subvenția pe suprafață, 140 sau 150 de euro pe hectar, în condițiile în care costurile la vie sunt undeva la 2500, 3000 de euro pe hectar, într-un an”.

Specialistul face diferența

Cheltuielile pe care le faci pentru a produce un vin de calitate nu sunt doar în direcția unei tehnologii înalte, ci și în specialiști. „Toți cei care au investit în tehnologie a trebuit să își ia și un specialist care să se priceapă, pentru că vinurile nu se fac singure. Noi am avut o școală bună de oenologi, venită din producție, de la marile unități care s-au desființat între timp, sau școliți afară, iar pe lângă aceștia sunt oenologi veniți de afară, de la care am învățat să fim în trendul actual. Sunt și niște oenologi, Flying Winemakers se numesc, care vinifică în primăvară în emisfera sudică și vin în toamnă în emisfera nordică, care au acumulat experiență și se pricep foarte bine la treaba asta. A trebuit să facem și noi aceste angajări de personal, pentru că e bine să vezi ce este nou, fiecare vine dintr-o altă parte, aduce ceva nou, un lucru pe care nu l-ai știut. Apar de la an la an noi metode de vinificație de fermentare, de păstrare de arome, o altă calitate și trebuie să fii în același trend cu lumea nouă din industria vinului. Vinificatorii de la noi s-au specializat și ei și trebuie să caute cea mai potrivită metodă pentru materialul din zona lor. O metodă de vinificație poate fi bună într-un loc, iar în altă zonă, cu un strugure cu alte caracteristici, nu este potrivită.”

Arta culinară, o atracție turistică

Fire optimistă, vede o posibilă creștere a turismului oenologic, „mai ales după această perioadă de pandemie, când lumea a văzut ce înseamnă să stai închis în casă, să vedem în asta o parte bună a acestei pandemii”.

0V5A8684

Crede în potențialul turistic al zonei dobrogene, mai ales din perspectiva unor atracții culinare. „Dobrogea este o zonă bogată în ceea ce privește arta culinară, avem o diversitate mare de etnii și toți au un aport la această bogăție, sunt aici 18 etnii, rar poți găsi undeva acest amalgam. Sunt în lucru foarte multe crame, câteva finalizate, pe partea de turism, și în zona aceasta a Dobrogei peste doi, trei ani vor fi probabil 15 unități de vinificație care pot primi turiști și să le prezinte și partea culinară, asortată cu vinurile pe care le producem.” Există și un of: „Problema este partea de infrastructură, șoselele. Autostrada trece pe aici, dar dacă cobori din ea, s-a terminat.”

Iota Trantu este și președintele Asociației Profesionale Vitivinicole „Colinele Dobrogei”, în care sunt înscriși 68 de cultivatori de viță-de-vie, mici și mari – cel mai mare are 700 de hectare, cei mai mici au câte 3-4 hectare –, acoperind împreună o suprafață de 3.800 de hectare. 90% din suprafață este ocupată cu vii tinere, de maximum 12 ani. Toți cei care activează în asociație produc și vinuri, chiar dacă nu au toți capacități de vinificație, doar vreo 20 au așa ceva, dar acelea sunt noi și dotate, fapt care îi face să aibă o calitate constant bună. „Vinurile din Dobrogea au fost un reviriment pe piața din România. Peste tot în țară, pe unde mergem, toți sunt interesați de vinurile dobrogene. Mergem cu conceptul de «vinuri dobrogene» oriunde, pe la toate degustările, pe la toate festivalurile de vin. Suntem asociați, mergem împreună și e mai bine, că suntem mai mulți, pentru că lumea vede. Noi nu ne considerăm concurenți unul cu celălalt, pentru că suntem din aceeași zonă și trebuie ca toți să avem vinuri de calitate și toți să mergem cu aceeași politică. Am observat că de vreo doi, trei ani și consumatorul a început să perceapă această calitate a vinurilor dobrogene, mai ales că aici avem litoralul și Delta Dunării și vin turiști din toată țara, și când ajung aici sunt interesați să consume vinuri dobrogene.”

Așa cum vă spuneam în deschiderea articolului de față, Iota Trantu este un lider de opinie, credem că nu doar pentru cei din regiune sau din asociația pe care o conduce, ci și pentru oricine îl cunoaște. Conștient de greutăți sau nu, are puterea de a se lupta cu ele și de a le învinge. Sperăm ca și pentru cititorii noștri să fie un model de urmat.

Articol publicat în Revista Fermierului, ediția print - iulie 2021

Abonamente, aici: https://revistafermierului.ro/magazin/acasa/21-abonament-revista-fermierului-12-luni.html

Foto: Crama Trantu

Miercuri, 06 Octombrie 2021 17:53

O reformă foarte radicală

Am purtat recent o discuție cu domnul Achim Irimescu, ministru plenipotenţiar la Reprezentanţa permanentă a României de la Bruxelles, despre mai multe aspecte ce privesc agricultura de pe la noi, dar și de pe plan european sau mondial. O discuție pe care cu siguranță o veți considera foarte interesantă. 

Reporter: Începem dialogul nostru cu o temă foarte fierbinte, cu întâlnirea Consiliului Agrifish în care s-a ajuns şi la un acord în privinţa Politicii Agricole Comune şi cum să fie cuprinsă în cadrul Politicii Agricole Comune strategia privind Pactul Verde European şi, sigur, cealaltă strategie privind Biodiversitatea. Se propusese iniţial un procent foarte mare, era ca o sperietoare pentru bugetul fiecărei ţări membre a Uniunii Europene, dar iată că s-a ajuns la procente şi o perioadă de tranziţie acceptate de toate statele Uniunii.

Achim Irimescu: Da, aşa este, a fost un Consiliu lung, de două zile, şi s-au discutat aspectele cele mai sensibile ale reformei. Acordul realizat între Consiliu şi Parlamentul European este unul politic, acum s-a intrat în faza în care se fac ultimele corecţii tehnice. Şi nu vă ascund faptul că şi noi, România, încă avem câte ceva de reglat, pentru a ajuta fermierii să facă faţă cât mai uşor noilor provocări, pentru că, aşa cum aţi menţionat, viitoarea Politică Agricolă Comună – perioada va fi 2023-2027 – vine cu provocări foarte mari pentru fermieri, pentru că, referindu-mă strict la Pactul Verde European sau Green-Deal, cum i se spune la Bruxelles, şi cele două strategii „De la fermă la furculiţă” sau la consumator şi Biodiversitate vin cu ţinte foarte înalte pentru producţia agricolă europeană. Concret, se propune ca până în 2030 să se reducă pesticidele cu 50%, iar pesticidele periculoase cu alţi 50%, deci o ţintă foarte ambiţioasă, care presupune în mod cert, cel puţin în prima fază, o reducere a producţiei agroalimentare europene, pentru că ştim bine că producţiile se reduc în general destul de mult în urma faptului că nu se mai folosesc pesticide, aşa cum se întâmplă în prezent.

O altă ţintă este reducerea cu 20% a îngrăşămintelor de sinteză, şi aceasta este foarte pretenţioasă, să spunem, dar mai este una extrem de complicată, cea a reducerii utilizării antibioticelor, antimicrobienelor, cum le spune noi, în sectorul animal, cu 50%. Şi cultivarea a 25% din suprafaţa Uniunii Europene cu agricultură organică.

România are undeva până în 3% din suprafaţă agricultură organică sau bio, vorbim despre cea certificată, că altfel România are în zona bio toată suprafaţa de la deal şi munte, dar nu discutăm despre asta, pentru că la nivel organic se discută doar de producţia certificată. În România, estimările arată că nu poate urca la mai mult de 10%, având acest nivel de la care porneşte. Apoi, nu trebuie uitat un fapt esenţial, producţia biologică trebuie să meargă mână în mână cu cererea de produse bio. Deja au apărut probleme, în Austria, spre exemplu, unde s-a depăşit cota de 25%, practic 26% din agricultura austriacă este agricultură bio şi am participat la niște videoconferinţe în care fermierii austrieci se plâng că din cauza faptului că a crescut foarte mult oferta în raport cu cererea se reduc preţurile şi fermierii sunt, mulţi, în prag de faliment. Deci o chestiune extrem de delicată şi, aşa cum spuneam, foarte ambiţioasă această ţintă.

Dar, revenind la corelaţia dintre Green Deal şi cele două strategii, trebuie precizat faptul că Parlamentul European a insistat ca în evaluarea de către Comisie a planurilor strategice – pe care le pregătesc statele membre şi trebuie să le transmită pentru aprobare la 1 ianuarie 2022 la Comisia Europeană, care are opt luni pentru a le aproba, şi care se vor aplica de la 1 ianuarie 2023 – să aibă în vedere introducerea acestor ţinte foarte ambiţioase din cele două strategii care fac parte din Green Deal. Sigur, Consiliul de miniştri s-a opus puternic, justificat pe faptul că aceste strategii în acest moment sunt doar strategii, adică nu sunt regulamente și deci nu există o bază legală. În final nu s-a introdus ca o condiţie esenţială pentru aprobarea planurilor strategice ca statele membre să treacă deja în planul strategic modul în care vor reuşi să atingă aceste ţinte până în 2030, pentru că sigur nu poţi să-ţi imaginezi că dacă pornim din 2028 până în 2030 vom atinge aceste ţinte, deci este evident că va trebui pornit mult mai din vreme pentru a atinge aceste ţinte înalte. Şi în acest context s-a prins în textul regulamentului ca statele membre să abordeze ţintele din cele două strategii în planul strategic, dar aplicarea efectivă să se facă în momentul în care se adoptă baza legală, deci regulamentele pentru ţintele din cele două strategii, „De la fermă la consumator” şi strategia pentru Biodiversitate. Comisia şi-a propus să le adopte până în 2023 inclusiv.

Reporter: Domnule ministru, la Bruxelles se discută pe marginea procentelor medii de utilizare atât a pesticidelor, a îngrăşămintelor, cât şi a antibioticelor în hrana animalelor. În România, noi suntem la un sfert din procentul mediu al multor țări europene. Cum se va lua în calcul pentru fiecare ţară? Există o direcţie în acest sens? Fiecare ţară va lua, probabil, în calcul media de la nivelul european sau cum?

Achim Irimescu: Sigur, şi noi ne-am pus această întrebare şi, ca urmare, în Consiliul de miniştri, nu doar România, ci şi alte state membre au ridicat această chestiune, iar Comisia a fost de acord şi, în final, Parlamentul European, ca fiecare stat membru să aibă în vedere nivelul de la care porneşte. Pentru că dacă ţinem seama de faptul că utilizarea pesticidelor la nivel european mediu este cam 2,6 kg substanţă activă pe hectar, iar România se situează undeva la 0,6 kg, atunci sigur că înseamnă 50% reducere în Germania ceva şi în România altceva. Pentru că, în final, noi suntem oricum sub 50% faţă de ce ar însemna reducerea în state care stau mult mai prost, să spunem, decât România, din acest punct de vedere. Şi, cu certitudine, toată lumea a fost de acord ca să se ţină cont de situaţia exactă din fiecare stat membru. Dacă vă uitaţi, există pe site-ul DG Agricultură o hartă cu nitraţii, de exemplu, şi o să vedeţi acolo că România este pe verde, iar state din vest precum Belgia, Olanda mai ales, dar chiar şi Germania sunt roşii, pentru că au fost perioade lungi în care ei au neglijat problema nitraţilor şi acum stau mult mai prost decât România. Deci avem avantaje din acest punct de vedere, fără doar şi poate.

Reporter: Cu alte cuvinte, există posibilitatea ca România să nu reducă, pentru că n-are de unde să mai reducă, pentru că dacă am ajunge să mai reducem în continuare ar însemna să nu mai producem cereale sau hrană, să nu mai putem apăra plantele de boli şi dăunători, iar în cazul animalelor la fel. 

Achim Irimescu: Absolut. Dar sigur, probabil că un mic gest va trebui să facă şi România, nu 50%, poate 5% să zic, nu ştiu, e greu de pronunțat în acest moment, dar trebuie spus un lucru: utilizarea redusă a pesticidelor va constitui cu certitudine un avantaj competitiv, România se pregăteşte pentru viitor şi va produce culturi cu aport redus de pesticide şi atunci şi la export sau la punerea pe piaţa mondială a produselor din România producătorii români vor fi avantajaţi, pentru că oriunde va fi cartea de vizită: România utilizează pesticide în proporţie mai redusă decât alte state membre.

Reporter: Practic, ţinta noastră ar fi ca până în 2030 să ajungem la 20-25% de suprafață agricolă ecologică certificată, deşi noi avem cred peste jumătate din suprafaţă, cum aminteaţi şi dvs., în zona de deal şi de munte cu siguranţă aşa este, dar ne trebuie patalamaua. Ce facem în sensul acesta? Am putea să venim cu o susţinere mai mare în sprijinul celor care vor să treacă la agricultura ecologică?

Achim Irimescu: Asta este cheia de fapt, deci soluţia ar fi ca fie din bani europeni, fie din bani naţionali, dar cel mai la îndemână ar fi din bani europeni, să se găsească o soluţie să se plătească certificarea, deci pentru micii fermieri din zonele de deal şi de munte, care nu au mijloace nemaipomenite, să se acorde sume pentru certificare, dar, desigur, şi pentru producători medii şi mari, pentru că în noul timp de intervenţie, să spunem eco-schemele, sunt foarte multe posibilităţi de finanţare în condiţiile în care dovedeşti că ceea ce aplici are impact favorabil de mediu şi climă. Am să vă dau un exemplu foarte interesant, care la prima vedere ar putea părea unora chiar ilar: pot fi introduse ca eco-scheme de către fermieri inclusiv activităţile de monitorizare a polenizatorilor. Deci dacă mă apuc şi număr polenizatorii, pot să primesc bani pentru aşa ceva, că intră la impact de mediu favorabil. Deci cu certitudine eu aş vedea şi partea de certificare introdusă în acest sens, pentru a facilita creşterea suprafeţei cultivate ecologic în România.

Reporter: Din păcate, până în prezent aş putea spune că a scăzut suprafaţa, ştiu că ajunsesem aproape la 5-6%, erau optimişti organizaţiile profesionale din sectorul bio din România, dar după aceea nu ştiu ce s-a întâmplat că am luat-o la vale, înapoi, din păcate.

Achim Irimescu: Sigur, e posibil. Nu comentez în ceea ce priveşte nivelul de plată al certificării, care cu certitudine a crescut faţă de momentul în care a demarat România creşterea producţiei ecologice, dar toate sigur sunt legate de piaţă şi pe măsură ce producătorii şi consumatorii înţeleg cu adevărat importanţa agriculturii ecologice, pentru că la prima vedere spre exemplu ne întrebăm „ok, la pesticide reducem, sunt pesticide specifice agriculturii ecologice, să spunem că impactul este foarte favorabil pentru sănătatea omului, dar ce importanţă ar avea, să spunem, la producţia animală?”. Şi acolo, sigur, trebuie menţionat, este interzisă utilizarea antibioticelor, pe care, ştiţi bine, ştim bine cu toţii că la nivel mondial sunt întrebări foarte delicate în ceea ce priveşte rezistenţa la antimicrobiene şi riscul ca la un moment dat bolile să se adapteze viruşii, astfel încât să nu mai fim protejaţi de antibioticele actuale. De aici şi tendinţa de a reduce cât mai mult utilizarea antibioticelor, inclusiv în producţia animalieră. Deci şi la agricultura ecologică din domeniul animal sunt cu certitudine benefice.

Reporter: Aţi amintit ceva mai devreme de eco-scheme, bătălia mare a fost dusă pe procentul care să fie din bugetul alocat pe fiecare Program Naţional Strategic pentru eco-scheme, era ca o sperietoare ideea ca eco-schemele să fie obligatorii pentru stat, dar nu şi pentru fermieri, şi ca atare o mare parte din buget să se întoarcă înapoi la Comisie. S-a ajuns la acordul acesta de creştere treptată. Să reamintim cum se va întâmpla din 2023 în fiecare Program Naţional Strategic.

Achim Irimescu: După cum ştim, iniţial Comisia nu prevăzuse pentru eco-scheme un procent anume şi a fost o singură prevedere ca măsurile benefice pentru mediu şi climă să se ridice pe ansamblu, atât pe partea de plăţi directe, cât şi pe dezvoltare rurală, deci cei trei piloni ai Politicii comune, la 40%. Iniţial s-a zis 10% pe plăţi directe şi 30% pe dezvoltare rurală. Ulterior Parlamentul European a venit cu propunerea să fie 30% din bugetul plăţilor directe alocat în fiecare an eco-schemelor şi Consiliul a votat în octombrie la Luxemburg 20%. Parlamentul a insistat şi până la urmă s-a ajuns la cifra medie între Parlament şi Consiliu, de 25%. 25%, sigur, în cazul României înseamnă o sumă substanţială, circa 475 de milioane de euro pe an. Acum, cum se aplică – iarăşi noi am vrut să evităm pierderea în primii ani, pentru că, ştiţi, până demarează politica, totdeauna sunt dificultăţi, până stabileşti lista eco-schemelor, până când în Planul strategic stabileşti sumele, pentru că sumele care se stabilesc pe eco-scheme se stabilesc în funcţie de pierderile de venit ale fermierului, deci în cazul în care fermierul Popescu a decis să aplice o eco-schemă, el trebuie să-şi facă clar socoteala cât pierde aplicând această eco-schemă şi cu cât va fi rambursat de către statul membru în cauză din bani europeni. Şi atunci trebuie făcute calcule foarte exacte, pentru a nu risca ca până la urmă fermierii să nu aplice şi banii să fie rambursaţi la Bruxelles. De aceea este o sarcină foarte delicată în acest sens pentru statele membre, dar sigur trebuie menţionat şi faptul de care spuneaţi, că deşi eco-schemele sunt obligatorii pentru statele membre, dar nu pentru fermieri, în general fermierii sunt şi ei interesaţi, pentru că fără eco-scheme, deci dacă scoatem din cele 1,9 miliarde euro plăţi directe anuale pentru România, scoatem 25%, cei 475 de milioane, atunci plata pe hectar se reduce mult şi niciunui fermier nu-i convine să primească mult mai puţin pe hectar, deci cu certitudine implicit fermierii vor fi interesaţi să aplice eco-scheme. Eu aici văd aşa, ca o ecuaţie: fermierii medii şi mari ar fi cei mai în măsură să aplice eco-scheme şi să utilizeze aceşti bani, iar fermierii mici să primească, trebuie să reamintim că a crescut reducerea plăţilor pentru fermierii medii şi mari, nu se aplică plafonare, dar se aplică 10% faţă de 5% cât e în prezent plata redistributivă, deci se taie la fermierii de peste 30 de hectare 10% – bine, am înţeles că Ministerul Agriculturii doreşte să aplice gradual, 8-10% la cei care au 31-32 de hectare şi câteva procente la cei cu suprafeţe mici şi creştere graduală, astfel încât pe medie să fie 10%. Şi atunci micii fermieri se echilibrează cu aceste plăţi redistributive, iar fermierii mari cu eco-schemele. Deci cam aşa ar sta lucrurile. Totuşi, pentru a nu risca să pierdem, am reuşit la Consiliu să introducem pentru primii doi ani o perioadă „de învăţare”, i-am zis noi, în care statul membru are o flexibilitate să compenseze cu nerealizarea în Pilonul I, Plăţi directe şi măsuri de piaţă, cu Măsuri de mediu şi climă în Pilonul II, Dezvoltare rurală.

Reporter: Deci 2023-2024, ca an de implementare.

Achim Irimescu: Exact. Şi mai e o posibilitate: statul membru care a realizat, în loc de 25%, 20% poate în primii doi ani să mute aceste cinci procente către alte măsuri, pentru că spre dezvoltare rurală nu se poate muta, pentru că ştiţi, la Dezvoltare rurală banii se folosesc multianual, iar la Plăţi directe în fiecare an, deci nu se pot muta banii din una în alta. Deci sunt, să spunem, create nişte condiţii ca să se evite cel puţin în primii ani dezangajarea, returnarea de fonduri importante la Bruxelles, să sperăm că fermierii vor reuşi să acceseze eco-scheme cât mai bine gândite şi plătite astfel încât în final România să fie câştigătoare şi nu pierzătoare, pentru că, cu certitudine, cine va folosi banii va rămâne competitiv pe piaţă.

Reporter: Aş vrea să ne referim în continuare puţin şi la ce înseamnă partea de Strategie către biodiversitate. Cam cum se vede la Bruxelles implementarea acesteia?

Achim Irimescu: Această strategie propune ca 10% din suprafaţă să fie dedicată biodiversităţii. Sigur, o propunere care pare un pic ciudată, care presupune, şi deja am văzut aplicată în Belgia, să se lase o fâşie la marginea lotului, pe care nu se cultivă nimic, nu se utilizează pesticide şi acolo se dezvoltă şi insecte, şi plante, şi alte vietăţi, să spunem, deci biodiversitate. De la ce a pornit? Sigur, România stă mult mai bine decât alte state membre, dar un studiu din Germania spunea că în Germania din anii ’90 până acum insectele zburătoare s-au redus cu 75%. Deci, ca o paranteză, eu în Belgia de 15 ani n-am auzit cucul niciodată... vă imaginaţi. Din fericire, România stă mult mai bine la asta.

Reporter: Şi când mergeţi pe autostradă parbrizul e curat.

Achim Irimescu: Trebuie să mergi mult până să se murdărească.

Reporter: La noi n-ai nicio şansă să-l menţii curat.

Achim Irimescu: Ceea ce demonstrează că încă avem biodiversitate şi asta este foarte important pentru România şi, sigur, să nu uităm faptul că România stă bine din multe puncte de vedere, dar există şi partea cealaltă, că avem atâta biodiversitate, încât la un moment dat noi suntem numărul unu, de exemplu, la numărul de urşi în Uniunea Europeană.

Reporter: Da, şi tot avem probleme cu implementarea legislaţiei pentru a menţine un efectiv normal.

Achim Irimescu: Da, sigur, dacă amintim că Elveţia a ucis ultimul urs în o mie optsute optzeci şi ceva şi că acolo turiştii nu sunt afectaţi de animale periculoase, carnivore, atunci înţelegem de ce în vestul Europei se insistă ca România să păstreze cât mai multe astfel de animale.

Reporter: Bine, acum eu fac o glumă, păstraţi voi că venim la voi... la noi nu. Ideea este că noi avem la fel de mulţi sau poate chiar mai mulţi mistreţi şi avem o problemă legată de evoluţia pestei porcine, pe de o parte, pe de altă parte este vorba şi de pagubele pe care le provoacă aceştia în culturi şi sunt zone în România unde fermierii au renunţat la a mai cultiva porumb sau cartofi, sau orice altceva pentru că nu au cum să facă faţă distrugerilor pe care le provoacă aceste animale.

Achim Irimescu: Da, aşa este, este o problemă, pentru că la un moment dat ne întrebăm: noi ţinem biodiversitatea, dar atunci când sunt populaţii care cresc foarte puternic, se intră în conflict nu doar cu omul, dar şi în regnul animal. Pentru că, spunea cineva într-o conferinţă, totdeauna vor vedea bunăstarea animalelor carnivore, dar nimeni nu se întreabă de bunăstarea bietelor oi şi vaci care sunt ucise de aceste animale, deci ştim bine că de multe ori sunt animale crescute de om care sunt vânate şi în acest context avem mari discuţii de respectare a condiţiilor de bunăstare atunci când fermierul le creşte, dar uităm acest lucru atunci când animalele mari carnivore vin şi „sacrifică” nu doar un animal, ci un număr important care nu este doar o pagubă pentru fermier. Dacă ne referim la bunăstare, ar trebui să avem în vedere şi acest aspect.

Reporter: Pe final, să vedem ce este pe agenda Parlamentului European şi a Comisiei Europene.

Achim Irimescu: Dacă avem în vedere că Reforma are acordul politic al celor două instituţii, colegiuitorii europeni, Consiliul şi Parlamentul European, atunci este clar că în această toamnă se vor întâmpla, referitor la reformă, două lucruri foarte importante. Unu: atât în Comisia pentru agricultură din Parlament, cât şi în plen, va fi votul final în această toamnă, pe textele finalizate, şi în octombrie, aşa cum spuneam, se speră să se publice în Jurnalul oficial al Uniunii Europene cele trei regulamente ale reformei. Dar să nu uităm că în paralel trebuie să se întâmple ceva şi tot procesul adoptării reformei este întârziat, a durat mai bine de trei ani şi s-a intrat efectiv în criză de timp, pentru că în paralel trebuia să meargă adoptarea actelor delegate şi de implementare pe care Comisia este delegată, împuternicită să le adopte, şi în discuţiile pe care le-am avut recent cu Comisia Europeană a rezultat că abia la începutul anului viitor vor putea fi publicate, ceea ce pune mari dificultăţi statelor membre în ceea ce priveşte finalizarea planurilor strategice, pentru că sunt deja state membre care au cerut amânarea termenului de predare a Planului strategic la Comisie, care e prevăzut, spuneam, la 1 ianuarie 2022, pentru că neavând şi actele de implementare şi delegate, nu ştiu toate detaliile pentru reformă. Deci este justificată cererea unor state membre de a revedea puţin termenul acesta. Unii au propus o lună, două luni amânare, dar pe de altă parte trebuie avut în vedere şi reversul, amânarea prezentării Planurilor strategice la Bruxelles la Comisie pentru adoptare va crea probleme, pentru că Comisia are 8 luni pentru a adopta toate cele 27 de Planuri strategice ale statelor membre – mă rog, mai multe, pentru că statele de tip federal au un plan la nivel federal şi tot aşa, pe landuri, pe regiuni au alte Planuri strategice. Şi în acest context, ideea de bază este: în momentul în care se adoptă, să sperăm în 8 luni, statele membre vor trebui să realizeze programul, softul, să spunem, pentru a aplica noua Politică Agricolă Comună, şi vă amintiţi în 2016 câte eforturi s-au făcut pentru a reuşi să plătim la timp, pentru că a fost o întârziere în realizarea softului. De aceea trebuie avut în vedere un lucru esenţial, adoptarea cât mai rapidă a actelor delegate şi implementare, prezentarea cât mai rapidă a planurilor strategice, adoptarea lor cât mai rapidă de către Comisie, astfel încât statele membre să aibă timp ca până la 1 martie 2023, când fermierii trebuie să-şi depună cererile de plată, pentru ei să fie foarte clar ce eco-scheme aplică şi ce măsuri aplică, astfel încât să nu rişte să nu primească bani pentru 2023, pentru că plăţile regulate, cum spunem noi, încep la 1 decembrie 2023 pentru anul 2023. Deci este într-adevăr un întreg şir de termene legate, corelate, care riscă altfel să pună mari dificultăţi fermierilor în accesarea fondurilor necesare, pentru că, în opinia mea, fondurile pe politica agricolă viitoare vor fi cu atât mai necesare fermierilor, având în vedere dificultăţile introduse, noile cerinţe introduse de către reformă şi saltul pe care trebuie să-l facă la nivel european. Vă reamintesc şi sloganul acestei Politici Agricole Comune, „trebuie să trecem la o agricultură durabilă, sustenabilă din punctul de vedere al mediului şi climei”, deci sunt într-adevăr cerinţe foarte mari şi fermierii au nevoie cu certitudine de consultanţă agricolă pentru a face faţă noilor cerinţe. Şi de aici vă imaginaţi tot lanţul care trebuie pus la punct pentru a sprijini efectiv fermierii şi a face faţă noilor cerinţe.

Reporter: Aţi amintit de consultanţă, consultanţă care ar trebui susţinută tot din fondurile europene, nu?

Achim Irimescu: Se poate susţine şi din fonduri europene, şi din buget naţional. Dar şi cum e legislaţia actuală, se pot, de exemplu, stabili firme de consultanţă privată, la care suma iniţială este 200.000 de euro, sigur, trebuie să ai specialişti, trebuie să fie bine informaţi, care să reuşească să-i sprijine pe fermieri. Şi în plus, trebuie amintit un alt factor foarte important, importanţa cercetării şi inovării, pentru că fără introducerea utilajelor moderne... şi am văzut în Belgia, într-o fermă, un utilaj care poate reduce utilizarea pesticidelor până la 92%, dar echipamentele costau undeva către un milion de euro, ceea ce nu este la îndemâna fiecărui fermier, desigur.

Reporter: Practic, tehnologia costă, aşa cum ştim, însă aceşti doi ani de tranziţie, îi putem folosi pentru pregătirea următorilor. Sumele sunt aceleaşi care au fost pe PNDR-ul 2013-2020 din fiecare an, atât pentru plăţi directe, cât şi pentru dezvoltare rurală?

Achim Irimescu: Nu. La nivel european s-au redus cu 15% fondurile pentru dezvoltare rurală şi cu 5% pentru plăţi directe. România nu pierde însă pe plăţi directe datorită convergenţei, adică România a avut plăţi sub plata medie europeană, care e 262-265 de euro pe hectar, şi atunci beneficiază de o nouă creştere. Dacă amintim că în 2016 am avut 170 de euro pe hectar, după aceea a crescut la 195,5 euro pe hectar, iar pe viitoarea perioadă mai creşte cu încă 20 euro pe hectar, şi trebuie amintit că aceşti bani nu-s bani suplimentari, ci se taie din banii altor state membre, de la fermierii din alte state membre, aceasta se numeşte convergenţa externă, adică se tinde către egalizarea plăţilor între statele membre, acesta e procesul, şi România beneficiază, repet, de încă nişte sute de milioane, datorită acestei scheme suplimentare adăugate, deci practic România va ajunge... dacă facem o comparaţie, iniţial România a avut 8,2 miliarde pentru dezvoltare rurală în prima perioadă, 2007-2013, şi de-abia 5,5 miliarde pentru plăţi directe, pe perioada viitoare vor fi 13,4 miliarde pe plăţi directe şi numai 6,8 miliarde pentru dezvoltare rurală. În aceste condiţii, în opinia mea, ar fi foarte bine dacă România ar acorda cu prioritate fondurile de dezvoltare rurală pentru investiţii destinate alinierii noilor cerinţe. Pentru că, aşa cum am menţionat, sunt echipamente foarte costisitoare şi fără sprijin european nu va fi foarte uşor pentru fermieri să acceseze fondurile sau să găsească resursele pentru a achiziţiona echipamentele necesare.

Cred că este cea mai radicală reformă a Politicii agricole comune de când urmăresc eu, din 1992. Sigur, România a aderat abia în 2007, dar este cea mai radicală reformă care schimbă total. Aşa cum vă amintiţi, conceptul actual este trecerea de la conformitate la performanţă, deci nu mai trebuie doar să respectăm nişte standarde, ci să devenim performanţi în ceea ce priveşte clima şi mediul. De aici marea provocare pentru agricultura europeană.

Reporter: Încă o întrebare: ce mai e pe la Vaideeni?

Achim Irimescu: Pe la Vaideeni am fost de curând şi am constatat, din păcate, că munţii nu mai au atâtea oi, ci a mai crescut numărul vacilor, dar pentru păşunile montane rolul oilor este esenţial şi sperăm ca pe viitoarea Politică Agricolă Comună fermierii crescători de ovine să fie încurajaţi să facă transhumanţă. Ştiţi că legislaţia europeană permite finanţarea transhumanţei pentru fermierii care urcă cu oile la munte în fiecare vară şi trebuie să recunoaştem că produsele montane sunt cele mai bune produse din lume, pentru că la munte sunt apă curată, aer curat şi atunci tot ce se produce la munte este de o calitate aparte, de acolo şi denumirea de „produs montan” introdusă în legislaţia europeană, ştiţi foarte bine şi am înţeles că ministrul a făcut eforturi şi sunt peste 2.500 de produse deja cu denumirea de „produs montan” în România.

Interviu publicat în Revista Fermierului, ediția print - septembrie 2021

Abonamente, aici: https://revistafermierului.ro/magazin/acasa/21-abonament-revista-fermierului-12-luni.html

Din depărtare nu se văd detaliile, ci, așa cum spune poetul, „luminile luminilor”, ceea ce răzbate prin timp și spațiu până la privitor. Evident că detaliile sunt cele care fac lumina mai puternică, astfel încât să străbată în depărtare. Așa este pentru zona Văii Gurghiului „telemeaua de Ibănești”, singurul brand din România cu denumire de origine protejată la nivel european, iar prin acorduri, și în alte multe state din afara UE.

2

Nicu Bumb, cel care ne-a fost gazdă atunci când am vizitat cele două fabrici unde se face celebra „telemea de Ibănești cu saramură de Orșova”, este, cum se spune, omul bun la toate, este director executiv al fabricii de procesare, dar și omul de marketing, omul de vânzare, omul de teren, cel care ține legătura cu oamenii, face contractele pentru preluarea laptelui și așa mai departe. Nici el nu mai știe ce nu e, zice: „Dumnezeu știe. Trebuie să facem să meargă treaba bine, nu contează funcția pe care o avem, trebuie să muncim, că dacă nu muncim putem să avem funcții, n-avem roade”.

Laptele, adunat de la peste 2000 de gospodării

Noi suntem îndreptățiți să spunem că au. Pentru că de la cum a început totul, la cum e acum e drum lung. Povestea a început la puțini ani după revoluție, mai precis prin 1994, când părinții fraților David și Mircea Todoran începeau, cum s-ar zice, o afacere, adică „a facere” brânză, după o rețetă pe care o știau de la străbunici. (Firma poartă chiar numele celor doi frați, Mir(cea)da(vid)tod(oran) = Mirdatod Prod SRL) Pe atunci prelucrau, în micuța manufactură, 50 de litri de lapte, din care umpleau, în câteva zile, un butoi cu 200 de kilograme de brânză, pe care mergeau și o vindeau la piață, în București. Acum, după multe credite, rate, proiecte europene, au ajuns să proceseze în cele două fabrici, de la Ibănești și Reghin, în jur de 90.000 de litri de lapte. Nicu Bumb a ținut să ne precizeze, cu un fel de mândrie locală, că aproape toată cantitatea de lapte provine de la micii crescători: „85-90 la sută provine de la țăranul cu până la cinci vaci, pentru care singura sursă de venit, la țară, este laptele. Porcul, mielul, vițelul, o dată pe an. Ca să obții bani lunar, doar vaca de lapte. Restul de 10% sunt fermele de subzistență, cu 30-40-50 de capete”. Iar pentru a ne face tabloul complet, ne-a mai pus la dispoziție câteva cifre, pe care le intuiserăm și noi ca fiind foarte mari, dată fiind cantitatea imensă de lapte, adunată cu țârâita – o adevărată filantropie din partea lor: „Numărul de crescători de la care colectăm este de peste două mii, de pe o rază de 60-70 de kilometri pătrați, ce acoperă mai bine de 45 de localități”.

3

Noi nu reușim să ne închipuim ceea ce ei reușesc să facă: să adune atâta lapte de pe coclauri. Pentru că aproape toată cantitatea de lapte (90%) este strânsă de ei. Și pentru ca mirarea să fie și mai mare, adaugă un detaliu: „E foarte greu și cu infrastructura, laptele nu se obține și nici nu se procesează pe autostradă, fermele, toate, sunt pe dealuri, pe câmp, în zone greu accesibile, așa că, zilnic, din 12 cisterne pe care le avem, trei, patru sunt în service”.

O altă problemă pe care ei spun că au rezolvat-o este calitatea laptelui recoltat de la atât de multe gospodării. „Avem centre autorizate sanitar-veterinar în fiecare sat, unde producătorii aduc laptele în maximum 30-40 de minute de la muls. I-am conștientizat și i-am învățat ce înseamnă calitatea laptelui ca materie primă. «Laptele, le-am spus, este un lichid viu pe care trebuie să-l ții în viață până îl aduci la procesare». A fost destul de greu prin 2006-2007 când îi învățam ce înseamnă calitatea laptelui, numărul total de germeni, nu știau ce înseamnă, credeau că-s viermi – giermi – «ce giermi? Că nu există în lapte giermi!» – zic: «Nu, omule, stai, că-s niște bacterii care se dezvoltă, flora bacteriană, dacă dumneata nu o stopezi...» Și a fost destul de greu, după care i-am învățat să vină seara și dimineața să mulgă curat, asta însemnând ca după ce intră în adăpost să spele ugerul la vacă, să-l șteargă, să elimine primele trei jeturi, că acolo e cea mai mare floră bacteriană, fiindcă sfârcul nu se închide, după 2-3 ore în el intră aburul din adăpost, mizerie, acolo se găsește cea mai mare floră bacteriană. I-am învățat să mulgă de 3-4 ori din fiecare sfârc, să-l pună într-o cană, să-l dea la porc, la pisică, la ce vor ei, și să continue un muls igienic într-un vas separat, îl strecoară și în cel mai scurt timp îl golesc în tancul de răcire, unde opresc flora bacteriană prin răcirea laptelui la 3-4 °C.”

Odată cu extinderea capacității de procesare obținută prin investiția de aproape 8 milioane de euro (o treime proveniți din fonduri europene, restul, din împrumuturi și surse proprii) în fostul ICIL de la Reghin, s-au extins și ca arie de recoltare a laptelui, în județul Harghita.

Fabrica de la Reghin are o capacitate de 190 de litri de lapte, dar acum se procesează doar între 40 și 50 de mii de litri de lapte. Deci este loc de creștere. 

4

Produsele lor sunt în marile lanțuri de magazine

Desfacerea este destul de bună, vând cam 80% din produse prin supermarketuri și prin hipermarketuri, în Mega Image, în Penny, în Auchan, în Selgros, fie sub brandul propriu, fie sub mărcile private ale magazinelor. În varianta din urmă au un dezavantaj, pentru că pierd din notorietatea brandului lor, dar câștigă prin faptul că nu mai au taxe și comisioane pe care le solicită hipermarketurile și au și volume mai mari. Mai desfac prin magazinele proprii din județul Mureș și prin câțiva distribuitori locali. Exportul nu este semnificativ, pentru că piețele europene sunt destul de conservatoare și preferă prețuri mai mici chiar dacă produsul e bun. Evident că și la noi este aceeași problemă cu prețul cel mai mic. O capcană în care ne îndeamnă să nu cădem: „Lumea nu se mai uită la ce consumă, eu îi rog pe consumatori să fie foarte atenți când intră într-un supermarket sau într-un magazin să nu se înșele, să lase la o parte ofertele alea orbitoare care au cașcaval la 7 lei kg, ăla, adus de dincolo, pentru 7 lei cred că numai ambalajul, eticheta și transportul, ce-i înăuntru e zero, nu se regăsește prețul, eu pentru un kilogram de cașcaval am nevoie de 12,8 l de lapte la un preț, adus în unitate, de 1,8 lei pe litru, cu tot cu transport, plus 170 de angajați, energie electrică, combustibili solid pentru abur... sunt costuri mari”. 

De altfel, ne-a repetat de nenumărate ori următorul îndemn: „Rog consumatorul să ne cumpere produsele, că în spatele acestor produse fabricate la Ibănești stau aproape 2000 de producători, plus 170 de angajați care de aici își iau salariul. 2000 de crescători de vaci care au o soție, au copii și care la sfârșit de lună – mare parte, 80% din ei, le plătim laptele la 15 zile – își iau banii. Cumpărați cu încredere produse lactate de Ibănești. Nicio zi din cele șapte fără produse lactate de Ibănești. Poftă bună!”.

6

Laptele este ecologic, dar fără patalama

Zona este recunoscută ca fiind una nepoluată, nu se folosesc îngrășăminte și deci produsele obținute în această zonă ar putea fi considerate ecologice, dar asta trebuie certificat. „Tot ce vedeți aici este ecologic, materia primă convențională din zona noastră este sută la sută ecologică. Niciun țăran nu are banul să pună îngrășăminte, aruncă bălegarul lui, fertilizează solul, totul e natural sută la sută, produsul de Ibănești, că e cașcaval, că e telemea, că e brânză de burduf, că e brânză topită, totul este ecologic. Noi suntem ca un șofer care face parcări laterale la milimetru, dar n-avem permisul de conducere. Permisul de conducere fiind țidula aia ecologică.” Ceea ce îi încurcă este modul cum este perceput produsul ecologic la noi. Faptul că nu-i adaugă în preț nimic, deși el investește mai mult, îl face să renunțe pe orice investitor. „Am avut certificat lapte ecologic, am procesat vreun an și opt luni laptele ecologic, noi îl cumpăram cu 30% mai scump, în supermarketuri și unde vindeam nimeni nu ne acorda un preț mai mare și am renunțat, că am fi căzut în cap. Cădeam în cap pentru că achiziționam o materie primă cu 30% mai scumpă și o vindeam la același preț ca aceea convențională.”

5

Un logo național

Inspirat de sigla care stă mărturie pe pachetele de Telemea de Ibănești, că acest produs este înregistrat în Uniunea Europeană ca produs cu denumire de origine protejată, primul și singurul cu această certificare, Nicu Bumb se entuziasmează în a propune un logo național care să certifice că un produs este făcut exclusiv în România: „Dacă aș avea puterea, mâine aș crea un logo național pe care să-l pun, că-i haină, că-i mâncare, că-i mașină, că-i priză, că-s cizme, când intră consumatorul într-un supermarket, într-un magazin și va vedea logoul respectiv, să știe că acel produs este fabricat cu materii prime românești și să-l cumpere cu încredere, că atunci, dacă vom crea acest logo și vom crea această trasabilitate de la materie primă până la produs finit, că-i haină, că-i mâncare, că-s ustensile, că-s prize, că-s electrice, atunci banii vor rămâne la noi în țară. Și pe acel logo l-aș pune cum era poza lu’ Ceaușescu pe prima pagină în cărți, de mici copii, din grădiniță, când deschid cartea să vadă logoul respectiv. Și atunci vor ști că atunci când vor crește și vor cumpăra acest produs ei, vor avea locuri de muncă și, la rândul lor, copiii lor, când vor avea 18 ani, n-or să plece slugi, să rămână la noi în țară și vor avea locuri de muncă și vor avea bunăstare”.

8

Un certificat obținut greu

Telemeaua de Ibănești este certificată la nivel european, fiind primii care au primit o astfel de recunoaștere. Este vorba de certificarea DOP (denumire de origine protejată), pentru că înaintea lor magiunul de prune Topoloveni a primit certificare IGP (indicație geografică protejată).

Ideea le-a fost sugerată de reprezentantul Oficiului de Produse Tradiționale de la Brașov, care le-a propus să se certifice la nivel european cu un produs, pentru că le considera „de top”. „Ne-am întors acasă și ne-am gândit care e cel mai de top și are cea mai mare notorietate dintre produsele pe care le avem, și era Telemeaua de Ibănești cu saramură de Orșova. Prin 2009-2010 ne-am și apucat de caietul de sarcini, iar la sfârșitul lui 2010, începutul lui 2011, au venit cei de la CERTIND-RENAR și au autentificat caietul de sarcini cu realitatea din teren, a fost un control foarte mare, inclusiv la fermieri, toată trasabilitatea, ne-am dus în cele trei comune, Ibănești, Gurghiu și Hodac, au luat aleatoriu fermieri care au documentat că noi colectăm laptele de la ei, că respectă normele sanitar-veterinare.” După ce au primit certificarea DOP la nivel național, în noiembrie 2013 documentația a fost depusă la Comisia Europeană, iar pe 15 martie 2015, Comisia Europeană a primit un act de opoziție din partea Greciei, din cauza asemănării cuvântului telemea cu cel grecesc, telemes (τελεμες). Aceștia susțineau că ar fi astfel periclitată existența unor produse ce poartă această denumire pe teritoriul Greciei de mai multă vreme, înainte de data publicării cererii de înregistrare a denumirii „Telemea de Ibănești”. A contat foarte mult zona nepoluată din care se recoltează materia primă și faptul că nu se folosește sare, ci o saramură provenită dintr-un izvor sărat de adâncime din satul Orșova. „Împreună cu Ministerul Agriculturii, am strâns date prin care am demonstrat calitatea florei spontane din arealul geografic bine delimitat al celor trei comune, Ibănești, Gurghiu și Hodac, de unde se recoltează materia primă pentru acest produs de top, pe care-l numesc eu, în momentul de față, «Regina produselor lactate românești». Ei n-or să-l aibă niciodată în Grecia”. Este foarte interesant că la dosar a fost depus, după cum susține interlocutorul nostru, un document din vremea dacilor și romanilor: „Ne-a ajutat foarte mult o televiziune, cu care ne-am întâlnit odată la un târg, care ne-a propus, dacă vrem, din 15 în 15 minute, 24 din 24 de ore, să circule pe banda de jos: «Cine are documente despre fabricarea unei brânze românești și vrea să ajute Telemeaua de Ibănești să fie certificată la nivel european...». După câteva săptămâni, ne-a contactat cineva din Constanța care avea un document din vremea «dacilor și romanilor», care procesau prin metode tradiționale o brânză și, ca să o poată transporta cu vaporul, trebuia să o saramureze. Era o brânză albă saramurată. Am depus documentul și am primit certificarea Denumire de Origine Protejată, la nivel european”.

Denumirea a primit certificarea ca denumire compusă, Telemea de Ibănești, nu separat, ca Telemea, acesta din urmă putând fi folosit în continuare și de alte produse pe teritoriul Uniunii Europene.

Telemeaua de Ibănești este produsă din laptele obținut doar de la vacile crescute în zona Văii Gurghiului, în localitățile Gurghiu, Hodac și Ibănești. „Tot timpul, consumatorul român, cel extracomunitar sau comunitar vor ști, când vor consuma acest produs, că va avea aceleași calități. Tot timpul, animalele vor pășuna în același areal geografic și caracteristicile fizico-chimice ale acestui produs vor fi aceleași mereu.” Iar procesul de producție este condiționat de utilizarea saramurii provenite de la fântâna cu apă sărată din localitatea Orșova. „Pentru a putea să dăm o viață cât mai lungă acestui produs, natural sută la sută, folosim o saramură naturală din comuna Gurghiu, satul Orșova, unde este un munte de sare, unde, de sute de ani, este o fântână, de unde oamenii își luau apa sărată și făceau brânză, conservau murăturile sau când își tăiau porcul și conservau carnea – pe vremuri nu erau alte soluții, numai fumul sau sarea –, gospodinele și în momentul de față asta fac, și în momentul de față așa saramurează toți carnea. Am concesionat noi fântâna respectivă pe 49 de ani, am investit mulți bani, am amenajat-o, înainte era deschisă, putea să o acceseze oricine, să intre la ea, să-și ia cu găleata, am închis-o, am tras o conductă la 400 m, prin pământ, și, prin cădere, se umple un bazin de 9000 de litri, este prevăzut cu filtre și are un robinet unde fiecare, în condiții sanitar-veterinare optime, poate să meargă cu un bidon, cu găleata, poate să ducă acasă în condiții igienice.”

Telemeaua de Ibănești nu poate fi realizată în altă parte decât la Ibănești, așa că la cealaltă fabrică deschisă recent, de la Reghin, se fac în principal cașcaval (70% din producție), produse acidofile, adică iaurt, sana, chefir, acestea nu se produc la Ibănești, iar vreo 10 procente sunt brânzeturi de vaci realizate prin ultrafiltrare. Nicu Bumb mărturisea că își dorește să ajungă cei mai mari producători de cașcaval din țară. La Ibănești se realizează, pe lângă telemea, peste 30 de sortimente de produse, printre care brânza de burduf și brânzeturile topite.

7

Telemeaua de Ibănești descrisă în Jurnalul Oficial al UE (fragmente extrase)

Pentru fiecare nume înregistrat în baza de date cu produsele care dețin etichete UE de calitate, există o descriere publicată, alături de multe alte date, inclusiv despre evoluția procesului de înregistrare, în toate limbile Uniunii, pentru ca oricine să poată vedea caracteristicile și calitățile acelui produs. Asta crește în mod evident vizibilitatea și valoarea lor.

Mai jos, am extras fragmente din această descriere, cu speranța că vom înțelege mai bine cât de important este să faci efortul de a-ți înscrie produsele de valoare pe această platformă. Oricât de frumos am scrie noi despre munca acestor oameni, nici cât negru sub unghie nu va conta, comparativ cu poziția pe care au obținut-o pe această cale.  

---
Brânza „Telemea de Ibănești” este o brânză obținută prin coagularea acidă a laptelui de vacă muls de la vacile autohtone.
La momentul comercializării, produsul prezintă următoarele caracteristici: pentru bucățile cu baza pătrată, greutatea este 0,3-1,0 kg, iar pentru bucățile cu baza dreptunghiulară greutatea este 0,3-0,7 kg; masă compactă, legată, de consistență uniformă, moale și untoasă; se rupe ușor, fără a se sfărâma; de culoare albă până la albă cu nuanțe ușor gălbui, uniformă în toată masa, cu gust plăcut, dulceag-acrișor, puțin sărat și care se intensifică pe parcursul maturării. Mirosul și aroma sunt delicate, plăcute și se intensifică de asemenea pe parcursul maturării, cu arome pronunțate specifice pășunilor de munte; cu umiditate sub 62 %, conținutul de grăsimi raportat la conținutul de substanță uscată sub 38 %; valoare energetică kcal/100 g produs este de 198 kcal. Conținutul minim de calciu (Ca) și magneziu (Mg) din brânza „Telemea de Ibănești” este de 400 mg/100 de grame produs, respectiv 35 mg/100 de grame produs.
---
Aria geografică unde se produce brânza „Telemea de Ibănești” – Denumire de Origine Protejată corespunde în parte cu Valea Râului Gurghiu. Această zonă se caracterizează prin: existența unei flore specifice care se pretează pentru creșterea animalelor, în special a vacilor de lapte, existența izvoarelor de apă sărată pe care locuitorii o folosesc în conservarea produselor din lapte, carne, legume și, nu în ultimul rând, a populației care păstrează tradițiile culinare și meșteșugărești strămoșești.
Valea Gurghiului se caracterizează printr-un climat temperat montan, umed și răcoros în părțile mai înalte și un climat temperat continental în zona de podiș. Acest climat este răspunzător de bogăția și diversitatea floristică în această zonă.
Bogăția floristică a Văii Gurghiului (1 194 de specii), precum și prezența unui număr relativ mare de specii endemice, periclitate, vulnerabile sau rare denotă existența unei zone lipsită de surse de poluare.
Relieful variat din Valea Gurghiului reprezintă un avantaj pentru crescătorii de vaci de lapte și procesatorii de brânză telemea. De pe aceste suprafețe se poate asigura necesarul de masă verde pentru furajarea vacilor de lapte pe timp de vară și producția fânului pentru furajarea vacilor de lapte pe timp de iarnă.
---
În ceea ce privește apa freatică din această zonă, este nepotabilă din cauza depășirii concentrației de sare admise excepțional, anionul Cl-665,23 mg/l și cationii Na+ și K+, 420,5 mg/l.
În hrana vacilor de lapte nu se administrează furaje concentrate, ceea ce ar duce la creșterea acidității laptelui. Toate aceste acțiuni au un singur scop și anume acela de a obține un lapte curat și gustos în care se regăsesc mirosul și aroma florei caracteristice Văii Gurghiului.
---
Denumirea brânzei „Telemea de Ibănești” – Denumire de Origine Protejată corespunde unei brânze cu masă moale/semitare, cu gust plăcut, ușor sărat, gust ce se datorează laptelui obținut de la crescătorii de vaci de lapte de pe Valea Gurghiului.
Consistența și conținutul ridicat de Ca și Mg se datorează metodei de sărare și conservare cu saramură extrasă din fântâna cu apă sărată de la Orșova, caracteristici ce o diferențiază în mod clar de produsul obținut în saramură preparată din apă potabilă și sare.
Din rapoartele de încercare asupra mineralelor aflate în brânza „Telemea de Ibănești” – Denumire de Origine Protejată ținută în saramură extrasă din fântâna cu apă sărată de la Orșova și un produs ținut în saramură preparată din apă potabilă și sare (NaCl) reiese o valoare la cantitatea de calciu (Ca) de 540 mg/100 de grame produs față de 380 mg/100 de grame produs, iar pentru magneziu (Mg) valorile sunt 50 mg/100 de grame produs față de 32 mg/100 de grame produs, ceea ce dă specificitatea brânzei „Telemea de Ibănești” față de produsul ținut în saramură din apă potabilă și sare.
---
Printre tehnicile străvechi de producție, care mai sunt aplicate și în prezent în etapele de producție a brânzei „Telemea de Ibănești” – Denumire de Origine Protejată, se află coagularea rapidă cu ajutorul fermenților (în mai puțin de o oră) și mărunțirea fină a coagulului. Printre ustensilele utilizate în trecut care se folosesc și acum în obținerea brânzei „Telemea de Ibănești” – Denumire de Origine Protejată, sunt cele pentru mărunțirea coagulului, denumite popular „harfă”, și alte instrumente pentru amestec, precum „dogul de lemn”, un instrument artizanal, confecționat în special din lemn pentru a amesteca coagulul și a preveni lipirea acestuia de pereții vanei.
---
Un alt avantaj al folosirii saramurii extrase din fântâna cu apă sărată de la Orșova îl constituie faptul că deshidratarea brânzei este mai lentă, iar conținutul de sare se poate realiza la un procent mai redus.

Articol scris de: ADRIAN NEDELCU și ȘTEFAN RANCU

Publicat în Revista Fermierului, ediția print - iunie 2021

Abonamente, aici: https://revistafermierului.ro/magazin/acasa/21-abonament-revista-fermierului-12-luni.html

Din decembrie 2019, Aurel Simion este secretar de stat în Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale. Ce l-a recomandat pentru această funcție? Am putea spune că experiența antreprenorială, Aurel Simion deținând împreună cu fratele său Petre una dintre cele mai vechi firme din industria cărnii – Avi-Giis, înființată în anul 1990. Apoi, secretarul de stat din MADR este fondatorul brandului de produse tradiționale „Ca altădată”, fiind printre primii producători locali care și-au atestat produsele ca fiind produse tradiționale. Se mândrește cu munca sa, participând la târguri naționale și internaționale cu produse precum „cârnații din topor”, „carnea la garniță” sau „cârnații cu ambâț”. Totodată, interlocutorul nostru este președintele Asociației Producătorilor Tradiționali, Meșteșugari și Artizani Vâlcea și vicepreședinte al Federației Naționale a Producătorilor de Produse Tradiționale. Aurel Simion are un doctorat în prepararea prin afumare a preparatelor.

„Prin politicile pe care le promovăm, va trebui să avem grijă şi de marele producător, dar trebuie să avem grijă şi de micul producător, de ferma de familie.”

Reporter: Nu întâmplător facem acest interviu. Ne știm de multă vreme și vreau să vă cunoască și cititorii noștri. Sunteți un pasionat al agriculturii şi al industriei alimentare, mai precis, a tot ceea ce ţine de produsul tradiţional românesc.

Aurel Simion: Încă din şcoala generală pot să spun că am făcut agricultură, apoi liceul l-am făcut tot agricol, la Slatina, apoi facultate, din 1990 am o firmă privată în domeniul agriculturii, al industriei alimentare, deci n-am activat în alt domeniu. Am lucrat şi în Direcţia Agricolă, în OJRSA – Oficiul Judeţean de Reproducţie şi Selecţie a Animalelor, la Industria laptelui, cum era pe timpuri, şi aşa mai departe.

Reporter: Ce facultate ați absolvit?

Aurel Simion: Facultatea de Agricultură la Craiova şi Liceul Agricol la Slatina.

Reporter: Oltean get-beget.

Aurel Simion: Da. Din Râmnicu Vâlcea, Oltenia de sub Munte, cum spunem noi. Eu provin din micul producător, de fapt agricultura a venit la minister, îmi dau seama foarte bine de forma duală a agriculturii, e vorba de faptul că avem cele mai mari exploataţii agricole din UE, şi atunci vorbim de marii fermieri, marii producători, câteva sute, dar vorbim şi de micul producător, baza societăţii sau baza agriculturii, cum îi spun eu, iar noi, ca minister, prin politicile pe care le promovăm, va trebui să avem grijă şi de marele producător, pentru că o balanţă comercială cu marii producători o poţi regla, dar trebuie să avem grijă şi de micul producător, de ferma de familie, dacă vreţi, şi v-aş da doar un exemplu: e vorba, din punctul meu de vedere, de securitatea alimentară. În caz de Doamne fereşte, întotdeauna românul s-a sprijinit pe micul producător şi atunci nu trebuie lăsat de izbelişte sau neajutorat, într-o economie de piaţă globală, spre care tinde omenirea.

Desfacerea, veriga slabă a agriculturii

„Ministerul trebuie să se orienteze spre a identifica nevoia şi a crea piaţa. Piaţa înseamnă nevoie, piaţa înseamnă necesitate. Şi apoi producătorul, fermierul, vine din spate şi umple golul.”

Reporter: Aveţi un rol foarte important în sprijinirea acestor mici producători, pentru că, aşa cum aminteaţi faptul că în caz de Doamne fereşte, micul producător este cel care asigură până la urmă hrana de bază, şi aici până la urmă putem să vorbim de ceea ce se discută la nivel de UE, de acel lanţ scurt, de la producător la consumator. Aici trebuie să intervină ministerul prin facilitarea accesului la produse, pe de o parte la vânzare a micului producător, pe de altă parte nouă, consumatorilor, să ajungă produsele direct la noi.

Aurel Simion: De felul meu, eu nu mă plâng şi am fost pus în situaţii să găsesc soluţii, cam ăsta a fost rolul meu în viaţă. N-am aşteptat cu mâna întinsă la o subvenţie. Avem nevoie de micul producător, am ajuns, noi, agricultura românească, să „alergăm” – între ghilimele – la ora actuală după consumatorul român. Noi nu alergăm după un consumator dintr-o ţară europeană sau un consumator dintr-o ţară terţă, ci alergăm după – vă dau un exemplu – în jur de 5 milioane consumatori publici. Atâta timp cât importăm 70% din ceea ce consumăm, vă daţi seama că şi... armată, şcoli, copii, grădiniţe şi aşa mai departe, în general se alimentează prin licitaţii publice cu produse mai ieftine. Principiul UE de lanţ scurt de aprovizionare acum, din punctul meu de vedere, nouă ne vine ca o mănuşă, numai că trebuie să modificăm o parte din structura legislativă, în aşa fel încât să le dăm posibilitatea celor mici să poată să aprovizioneze o grădiniţă, o cantină, o şcoală şi aşa mai departe. Avem discuţii, deci nu vă ascund că avem aproape un an de când purtăm discuţii cu Agenţia Naţională a Achiziţiilor Publice, în aşa fel încât lanţul scurt de aprovizionare, schemele de calitate, calitatea produselor să reprezinte 60%, în eventualitatea unei licitaţii, din punctaj. Doar 40% să fie preţul. Mă bazez pe acest lucru şi pe rapoartele Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, care ne spun clar că – n-are rost să mai dau cifre acum – aproape 70% din populaţie este bolnavă din cauza alimentaţiei şi a mediului în care trăieşte. Şi atunci trebuie să fim foarte atenţi la ceea ce punem pe piaţă. Da, aici am ajuns în 30 de ani, trăim într-o politică agricolă comună cu o piaţă comună europeană, nu poţi să interzici să-ţi intre pe piaţă un produs, dar tu ca stat trebuie să intervii cu măsuri, în aşa fel încât nu neapărat să-l avantajez pe al tău, că iar nu ai voie, dar în acelaşi timp să creezi mecanismul prin care marfa lui proaspătă, bună, de calitate, să se poată valorifica mult mai rapid şi într-un termen mult mai scurt. Una este să aduci produs din Spania şi să duci la X market şi alta e să-l iei de lângă Bucureşti şi să-l aduci la marketul respectiv. Şi lanţul scurt înseamnă prospeţime, înseamnă calitate.

Reporter: Aţi atins un subiect foarte sensibil, acesta al desfacerii producţiei agricole, a produselor agroalimentare, în condiţiile în care supermarketurile sau lanţurile acestea mari de magazine sunt cele care fac legea, indiferent ce ne-am strădui noi să facem, cu toate că există câte o „floare”, pe ici, pe colo, care a reuşit să pătrundă, dar, cum se spune, „cu o floare nu se face primăvară”, nu putem să facem decât să sperăm că producătorii agricoli se vor organiza în aşa fel încât să impună, până la urmă, dacă şi legislaţia o va permite...

Aurel Simion: Hipermarketurile sunt un lucru existent, sunt înfipte în tot ceea ce înseamnă desfacere, am lucrat bine cu hipermarketurile în perioada stării de urgenţă, când, aduceţi-vă aminte, rafturile erau goale, chiar am avut o conlucrare bună şi cu dumnealor, dar şi cu producătorii români. Vedeţi, depinde din ce punct de vedere priveşti, unde te aşezi, în ce colţ al problemei. Unui hipermarket, ca să fie rentabil, trebuie să-i dai marfă multă, să i-o dai la timp, să i-o dai standardizată şi de calitate. Dumnealor, ca să reziste pe piaţă, va trebui să aibă întotdeauna contracte antamate cu un an înainte, în aşa fel încât hipermarketul să n-aibă sincope la aprovizionare. Agricultura românească, la ora actuală, nu poate să le asigure toată cantitatea, ritmicitatea, standardizarea produsului, pentru că n-am fost întotdeauna, prin politica pe care am desfăşurat-o noi, ministerul, ne-am gândit la „a produce”, la a subvenţiona producţia, fără să ne gândim la piaţă.

„Prin Planul Naţional Strategic vom gândi opt depozite centre logistice naţionale pe cele opt regiuni de dezvoltare, sub ele ne-am gândit la reţeaua de dezvoltare a cooperativelor, şi ultima bază – ferma de familie şi producătorul mic.”

Reporter: Adică a dispărut legătura dintre producţie şi piaţă.

Aurel Simion: Forța unui lanţ stă în veriga slabă. Veriga slabă a agriculturii la ora actuală, din punctul meu de vedere, printre altele, este desfacerea. Şi atunci va trebui să ne orientăm, ministerul să se orienteze spre a identifica nevoia şi a crea piaţa. Piaţa înseamnă nevoie, piaţa înseamnă necesitate. Şi apoi producătorul, fermierul, vine din spate şi umple golul. Tocmai de aceea, prin Planul Naţional de Redresare și Rezilienţă (PNRR) – vorbesc de planul naţional, ca să dau un exemplu – ne-am gândit la reţeaua naţională de depozitare, de fapt era depozitare, colectare, păstrare, standardizare, etichetare şi aşa mai departe, inclusiv prelucrare primară, care să funcţioneze la nivel naţional, în aşa fel încât să poată să absoarbă toată producţia pe care o face românul. Odată absorbind-o, înseamnă că ai şi calitate, ai şi standardizare şi poţi să mergi mai departe – eu o gândisem să funcţioneze public-privată, 85% să aibă privatul – în aşa fel încât să poată să stabilească contracte şi contacte cu hipermarketurile, externul, HoReCa, consumatorul public. Adică ai fi destul de competitiv. Nu a rămas prin PNRR, nu am putut convinge că este nevoie de o reformă, din punctul meu de vedere era o reformă totală a agriculturii, orientai politica spre piaţă şi nu neapărat spre producţie. Va trebui la ora actuală, picând acest plan piramidal, cum l-am gândit, pe trei etaje, va trebui să ne regândim, să ne repoziţionăm, să vedem cum putem să ajutăm producătorul român, şi nu neapărat producţia în sine, dar am rezolva şi o parte din securitatea alimentară, lanţ scurt de aprovizionare, balanţă comercială, rezolvăm asocierea producătorilor – că aici avem o mare problemă a producătorului român, nu vrea să se asocieze chiar dacă noi în PNDR avem şi măsură de încurajare a asocierii, ba avem şi contract cu o firmă externalizată care exact asta face, creează cooperative şi forme asociative. Avem o problemă aici, referitor la asociere, dar în acelaşi timp şi producătorii trebuie să înţeleagă, deoarece, ca să reuşeşti să fii puternic, să fii competitiv, trebuie să te asociezi. N-ai şi n-avem noi „industriaşi”, m-aş bucura, în aşa fel încât să poată să ţină piept tăvălugului Pieţii Comune. Avem nevoie de asociere, avem nevoie de digitalizare, avem nevoie de foarte, foarte multe lucruri. Prin Planul Naţional Strategic, vom gândi acele depozite, cele opt depozite centre logistice naţionale pe cele opt regiuni de dezvoltare, sub ele ne-am gândit la reţeaua de dezvoltare a cooperativelor, şi ultima bază – ferma de familie şi producătorul mic – să o ajutăm în aşa fel încât să-şi construiască un depozit în spatele grădinii, în aşa fel încât să nu mai fie nevoit să-şi vândă marfa pe nimic atunci când o culege, ci s-o păstreze şi s-o vândă mai târziu, când are un alt preţ şi o altă valoare adăugată a produsului.

„Avem o mare problemă a producătorului român: nu vrea să se asocieze. Producătorii trebuie să înţeleagă, ca să reuşeşti să fii puternic, să fii competitiv, trebuie să te asociezi.”

Reporter: Asocierea, un subiect fierbinte. Nu ducem lipsă de cooperative create multe dintre ele doar pentru punctaj la accesarea proiectelor europene, pentru că după aceea s-au desfiinţat sau au rămas, dar nefuncţionale. Cred că reforma trebuie pornită de la mentalitatea producătorului, aceea de a reuşi împreună cu ceilalţi din sectorul pe care-l reprezintă. Dacă vorbim, de pildă, de legumicultură, acest sector este poate cel mai puţin organizat dintre toate. N-ai cum să faci depozit de unul singur.

Aurel Simion: O să venim în ajutorul producătorilor prin Planul Naţional Strategic. Chiar am discutat cu direcţia pe care o coordonez, vom pleca în ţară să vedem proiecte finanţate de Ministerul Agriculturii ca elemente negative, aşa ne vom duce şi la proiecte de succes, şi atunci acele proiecte de succes va trebui noi să le promovăm, să se uite producătorii la ele, să fie exemple – că e o particularitate a românului de a se uita în grădina vecinului. Atunci îi arăt eu ceea ce a făcut un fermier destoinic, bun, care a crescut pe piaţă. Apropo, avem un procent extrem de mic de trecere la o altă etapă: 5% în 5 ani de la PFA la un SRL mic, de la un SRL mic la un SRL mediu şi mare, păi e un procent extrem de mic.

E posibil ca unora să le convină să rămână mici, pentru că statul tot a subvenţionat agricultura mică. Personal, n-am găsit un răspuns la a „subvenţiona” – între ghilimele – ceea ce există, a consolida ceea ce avem, sau investim şi în forme noi, să-l mai ajut şi pe altul micuţ şi aşa mai departe. Din punctul de vedere al balanţei comerciale, ar trebui să ajut ceea ce am: cooperativele mature, firmele mature, avem firme din 1990, 1991, ar trebui să le ajutăm, dacă au rămas în piaţă înseamnă că sunt viabile, sunt eligibile, au un potenţial economic şi atunci stăm şi ne gândim acum: cum e mai bine? Să-i consolidez, să-i ajut pe cei maturi, sau să şi dezvolt? Sau să merg în paralel şi cu una, şi cu alta, dar sursele de finanţare sunt aşa cum sunt, micuţe şi limitate.

Banii nu sunt suficienţi pentru câte nevoi are România

Reporter: Până la aprobarea Planului Național Strategic, va mai trece ceva vreme, însă avem aceşti doi ani de tranziţie în care Programul Naţional de Dezvoltare Rurală continuă, teoretic, cu aceleaşi măsuri, aşa cum a funcţionat din 2014 până în 2020.

Aurel Simion: Pe tranziţie avem măsuri vechi cu bani împrumutaţi din noul exerciţiu financiar, 2021-2027. Sunt doi ani de tranziţie, deja din 2021 s-a dus jumătate. Am avut discuţii în minister pe tema asta, am şi căzut de acord cu AFIR-ul să lansăm pe rând calupuri cam de câte două măsuri, una foarte atractivă şi una mai puţin atractivă, în aşa fel încât sistemul nostru, AFIR-ul, să poată să înglobeze, să poată să absoarbă. Pentru că nici să dai drumul la tot şi să blochezi tot sistemul, şi să faci un amalgam nu este bine. Trebuie să vedem şi capacitatea noastră de absorbţie, e vorba de absorbţie instituţională: câţi oameni avem, cât putem să prelucrăm, cât putem să controlăm şi aşa mai departe, mai vin şi firmele de consultanţă, ca să nu dai proiectele peste cap trebuie să le faci destul de aşezate. În luna iulie lansăm două măsuri, dintre care una foarte atractivă şi foarte căutată, sunt toate în dezbatere pe site-ul ministerului, vor fi 3,2 miliarde de euro. Ce trebuie să ştie opinia publică şi fermierii în general: 37% din bani se duc pe mediu, deci măsuri de mediu şi climă. Ne mai rămâne nu mult, vom încerca să fim echilibraţi în aşa fel încât să ajutăm exact sectorul unde noi suntem deficitari. Mai concret, pe perioada de tranziţie de exemplu, am introdus o măsură de prelucrare a soiei, ceea ce n-a fost. România produce la ora actuală cea mai bună soia, nemodificată genetic, materie primă care ulterior pleacă la export, deci noi exportăm şi subvenţia şi importăm şrotul de soia modificată genetic. Ceea ce pierdem de atâtea ori. Cu asemenea măsuri vom veni şi în Planul Naţional Strategic, punctual, după o analiză extrem de atentă, să vedem ce necesar avem, cât putem să absorbim. Că degeaba mă apuc eu să fac fabrici, dar n-am materia primă sau n-am suficientă materie primă. Trebuie să gândeşti totul foarte bine şi echilibrat.

Apropo de unităţi de procesare, de exemplu în panificaţie noi nu folosim decât 54% din capacităţile noastre de prelucrare, dar importăm pâine congelată, importăm patiserie congelată, pentru că noi nu avem şi n-am venit noi, minister, cu o politică în aşa fel încât să ne facem şi noi două-trei unităţi din astea. Avem un deficit de balanţă comercială de 310 milioane de euro pe hrana animalelor de companie, dar nu avem unităţi de prelucrare. Şi atunci ce facem? Ceea ce rezultă, subproduse din abator, mă duc şi plătesc 2-3 lei pe kilogram ca să le distrug, să le ard, când aş putea să le folosesc în partea astălaltă. Deci trebuie să fii foarte echilibrat, trebuie să ne cunoaştem nevoile, să ne cunoaştem necesităţile, şi acolo trebuie să intervenim. Că, de fapt, prin politică asta faci, intervii acolo unde tu, ca ţară, ai o problemă. Banii sunt puţini, să fim foarte clari, nu sunt suficienţi pentru câte nevoi are România.

Reporter: Ar putea fi stabilite câteva priorităţi şi acestea duse până la capăt.

Aurel Simion: Noi trebuie să gândim şi în viitor, să ne uităm puţin şi peste 15-20 de ani cam încotro se îndreaptă agricultura, spre ce se îndreaptă, unde merge cercetarea, cum va fi peste 30 de ani, că degeaba mă apuc eu acum să fac mastodonţi şi peste zece ani n-am ce face cu ei. Înseamnă că am pierdut. Trebuie să mergem mână în mână cu cercetarea, să ne uităm care e tendinţa, avem un studiu, inclusiv l-am discutat şi l-am pus în practică, aşteptăm rezultatele: tendinţa gastronomică a consumatorului român şi nu numai a consumatorului român. Degeaba o să investesc în mici la grătar, când ei nu mai consumă mici – dau şi eu un exemplu – consumă pârjoale sau consumă icre negre.

Reporter: Au apărut puncte gastronomice locale în mai multe localităţi. E un lucru binevenit pentru ceea ce înseamnă viitorul?

Aurel Simion: Şi aici trebuie făcute studii, pe punctele gastronomice. E foarte bine că am găsit înţelegere şi cu ANSVSA şi am putut coborî ștacheta la nivelul gospodăriei. Uşor-uşor, încep să se dezvolte şi mai opreşte şi un autocar... şi atunci sunt 15-20 de persoane – „dar nu pot să-ţi dau bon fiscal” – „dacă nu-mi dai bon, nu consum” şi aşa mai departe. Suntem în discuţii cu cei de la Finanţe şi cu ANSVSA să găsim o formulă în aşa fel încât totul să devină liniar şi corect.

E nevoie de zootehnie, ca să nu mai exportăm subvenția

Reporter: Ce ne puteți spune despre calendarul măsurilor pe care le aveţi în acest an?

Aurel Simion: Spre exemplu, în luna mai s-a dat drumul la măsura 4.2 – Sprijin pentru investiţii în procesarea şi marketingul produselor agricole, la care am făcut şi o distincţie pentru zona montană, zonă defavorizată, așa cum este pentru instalarea tinerilor fermieri. Avem 20 de milioane puşi separat pentru tinerii din diasporă, ca să nu intre în „coşul mare” şi să nu aibă timp, că dumnealor au şi distanţă, şi au o măsură dedicată. La fel facem şi pentru zona montană.

Reporter: Dar au fost sume alocate pentru zona montană, spre exemplu pentru procesare, pentru acele mici abatoare, şi n-a venit nimeni. Şi cei care şi-ar fi dorit sau, mai bine zis, cei care făcuseră proiecte în urmă cu ani pe aşa-zisele abatoare mobile şi-ar fi dorit şi în restul ţării, nu numai în zona montană, ci şi la şes.

Aurel Simion: Banii nu se pierd, o să-i luăm şi o să-i ducem la alte măsuri. Sunt importante, din punctul meu de vedere, şi abatoarele. La o întâlnire cu o organizație profesională de la noi din țară, mi s-a zis că dacă vrei să dezvolţi cultura mare, s-o faci atractivă, dezvoltă prima dată zootehnia. Adică exact ce vă spuneam la început, creează necesitatea. Noi, dacă vom dezvolta zootehnia, nu ne vom mai plânge că exportăm materie primă, că exportăm subvenţie, dar avem nevoie de zootehnie. Apropo, şi prin PNRR am avut o măsură cu crearea a 100.000 de locuri de scroafe, pentru că avem o problemă cu carnea de porc, cea mai mare problemă. S-a dus matca, nu e vorba numai de pesta porcină africană, nu s-a investit în reproducţie la porc. Dacă măsura nu e atractivă, să ştiţi că fermierul sau românul se duce acolo unde e subvenţie. N-am văzut în ultimul timp ferme de reproducţie. A fost mai uşor, din păcate, să cumpărăm. Dacă ne aducem aminte, în situaţia de criză de anul trecut din martie, numai aici la minister câte telefoane ne-au venit pentru crearea acelor culoare verzi, pentru că ne mureau purceii în TIR-uri la graniţă, era şi frig. Vedeţi că importăm aproape trei milioane de purcei, material genetic.

Trebuie să le spun fermierilor: câștig ai la reproducţie. N-ai în mod special la creştere şi îngrăşare. Şi atunci? Crescătorii noștri au cumpărat atunci, anul trecut, cu 114 euro purcelul de 20 de kilograme şi l-au vândut – şi-mi pare rău – cu 5 lei pe kilogram la 120 de kg, deci a fost pierdere totală.

Benzile agro-silvice, în intențiile MADR

Reporter: La final, aș vrea să vorbim și despre Green Deal.

Aurel Simion: În opinia mea, România stă bine. Şi v-aş da un exemplu. Mergeți cu maşina din Anglia şi veniţi pe drumurile Europei până aproape de graniţa cu România, treci de Budapesta încoace, pe parbrizul maşinii n-o să vezi niciun fluture, n-o să vezi niciun gândac şi aşa mai departe. Înseamnă că acolo agricultura este extrem de intensiv făcută. La noi în România, dacă te duci de la Bucureşti până la Constanţa sau de la Bucureşti la Piteşti, o să trebuiască să oprești în fiecare benzinărie ca să ștergi parbrizul. Ceea ce nu avem noi, România: nu avem toate suprafeţele, şi mă refer în primul rând la pajişti, nu le avem trecute în culturi ecologice.

Reporter: Eu aş spune că n-avem patalamaua, nu avem acel certificat care să ateste că este ecologic...

Aurel Simion: Da, dar ca să vă dau dvs. certificatul trebuie să veniţi la mine, să vă înregistrez şi să şi dovediţi, trebuie să treceţi printr-un organism de certificare...

Reporter: E vorba despre birocraţie? Probabil că de asta se feresc producătorii sau asociaţiile care au păşunile.

Aurel Simion: Nu cred că despre birocrație e vorba. Să vă dau un exemplu, sunt foarte implicat, şi e o chestie personală, în risipa alimentară. Un cămin de bătrâni trebuie să vină la noi doar cu un dosărel să se înregistreze ca operator primitor, receptor. De ce nu o fac? De ce avem doar 14 la nivel naţional? Numai eu am semnat 5-6 adrese către consiliile judeţene şi ar primi alimente mai mult gratuit. Ce pot eu să fac? O să mă duc şi în judeţe să-i rog să vină. La fel şi cu produsul ecologic. Trebuie să ceri, prima dată. Şi după aia să văd că este ecologic. Lucrurile astea va trebui să se întâmple, în minister nu durează, cel puţin de când sunt eu, exclus a plimba pe cineva, nu, sunt foarte transparent, uşa e deschisă. Nu mă ocup eu strict de produsul ecologic, dar n-am auzit să vină cineva şi să stea la coadă ca să înregistreze o păşune în sistem ecologic. Şi subvenţiile sunt altele, ajutorul este altul pentru producţia ecologică. Avem acum în lucru, pe Directiva nitriţi, dacă tot mă întrebaţi şi ţine de Green Deal, suntem în negociere acum cu Comisia Europeană referitor la acea bandă de teren pe care trebuie s-o lăsăm liberă, fermierul să nu folosească nitriţi sau nitraţi, îngrăşăminte pe – CE zice – 5 m, eu am zis de la 1 la 3 m, pentru că nu trebuie să iau şi din potenţialul agricol al fermierului, pentru că e vorba de acea bandă pe lângă râuri, pârâuri şi aşa mai departe, pentru că oricum, prin lege, cursurile de apă sunt protejate de 6-12 m. Dacă mai las şi eu 5 m, atunci unde mă duc?, fermierul ce face?, de unde-l despăgubesc pe diferenţa de producţie? Tot pe Green Deal avem în intenție crearea acelor benzi agrosilvice. De ce sunt bune aceste perdele? Nu numai că ele creează microclimat, nu numai că stopează şi vântul, stopează şi înzăpezirea, viscolul îl atenuează, dar mă interesează, ca agricultor, îmbunătăţirea proprietăţilor solului. Într-o agricultură intensivă nu mai dai răgaz solului să se ducă un microorganism, un gândac, o râmă să se ducă în jos, să creeze acele culoare, apa să se infiltreze, aerajul, rădăcinile şi aşa mai departe. Prin aceste perdele agrosilvice, este foarte bine că se îmbunătăţeşte structura solului, avem în lucru tehnic să ne spună specialiştii cam în câţi ani se îmbunătăţeşte structura solului, în aşa fel încât după – să zic – zece ani o desfiinţăm, o redăm agriculturii şi o mut mai încolo. Deci, ce trebuie să fac eu, minister? Să vin cu măsuri, pe fermieri să-i ajut pentru acea producţie nerealizată. Afirm cu tărie că fermierii noștri, în mare parte, sunt extrem de pricepuți, iar în mine, ca secretar de stat în Ministerul Agriculturii, vor găsi mereu un sprijin.

Interviu publicat în Revista Fermierului, ediția print - iulie 2021

Abonamente, aici: https://revistafermierului.ro/magazin/acasa/21-abonament-revista-fermierului-12-luni.html

Banii, europeni sau românești, încă au căutare în satele noastre. Pentru a se dezvolta spațiul rural are nevoie de finanțare. Însă are nevoie și de o legislație care să-i permită finanțarea și evoluția. Despre satul românesc, investiții, agricultură, zootehnie, vorbim în interviul de față cu un tânăr deputat care, înainte de a intra în politică, a pus umărul la dezvoltarea spațiului rural din poziția de vicepreședinte al Federației Naționale a Grupurilor de Acțiune Locală, precum și din cea de conducător a două mari GAL-uri din județul Ialomița, acolo unde a și candidat pentru un loc în Parlamentul României. Raluca Dumitrescu, pe care mulți o știți din teren, este astăzi membru în Comisia de Agricultură din Camera Deputaților.

„Tinerii fermieri trebuie sprijiniți mai mult.”

Reporter: Aşadar, aţi trecut de cealaltă parte a baricadei, în politică, să faceți legi pentru agricultură și mediul rural. De ce acest pas?

Raluca Dumitrescu: De-a lungul timpului am avut şansa şi oportunitatea susţinută de colegii mei din Ialomiţa de a conduce două dintre cele mai mari Grupuri de Acțiune Locală, Asociația GAL Danubius, care a avut în acest exerciţiu financiar una dintre cele mai mari abordări LEADER, respectiv 6,2 milioane euro, și Grupul de Acțiune Locală Naparis. Cele două GAL-uri reprezintă la nivelul judeţului Ialomiţa 48 din cele 66 de localităţi.

Reporter: Practic, peste 75%.

Raluca Dumitrescu: Da, peste 75%, atât în mediul rural, cât şi mic urban, oraşele Ţăndărei şi Fierbinţi. De-a lungul timpului am activat şi pe zona de Călăraşi şi Ilfov, având localităţi în cadrul GAL Călăraşi Vest în cealaltă programare, dar şi pe Brăila avem nouă localităţi care sunt astăzi membre ale Grupului de Acțiune Locală Danubius Ialomița-Brăila. Cu toţii avem nevoie de o mai bună reprezentare şi avem nevoie ca vocea celor de jos să se audă sus. Pentru că de fapt Programul LEADER reprezintă o abordare de jos în sus, nu înseamnă numai proiecte mici, înseamnă foarte multe proiecte care răspund specificului local.

Reporter: Sunt lucruri care se fac la nivel micro, dar care au impact la nivel macro, şi aici vorbim sigur nu numai de proiectele de infrastructură, ci și de cele care au ținut de mici afaceri în mediul rural sau de mici fermieri. În acelaşi timp, suntem într-o perioadă de tranziție, 2021-2024. Ce înseamnă aceasta pentru implementarea proiectelor până intră noua Politică Agricolă Comună pe de-a întregul în vigoare?

Raluca Dumitrescu: Avem un regulament de tranziţie care vine să completeze această perioadă de doi ani, reguli noi pentru alocări vechi, deşi Ministerul Agriculturii nu ţine foarte mult cont de acest lucru. Şi mă refer în mod special la tinerii fermieri pe care am vrea să-i vedem mai mult sprijiniţi, deşi există un act normativ care la nivel de Ialomiţa şi Călăraşi, judeţe care au foarte mult teren agricol, ajută tinerii să ia teren de la ADS, chiar în acest moment este deschisă o astfel de sesiune, dar aceşti tineri nu pot să vină mai departe să aplice pe măsura tânărului fermier, pentru că ea este dedicată în mod special tinerilor fermieri din diasporă. Deşi au fost câteva apeluri, deşi cererile de finanțare sunt puține, totuşi MADR rămâne la aceeași decizie. Nu am primit banii de calamităţi, dar nici nu vedem politica de susţinere a Ministerului Agriculturii pentru OUAI-uri. Avem foarte multe proiecte depuse de Organizațiile Utilizatorilor de Apă pentru Irigații care sunt gata evaluate de către AFIR, ar putea primi ajutor şi totuşi asta nu se întâmplă.

Da, sunt nişte bani care vor veni şi pentru Grupurile de acţiune locală, vor veni şi pe măsura 4.1, vor veni şi pe 6.2, și pe 6.4, dar totuşi Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale se încăpăţânează să nu meargă la firul ierbii. Pe ministrul Oros îl vedem povestind despre întâlnirile sale cu mediul asociativ, cu mediul interprofesional din cadrul tuturor ramurilor agriculturii, dar se pare că sunt doar întâlniri de complezenţă sau nu li se pare că cei cu care se întâlneşte au suficientă informaţie şi bune intenţii cât să ţină cont de solicitările organizațiilor profesionale în politica agricolă pe care o promovează.

La Comisia de Agricultură din Camera Deputaţilor avem colegi cu experienţă în ceea ce înseamnă implementarea proiectelor şi mă refer la Daniel Constantin, la Emil Dumitru, la Adrian Chesnoiu, la colegul meu Adrian Aldea şi totuşi domnul ministru al Agriculturii nu ascultă niciuna din aceste voci, nu ne-a fost niciodată permis să mergem la Comitetul de monitorizare şi să vedem cum sunt alcătuite fişele măsurilor. Pentru că într-adevăr, viitorul agriculturii şi viitorul României stă şi în aceste forme de sprijin venite de la Bruxelles.

Să ştiţi că noi, la Ialomița, am reuşit performanţa să facem un depozit de legume şi fructe. Am reuşit să implementăm prin Grupurile de Acţiune Locală, sunt trei la nivelul judeţului Ialomiţa, aproximativ 44 de tineri fermieri. La una dintre sesiunile deschise am avut bani pentru zece proiecte şi s-au prezentat 34 de tineri fermieri. Toţi aceştia au reuşit să facă trei cooperative, pe care Grupurile de Acţiune Locală le-au finanţat, dar la nivelul judeţului Ialomiţa sunt şi alte cooperative făcute prin măsura de sprijin a Ministerului Agriculturii. Aceste cooperative nu se pot prezenta să primească pasul doi de finanţare pentru că MADR cere ca ele să aibă bonitate bancară şi un pic de experienţă. Când? Pentru că totuşi aceste măsuri ar trebui să se întrepătrundă şi să ajute beneficiarul final.

„Programul LEADER reprezintă o abordare de jos în sus, nu înseamnă numai proiecte mici, înseamnă foarte multe proiecte care răspund specificului local.”

Reporter: Ce se întâmplă cu Grupurile de Acțiune Locală în această perioadă de tranziție?

Raluca Dumitrescu: Ministerul Agriculturii a anunţat o bonusare a Grupurilor de Acţiune Locală. Așteptăm ca această bonusare să se facă şi, bineînţeles, GAL-urile primesc pe tranziţie o alocare financiară de 120 milioane de euro. Nu se ştie însă cum va arăta fişa măsurii şi cum se va face această alocare, dacă ea va urma celebra formulă a teritoriului şi populaţiei sau va fi o altfel de alocare. Într-adevăr, în fişa măsurii din PNDR, aşa cum el a fost modificat şi aprobat de Comisia Europeană, se spune că Autoritatea de management are dreptul să facă evaluarea GAL-urilor din timp în timp. Fără a da detalii, cred că pentru o bună funcţionare şi a Grupurilor de Acţiune Locală, dar şi a evaluării, ar trebui ca aceste momente să fie stabilite printr-un calendar comun, şi colegii de la Grupurile de Acţiune Locală, dar şi colegii din CRFIR (Centre Regionale pentru Finanțarea Investițiilor Rurale, n.r.) să ştie când trebuie făcute aceste lucruri. De ce vă spun? Pentru că sunt foarte multe centre regionale în care proiecte declarate eligibile depăşesc cele şase luni în care trebuie contractate.

Reporter: Mă gândesc că suntem deja în luna mai şi nu s-a întâmplat nimic. Va fi pierdut și anul acesta?

Raluca Dumitrescu: Eu am încredere că nu se va întâmpla acest lucru. Conducerea Autorității de Management pentru PNDR din MADR a fost la Comisia de Agricultură din Camera Deputaților, iar eu cred în profesionalismul celor din AM-PNDR şi sunt convinsă că vor face tot efortul ca undeva în iulie-august România să poată da drumul la următoarele linii de finanţare.

„Fondul mutual ne va ajuta ca pe viitor să nu mai stăm la mâna unui guvern sau a altuia.”

Fondul mutual, salvarea agricultorilor

Reporter: Să discutăm și despre despăgubirile pentru secetă care n-au mai ajuns la fermieri. Ce se întâmplă cu agricultorii, mai ales cei mici și mijlocii, pentru că, în mare parte, datoriile lor sunt către furnizorii de inputuri pe de o parte, pe de altă parte au nevoie de bani, ei nefiind bancabili în acest moment? Chiar şi susţinerea aceasta, despăgubirile oricât ar fi fost ele, mici sau mari, ar fi fost o gură de oxigen, ar fi revenit foarte repede în economie, având în vedere că agricultorii şi-ar fi plătit datoriile şi dările către stat. Ce e de făcut mai departe? Proiectul de lege privind despăgubirile pentru culturile de primăvară 2020 nu a fost aprobat în parlament şi nici în bugetarea Ministerului Agriculturii nu s-a regăsit acel miliard de lei necesar.

Raluca Dumitrescu: Deşi toată lumea este conştientă că aceste despăgubiri trebuiau să vină, de necesitatea şi rolul lor economic, se pare că ne putem lua adio. Cred că trebuie să fim conştiincioşi şi să creăm acel Fond mutual care ne va ajuta ca pe viitor să nu mai stăm la mâna unui guvern sau altul, asta pe o parte. Pe de altă parte, există Agro IMM Invest care, din păcate, din ceea ce-mi spuneau colegii mei fermieri, deşi s-au publicat normele legislative, nu le sunt sub nicio formă de folos.

Reporter: Agro IMM Invest este o soluţie, dar doar pentru cei care sunt bancabili, adică pentru fermierii mari, dar nici aceia toţi nu ajung ușor la acest program.

Raluca Dumitrescu: Din păcate, cred că fermierii au dat o lecţie extraordinară şi nouă, celor care suntem în parlament, dar şi guvernului. Ei sunt foarte demni. Şi-au spus punctul de vedere şi cred că vor găsi resursele necesare să treacă şi peste acest lucru. Ne revine datoria să facem funcţional fondul mutual şi niciodată, absolut niciodată să nu mai luăm bani din Pilonul II şi să-l lăsăm neacoperit.

Reporter: Cum aţi vedea funcţional un fond mutual?

Raluca Dumitrescu: Prin consens între Legislativ, cei care au instrumente guvernamentale, în mod special fondurile de garantare care trebuie să vină să susţină acest lucru, și în mod special şi agricultorii. Cred că fiecare federaţie în sine, cei care îi cuprind pe cei mai mari pot da astfel de modele. Cred că modelul francez ar fi cel mai bun.

„Abatoarele de mică capacitate sunt necesare. Avem foarte multe exploataţii cu 20-30 de capete de animale în mediul rural. Apoi, cred că ar da foarte multă siguranţă sanitar-veterinară pentru toată lumea un astfel de abator.”

Micile abatoare, din bani românești

Reporter: Micile abatoare, un subiect extrem de discutat. Dacă-mi amintesc bine, în 2019, vreo 60 de proiecte fuseseră aprobate pe o măsură specială, s-a venit în 2020 cu o măsură destinată abatoarelor de capacitate mică, dar numai pentru zona montană, într-o primă sesiune a fost aprobat un singur proiect, s-a mai deschis încă o dată o sesiune, au mai fost încă 2-3 depuneri de proiecte, dar se pare că nu funcţionează această măsură, că nu sunt cereri pentru construirea de abatoare de mică capacitate în zona montană. Însă ar fi mulți doritori să construiască mici abatoare în alte zone. Care este opinia dvs.?

Raluca Dumitrescu: N-au fost cereri în zona montană. În schimb, în Ialomiţa pot să vă spun că există o astfel de nevoie. Abatoarele de mică capacitate sunt necesare. De ce? Pentru că avem foarte multe exploataţii cu 20-30 de capete de animale în mediul rural, în zona de est a judeţului Ialomița sunt foarte multe astfel de exploataţii. Apoi, cred că ar da foarte multă siguranţă sanitar-veterinară pentru toată lumea un astfel de abator.

Reporter: Având în vedere că în zona montană nu există cerere, pot fi redirecționați banii spre celelalte zone?

Raluca Dumitrescu: Banii europeni care vin pentru zona montană sunt doar pentru această zonă, care are probleme specifice, deci nu pot fi luaţi de acolo. Prin urmare, cred că tot din rezerva naţională trebuie găsită o soluţie pentru construirea micilor abatoare în alte zone decât cea montană.

Reporter: Numai din bani româneşti?

Raluca Dumitrescu: Consider că ar fi o soluţie foarte bună, pentru că ne-ar ajuta foarte mult mai ales în bătălia pe care o ducem cu pesta porcină africană, şi mai ales în condiţiile în care avem celebrul Ordin 24/2021 şi ce o mai urma după el.

Reporter: Da, celebrul Ordin 24 în care se continuă creşterea suinelor în gospodăriile populaţiei, dar cu foarte multe măsuri restrictive.

Raluca Dumitrescu: Dar micile abatoare ne-ar ajuta foarte mult şi poate chiar am putea corecta acest Ordin, dând dreptul gospodăriilor mici să aibă mai multe animale, în condiţiile în care am face o certificare a analizelor animalelor înainte de tăiere.

Interviu publicat în Revista Fermierului, ediția print - iunie 2021

Abonamente, aici: https://revistafermierului.ro/magazin/acasa/21-abonament-revista-fermierului-12-luni.html

Pagina 1 din 4

Publicitate

AgriPlanta 2022

Banner Agromalim 300x250px

Agricover Banner card Fermier 300x250px update

FarmConect 300x250 V2

21C0027COMINB CaseIH Puma 185 240 StageV AD A4 FIN ro web 300x200

TPV RF 300x250 2

produsenaturalfermieri

Banner Corteva 2020

GAL Danubius Ialomita Braila

GAL Napris

Revista